Stela-Amira

Stela-Amira. Un nume şi o fată. O fată frumoasă, blondă cu un păr natural ca spicul de grâu şi cu nişte ochii superbi albaştri imenşi ca două petice de cer azuriu. Frumoasă, deşteaptă, cuminte şi caldă, are o poveste aparte a numelui ce-l poartă. Amira este un nume şi un cuvânt arab – se traduce prinţesă. Am întrebat-o cum de părinţii ei s-au gândit la un nume atât de special acolo într-un sat pe malul Dunării în vecinătatea Ucrainei. M-am gândit că poate mama ei a citit vreo carte ori a văzut vreun film şi i-a rămas în minte vreun personaj feminin ce a fascinat-o. Nici una din variantele mele nu a fost confirmată de frumoasa fată.

Ce a fost de fapt… numai D-zeu ştie…

Medicul care a asistat-o pe mamă la naşterea fetei a scris ”ceva” pe documentul ce i-a fost dat la externare, ca act oficial în baza căruia urma să fie scris certificatul de naştere. De fapt trebuia s-o cheme Stela Ana-Maria, dar doctorul ”obosit” sau nu, a măzgălit ceva cu scrisul inconfundabil al medicilor. Apoi la completarea certificatului de naştere iar nu se ştie ce s-a întâmplat, posibil acolo să fi fost un alt funcţionar ”obosit”. Cert este că din Ana-Maria a ieşit Amira. Din totalitatea literelor unui nume românesc, Ana-Maria, au rămas doar cinci… Amira.

Frumoasă întâmplare, fata alegându-se cu un nume de prinţesă arabă. Mă minunam în sinea mea că D-zeu se află şi în lucrurile ”mărunte”. Fata asta trebuia să poarte un nume ninunat ca rezonanţă şi înţeles… şi aşa a fost…

Mă întrebam daca părinţii ar fi dorit s-o cheme Paulina şi cei doi ”obosiţi” mâncau sau beau ceva litere… cum ar fi chemat-o pe biata fată…

Femeia-bărbat

Se pune tot mai acut problema egalizării naturilor şi eventual schimbarea rolurilor dintre cele două sexe.
Este o consecință a evoluției societății sau a decăderii oamenilor înspre o libertate greşit înțeleasă? Sunt două întrebări ce decurg din una singură. Încotro ne îndreptăm...
Toate sursele de informare încearcă la unison să ne infiltreze în conştiință faptul că societatea ajunsă într-un stadiu înalt de dezvoltare presupune egalitatea dintre femeie şi bărbat. Total greşit din punctul meu de vedere.

Deşi nu este o regulă, se tinde spre o aşa-zisă uniformizare a celor două naturi total diferite încercând într-un mod persuasiv să ni se abată atenţia de la diferențele indiscutabile între cei doi. Astfel se promovează femeia liberă, ce poate lua locul oricând bărbatului, femeia puternică, masculinizată, ce adoptă gesturile bărbăteşti şi atitudinea specifică lui, consumă alcool peste măsură, injură birjăreşte, fumează imitând gesturile neelegante ale bărbatului, refuză să facă copii, nu se mai ocupă de problemele casnice etc. Femeia nu numai că a renunțat la a mai fi femeie, dar se poartă tiranic, dictând propriile reguli, îşi arogă rolul de lider suprem, castrează bărbații, într-o luptă inegală pentru a lua locul pe care consideră ca masculii nu-l merită. Cu ce sunt mai buni bărbații decât femeile?... Ce au în plus pentru a fi iubiții sorții?...

Se încearcă, fără să înțeleg de ce, o abatere a femeii de la rolul ei matern, de la natura ei spirituală de mamă, soție, ființa blâdă, feminină, iubitoare, tandră, tolerantă, la femeia cu trăsături masculine ce îşi doreşte cu ardoare menirea bărbatului şi caută să intre cât mai bine în rolul şi pielea lui. Preia frâiele căsniciei, ale responsabilităților de tot felul, refuzând să facă copii şi să se implice în trebuirile ce altă dată erau datoria ei. Domină prin atitudine, îi urăşte pe bărbați, îi foloseşte ca pe nişte unelte şi eventual ca pe un recipient cu spermă în cazul în care îşi doresc un copil, apoi îi devorează instinctual considerând că nu mai sunt folositori. Pe de altă parte vor să fie tratate ca femei, iubite, adorate, venerate, alintate fără ca ele să facă nimic din ceea ce ar stârni interesul unui bărbat pentru o femeie.

Există şi bărbați ce declară că se simt minunat ascunşi după fusta (sau în pantalonii) femeii şi nu-i deranjează cu nimic faptul că ea este ”şeful”. Dimpotrivă, sunt liniştiți că ea se zbate pentru problemele importante, iar ei se ocupă la ordin de treburile ”neimportante” ale gospodăriei, copii, gătit, spălat, curățenie. Mă îndoiesc că un bărbat cu o natură masculină pregnantă va ccepta rolul invers în care se va simți implinit şi în ultimă instanță poate avea o relație sexuală satisfăcătoare cu o femeie-bărbat.

Unde se va ajunge într-un final?... Vom fi o societate de ”bărbați” cu sexe diferite sau bărbații vor lua rolul femeilor şi implicit natura lor, vor deveni efeminați, supuşi, gata oricând să răspundă tandri la solicitările femeii. Greu de spus încotro ne îndreptăm şi unde vom ajunge. Cert este că schimbarea rolurilor celor doi, în condițiile actuale, va lăsa urme dramatice în viața şi sufletele lor, va duce la o denaturare dezastruoasă a relațiilor până acolo unde conviețuirea în doi va fi aproape imposibilă. Noțiunea de familie va fi un termen fără sens sau acolo unde cei doi îşi vor uni totuşi destinele, cu siguranță nu va fi până la final, fiecare asumându-şi libertatea de a nu depinde unul de altul.

Ceva nu este în regulă, nu este imposibil de ajuns aici, dar unde sunt femeile de altă dată, mame, soții, prietene, iubite, doritoare să aparțină unui bărbat. Este adevărat că şi bărbații s-au schimbat mult, au uitat de femeie, au neglijat-o nedându-i importanța cuvenită, femeia nu mai este venerată ca pântec universal din care s-a zămislit omenirea, iar bărbații uită că există pe acest pământ născuți din femeie.

Voit sau nevoit necesitatea prezentei celuilalt nu mai este stringentă, însingurarea părând o soluție benefică în lipsa dăruirii de sine celuilalt. Într-o lume în care deficitul de iubire este imens, iubirea rămâne un sentiment uitat refuzând să păstrăm ceea ce natura a decis primordial, femeia şi bărbatul fiecare cu unicitatea lui specifică, dar indispensabili în constituirea unui întreg.

Proiectul Eva...

Atunci când D-zeu a hotărât s-o creeze pe Eva, a stat pe gânduri cugetând profund ce parte din trupul lui Adam să aleagă pentru a-i da Evei chip de femeie… Şi a chibzuit aşa: ”Nu o voi face din cap, ca să nu fie orgolioasă. Nici din ochi ca să nu fie curioasă. Nici din ureche ca să nu asculte pe la uşi. Nici din gură ca sa nu fie vorbăreaţă. Nici din inima ca să nu fie invidioasă. Nici din mănă ca să nu fie hoaţă. Nici din picior ca să nu fie umblătoare... Am s-o fac dintr-o coastă, o parte a trupului foarte ascunsa, ca să fie ascultătoare şi supusă.”

Tot textul religios aminteşte des de ”defectele” proiectului numit femeie, metehnele femeii demonstrând că planul lui D-zeu a fost dat peste cap şi dintr-un sublim a devenit în multe situaţii o copie nereuşită a proiectul original.
Întrebarea este: Oare a greşit D-zeu sau noi urmaşele Evei am decăzut vânzându-ne sufletul în schimbul unor plăceri efemere?

Deşi sunt femeie, voi spune că sunt convinsă că D-zeu n-a greşit… Se spune că perfecţiunea proiectului numit Eva a venit ca urmare a imperfecţiunii proiectului numit Adam şi mi-e greu să cred că a greşit şi a doua oară…

Parfum de tei...

E vremea unui miracol al naturii, a unei renaşteri ce an de an revine cu uimitoarele şi inexplicabilele revelaţii ale iubirii divine, dăruind omului mireasma sublimă a sufletului său. Prin formule chimice miraculoase, natura destăinuie parfumuri unice ce nu vor putea fi vreodată imitate. În acel laborator tainic al ei, perfecţiunea miresmelor şi absolutul lor au formule abstracte, păstrând amprenta Cerului şi a unei legi universale ce se numeşte frumos prin înţeles divin.

E vremea parfumului îmbătător al teilor, a unei explozii de galben amestecat cu unduiri de verde ce emană sublimul unui miracol parfumat simţit până în adâncurile fiinţei. Te mistuie pătrunderea lui pănă acolo unde inspiraţia nu este îndeajuns, regretând că nu poţi cuprinde mai mult cu fiinţa ta, iar nesaţul te face să inspiri iar şi iar parfumul ce pare că nu are nimic din materialitatea acestei lumii.

Melancolic şi suav, dătător de bine şi îmbietor înspre iubire, pătrunde adânc ca o mireasmă a sufletelor îndrăgostite, în inimile atinse de frumos şi unicitate irepetabilă a naturii. Îndrăgostit, îţi poţi plimba iubirea şi dorul pe sub teii înfloriţi, în simfonia dulce a vântului ce răvăşeşte blând parfumul. Cu braţele neîncăpătoare ale sufletului cuprinzi nevăzutul şi cu nesaţul unui însetat de dragoste sorbi parfumul ameţitor al teilor pînă te pierzi în visări. Totul devine un singur trup, făptură, natură şi parfum de tei.
Iar când ziua se pierde în îmbrăţişarea asfinţitului, mireasma înserării învăluie misterul neînţeles al teilor, picurând o ploaie de parfum viu peste întreaga suflare a pământului.

Numai veşnicia naturii dă sens renaştenii din sămânţa neantului, parfumul ei este balsamul sufletului însetat de iubire, iar iubirea şi adorarea ei înalţă spiritul spre absolutul unirii cu Cerul.
Bucuria plutirii în marea de parfum este imensă, este egală ca dimensiune a simţirii cu cea a sublimului intâlnirii cu îngerii, a unui sărut nevăzut venit de dincolo de înţelegere.

Întotdeauna am asociat parfumul de tei cu mireasma gingaşă a Duhului Sfânt, ce miruie pământul, mângâind simţurile cu o mână nevăzută.

Durerea şi nedurerea durerii

În existenţa tumultuoasă a omului, în mulţimea de forme ale durerii, se află două simţiri ce pot duce într-un timp îndelungat la transfigurarea fiinţei. Prima o poate prăbuşi într-o „cădere”, iar cea de a doua o poate înălţa desprinzând-o de pământ şi apropiind-o spiritual de absolut. Pare o expresie ruptă de realitate, dar viaţa a demonstrat că întruchiparea îngerilor damnaţi, nu întâmplător, îşi ard existenţele printre noi. Ne sunt destinaţi, ne intersectăm existenţele cu ale lor, dându-ne astfel de înţeles că frumuseţea omului stă în tocmai acceptarea lor şi încercarea de a vedea în ei binele, arătându-le calea spre Lumină. Cu siguranţă există şi o altă semnificaţie a „întâlnirilor” cu îngerii damnaţi, aceea de purificare a sufletelor din preajmă lor prin spiritul distructiv şi devorator al acestora. La rândul lor îngerii căzuţi, îşi ispăşesc printre oameni pedeapsa îndurând chin şi durere pentru nesocotinţa lui D-zeu.

Durerea ca simţământ cred că depăşeşte orice comparaţie cu restul sentimentelor, în sensul că este cea mai atroce simţire a fiinţei indiferent de intensitatea ei, iar atunci când este implantată în sufletul celui ce va chinui alte suflete, durerea va fi devastatoare. Este o falsă impresie că cel ce chinuie nu simte nimic, dimpotrivă. Simte mult mai crunt durerea în dorinţa de o ignora. Sunt oameni cu sufletul întunecat, ce orbecăie debusolaţi căutând instinctual o cale spre lumină, numai că o forţă instalată mefistofelic în sufletul lor îi împiedică să simtă, să iubească, îi goleşte de sentimente nobile şi frumoase, lăsând un gol imens şi întunecat în interiorul lor. Spiritul malefic se strecoară subtil şi acaparează toată fiinţa, producând o metamorfoza uimitoare. Trăsăturile de aspresc, devin rigide şi arogante, cu linii încrâncenării desenate adânc, ochii capătă culoare metalică şi tăioasă a răutăţii, cel captiv în propria conştiinţă devine respingător prin aura „rece” ce-i înfăşoară trupul.

Am numit-o nedurerea durerii... sau ignorarea binelui atunci când spiritul malefic domină conştiinţa şi trupul. Deşi lipsa luminii este sfâşietoare, cel „încercat” face abstracţie de ea, negând-o cu vehemenţă. Sunt devastaţi de un foc lăuntric ce transformă în cenuşă orice simţire, iar în neputinţa copleşitoare de a se dărui omului, ura rămâne singura alternativă.
Cum reuşeste răul demonic să se instaleze într-un suflet? Simplu… Unde nu există D-zeu, unde Cerul este foarte departe, nu există iubire şi lumină, doar ură şi întuneric.

Cealaltă simţire... durerea durerii… sau durerea sfâşietoare a perceperii binelui ce nu-ţi este dat.

Se întâmplă adesea să afli binele ce nu-ţi aparţine, binele de care ai fost ”iertat”, primind în schimb suferinţa îndelungată ce-ţi devorează fiinţa. Şi te întrebi… de ce necazurile tale nu contenesc pe când alături binele triumfă, de ce altul poate fi fericit şi tu nu, celălalt poate fi sănătos şi tu nu. În prezenţa realităţii de care nu te poţi bucura, durerea se dublează şi trebuie să ştii să primeşti cu senin ceea ce-ţi este destinat.
Suferinţa îndelungată devine puterea de a trece mai departe, de a te ridica de jos şi a învinge forţa distructivă a răului cu iubirea ce-ţi este natură.
Metamorfoza exista şi aici. În prezenţa nemărginită a lui D-zeu, chipul se luminează, trăsăturile devin ferme şi blânde, privirea caldă, dar hotărâtă şi neiertătoare, liniile feţei se destind lăsând lumina din interior să reflecte bunătate şi înţelegere.

Pictural aşa arată imaginea îngerilor ce cu siguranţă se află printre noi, dar îngerii sunt recunoscuţi doar de îngeri.

Frumuseţea între ideal şi hidos...

Alături de bine şi rău, frumuseţea este un concept relativ, având pentru fiecare individ altă semnificaţie, dată de cântarul propriu cu care măsoară dimensiunea şi formele de exprimare ale frumuseţii.

Aşa cum nu există bine sau rău absolut, doar manifestări ale conştiinţei cu ale ei imperfecţiuni, tot aşa în planul omenesc nu există frumuseţe perfectă. Frumuseţea lumească, în etapă recentă a evoluţiei spre un modernism deşănţat, este total diferită de frumuseţea pură, fiecare individ având propria percepţie a unei lumi ce tinde spre inversul frumuseţii. În ultima vreme, cu mare regret trebuie să spun, în această goană nebună după himere şi ca rezultat al aberaţiilor comportamentale, urâţenia cucereşte pe zi ce trece frumuseţea de altă dată. Grav este că procesul acesta precum o furtună, prinde în tromba ei toate valorile esteticul simplu şi pur, schimonosindu-l hidos în „frumuseţi” răpitoare complicate şi lipsite de orice strălucire profundă şi reală. Cu mare regret spun că falsa percepţie este doar rezultatul pierderii valorilor spirituale, acolo unde trupul este mai important decât sufletul şi poate, ca urmare a unei mentalităţi specifice turmei. Nu te poţi opune unei aşa-zise frumuseţi comune vulgului, pentru că rişti să rămâi înafara lui şi pare lipsit de siguranţă personală să gândeşti altfel decât gloata.

Frumuseţea, în concepţia fiecăruia, ar trebui să fie sau chiar este, o reflectare a interiorului propriu spre exterior, sau altfel spus, frumuseţea interioară ar trebui recunoscută în lumea înconjurătoare. Astfel înţelegerea frumuseţii de către om are diferite dimensiuni, de la estetic la hidos, regăsind în lumea înconjurătoare expresii ale interiorul său, relevate în forme ale frumuseţii în adevăratul sens sau diferite grade ale urâteniei ridicate la rang de valoare estetică.

Aş îndrăzni să spun că frumuseţea autentică, acea frumuseţe ce are legătură cu Cerul există ,dar nu poate fi percepută decât cu sufletul şi inima curate, şi nu va fi niciodată regăsită într-o imaginea exterioară a frumuseţii, aceasta putând fi de cele mai multe ori înşelătoare sau amăgitoare, expunând ochiului o realitate proprie privitorului ce nu este capabil să treacă prin filtrul sufletului ceea ce i se înfăţişează privirii.

Mă întorc şi spun că relativitatea frumuseţii este uimitoare uneori când întîlneşti un farmec răpitor, o frumuseţe a chipului uimitoare, ca să constaţi foarte rapid că sub trăsăturile ce tind spre perfecţiune, se ascunde un suflet pustiu. Apoi de câte ori n-am întâlnit un chip chinuit de soartă, cu trăsături schimonosite, respingător la vederea urâteniei, iar sufletul era precum o primăvară înflorită, ce radia de sfioşenie şi puritate interioară. Din păcate, limbajul frumuseţii este perceput şi înţeles doar de cei ce ştiu să „vadă” cu ochii sufletului şi ai raţiunii inimii.

În rest frumuseţea fizică este relativă şi trecătoare. Odată cu trecerea nemiloasă a timpului, trupul şi chipul se degradează ireversibil, în schimb frumuseţea interioară poate rămâne neschimbată sau poate fi adusă la un nivel spiritual superior.

Singura frumuseţe apropiată de perfecţiune este cea a naturii cu miracolele ei, dar unde a intervenit lumescul, stricând opera Creatorului în ideea ”mai binelui”, a reuşit să pângărească puritatea frumuseţii primordiale. De fapt acolo unde intervine mâna omului fără discernământ divin, frumuseţea are toate şansele să devină opusul ei, urâţenia. Acolo unde omul vrea să ia locul lui D-zeu, încercând să completeze sau să schimbe ceea ce consideră a fi o greşeală divină, absolut întotdeauna rezultatul va fi o monstruozitate.

Relevante sunt încercările de atingere a perfecţiunii chipului şi trupului, recurgând la metode lipsite de orice discernământ, silicoane, implanturi cu substanţe miraculoase ce împiedică degradarea cărnii, sau orice alte metode ce sfidează Creaţia şi perfecţiunea ei etc. Trăsăturile feţei şi liniile corpului, dacă ştii să priveşti dincolo de imaginea ce ţi se înfăţişează, au o naturaleţe a lor, o frumuseţe unică, un anumit şarm. A dori să schimbi ceea ce Creatorul a decis că ţi se potriveşte, este de-a dreptul lipsă de respect şi nesocotinţă a Lui. Şi aşa cum este dovedit, şi de data aceasta, ”mai binele” poate fi duşmanul binelui, făcând dintr-un bine acceptabil o hidoşenie dezgustătoare.

Întâia epistolã cãtre corinteni a Sfântului Apostol Pavel (capitolul XIII)

Iubirea vine prin Duhul Sfant de la Dumnezeu Iubire:
Iar nadejdea nu rusineaza pentru ca iubirea lui Dumnezeu s-a varsat in inimile noastre, prin Duhul Sfant, Cel daruit noua. (Romani 5:5)

Dumnezeu este "iubitorul sufletelor":
Dar Tu ierti tuturor, ca toate ale Tale sunt, Stapane, iubitorule de suflete. (Solomon 11:26)

Dumnezeu este iubire
Iubitilor, sa ne iubim unul pe altul, pentru ca dragostea este de la Dumnezeu si oricine iubeste este nascut din Dumnezeu si cunoaste pe Dumnezeu.
Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire.
Intru aceasta s-a aratat dragostea lui Dumnezeu catre noi, ca pe Fiul Sau cel Unul Nascut L-a trimis Dumnezeu in lume, ca prin El viata sa avem.
In aceasta este dragostea, nu fiindca noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindca El ne-a iubit pe noi si a trimis pe Fiul Sau jertfa de ispasire pentru pacatele noastre.
Iubitilor, daca Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, si noi datori suntem sa ne iubim unul pe altul.
Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata, dar de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu ramane intru noi si dragostea Lui in noi este desavarsita.
Din aceasta cunoastem ca ramanem in El si El intru noi, fiindca ne-a dat din Duhul Sau.
Si noi am vazut si marturisim ca Tatal a trimis pe Fiul, Mantuitor al lumii.
Cine marturiseste ca Iisus este fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu ramane intru el si el in Dumnezeu.
Si noi am cunoscut si am crezut iubirea, pe care Dumnezeu o are catre noi. Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane intru el.
Intru aceasta a fost desavarsita iubirea Lui fata de noi, ca sa avem indraznire in ziua judecatii, fiindca precum este Acela, asa suntem si noi, in lumea aceasta.
In iubire nu este frica, ci iubirea desavarsita alunga frica, pentru ca frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desavarsit in iubire.
Noi iubim pe Dumnezeu, fiindca El ne-a iubit cel dintai.
Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca.
Si aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau. (1 Ioan 4:7-21)

Biserica sufletului...

Biserica din lemn de pe malul lacului, biserica sufletului aşa cum am numit-o, este ”zidită” acolo între copaci şi verdeaţă, peisaj ce aminteşte idilic de Rai. Înconjurată de o lumină cerească, parcă pogorâtă din înaltul adânc al cerului, te îmbie să-i păşeşti pragul, primindu-te în verile încinse de soarele dogoritor, în răcoarea adunată din nopţile în care lacul se dăruieşte vântului.

În zorii zilei când soarele mijeşte primele raze ale dimineţii, lumina sidefie mângîie biserica, învăluind-o într-o aură divină dătătoare de har şi binecuvântare. Atunci la ceas de blândă dimineaţă, din înaltul turlei ce pare înfiptă în adâncul cerului, într-o fâlfâire domoală de aripi, coboară îngeri albi întrupaţi în porumbei , parcă în aşteptarea hranei divine sau a câtorva grăunţe aruncate în semn de belşug la ieşirea mirilor din biserică. Dar până la amiază, la ceas de înălţătoare smerenie al Sfintelor Taine, când se va odihni pe turla bisericii, soarele urcă pe cer trepte de lumină, arătându-şi măreţia de stăpân al planetei.

Se opreşte apoi privind prin ferestruicile mici decupate în lemnul bisericii, făcându-şi loc printre frunzele copacilor în care se joacă vântul, iar când adierea se potoleşte, razele ce pătrund tainic înăuntru par nişte braţe de lumină, ce-l caută pe D-zeu.
Apoi, se închină în oglinda lacului şi coboară încet spre asfinţit luându-şi rămas bun de la ziua ce tocmai trece, aprinzând în urma lui câte o stea. Înainte de a se ascunde în ramurile copacilor de pe malul apei, flutură ultimile esarfe de lumină printre norii pastelaţi adunaţi într-un evantai de culori.

Se opreşte o clipă şi înainte de a închide ochii, aruncă o ultimă privire scânteietoare în altarul bisericii prin uşa larg deschisă spre apus. Întotdeauna la asfinţit soarele intră în biserică, sărută icoanele şi cu adâncă închinăciune îşi face rugăciunea de noapte bună. Îşi trimite razele pănă în altar unde parca şi Isus răstignit pe cruce ridică fruntea însângerată pentru a primi binecuvântarea lui. Acolo, în imensitatea liniştii şi îmbrăţişarea luminii cu întunericul răcoros al bisericii, icoanele prind viaţă, chipurile sfinţilor zâmbesc cald în scânteierea ultimilelor raze de soare, iar pacea interioară te face să zăboveşti îndelung în mâinile Lui. Te pătrunde simţirea binelui fără primejdie, când nimic nu te poate atinge, nu te poate răni, eşti în mâinile LUI şi El te poartă ocrotitor pe braţe.

O ultimă geană de lumină, şi amurgul se lasă copleşit de înserarea ce întinde melancolic voalul cenuşiu peste universul parfumat cu unduiri neliniştite, agitate de vântul cald dinspre lac.
Treptat, întunericul catifelat al nopţii înstelate, se aşterne ca o imensă pată nedefinită, aducătoare de linişte şi pace. Totul în jur este cuprins de o tainică visare, nu se mai văd decât flăcările lumânărilor topindu-se pe rând, ce ard întru veşnicie, dând cale sufletelor în căutarea luminii.

Spectacolul naturii şi al Cerului este fascinant când ştii să-ţi laşi sufletul cuprins de braţele Sale acolo în lăcaşul mângâiat de ultimile raze de soare. Numai tu şi D-zeu într-o singurătate absolută. Doar tu ,cel bine şters pe tălpile sufletului păşind în biserică, cel ce te lepezi de rău şi gânduri murdare, îţi poţi lipi fruntea de inima LUI ascultându-i veşnicia.
Iar când depărtarea poate fi aproape şi imesitatea Cerului devine propriul unives, poţi fi asemeni unei biserici, în care D-zeu poate fi primit cu pioşenie şi credinţă sau alungat spre pustiuri şi deşertăciune. Inima este altarul, iar naosul şi pronaosul iau forma sufletului. Icoanele sunt simţirea, iar trupul este crucea... şi fiecare duce crucea spre bine sau spre rău aşa cum îl primeşte sau îl alungă pe D-zeu din suflet.

La asfinţitul existenţei noastre efemere, soarele intră pentru ultima dată în altarul inimii nostre, apoi îşi ia rămas bun sărutând icoanele, luând cu el sufletul spre veşnicie.

În căutarea binelui pierdut…

Omul responsabil şi conştient este permanent înrobit de ceea ce a primit drept pedeapsă divină, atunci când a fost alungat din dulcele Rai spre a cunoaşte ce înseamnă griji, încrâncenări, probleme şi îndoieli. Permanenta căutare a binelui pierdut este un perpetuum mobile, omul oscilând între a fi fericit în naivitatea lui şi curiozitatea cunoaşterii ce stârneşte motive de îngrijorare şi frământare, în căutarea fără sfârşit a răspunsurilor ce i-ar putea reda binele mult dorit.

Pe de altă parte, alegerea a fost a omului. Inconştient de ceea ce avea de pierdut, a ales ca arcuirile vieţii să-i tensioneze existenţa, a ales în neştiinţa sa răul, ceea ce presupune sacrificiu, dându-şi tribut sufletul în faţa sorţii în speranţa că va căpăta înapoi starea de bine interior.

Iar dacă a ales răul, omul nu poate sta pe loc, a gustat din necesitatea de a progresa. A realizat că binele poate veni o dată cu trecerea spre o nouă etapă. Şi de unde să se nască impulsul, dacă nu din frământări şi dorinţe de a rezolva probleme la care iniţial nu există răspunsuri. O situaţie disecată şi analizată pe toate părţile, ce pare că nu are rezolvare, după acumulari de variante şi soluţii, va duce în final la o concretizare, astfel încât deschiderea spre o nouă etapă să devină următorul obiectiv de atins.

Rezultatul este depus undeva într-un palmares de victorii şi revine pe câmpul de bătaie pentru câştigarea altei lupte, viaţa fiind un continuu război pentru existenţă, cu el însuşi, cu cei din jur sau cu sistemul social. Trage linie, face bilanţul, cu părţile lui pozitive şi negative, apoi dă foaia şi începe un nou capitol al existenţei. Odată cu marcarea rezultatului se aşterne şi senzaţia de uşurare ce face ca starea să amintească de cea la care a renunţat.

Sunt atât de multe motive de frământare, de-a lungul vieţii, încât te întrebi cum poate omul rezista atâtor tiruri de probleme. Este inevitabil ca frământările să nu afecteze într-o oarecare măsură fiinţa, dar tocmai asta stârneşte dorinţa de a găsi soluţia problemelor pentru ca sufletul să se liniştească şi să acceadă spre o stare de bine interior.

Precum ”cei săraci cu duhul”, singurii ce au rămas prinşi în dimensiunea ”binelui”, omul, se refugiază adesea în inconştienţă, se lasă furat de iluzoriu, plutind pe nori pentru a detensiona încordarea. Prin visare, intelectul este scos temporar de sub tensiunea febrilă a căutării de răspunsuri, printr-un „black-out” total al raţiunii şi plutirea într-o „realitate” de poveste ce aminteşte de spaţiul pe care l-a părăsit. Astfel fuge de nebunie sau de o moarte timpurie ce ar surveni prin trăirea intensă a evenimentelor, până la ardere totală. De fapt visul este acea stare instinctuală de autoapărare, acea stare de inconştientă trecătoare şi iluzorie, prin care omul ia o gură de falsă „eliberare”.

Fie că este vorba de o eliberare sufletească sau una fizică, de una contractuală ori una partenerială, de aflarea adevărului sau rezolvarea frământărilor personale, efectul este acelaşi. Eliberarea vine ca o renaşterea din propria cenuşă, ca o uşurare prin care sufletul se scutură de apăsarea greutăţilor, starea de bine luând locul tensiunii şi încordării, iar omul fiind gata să trecă mai departe spre o nouă etapă ce pare a fi limpede.

Ciclul acesta continuu, întrebări-răspunsuri, încordare-eliberare, fericire-nefericire, are o latură importantă a problemei ce ar putea contribui la echilibru şi la acea linişte şi pace interioară mult dorită. Dezlegarea enigmei universului personal. Este rezolvarea ce s-ar putea materializa în împăcarea cu sine, risipind astfel o parte din contradicţiile proprii, putând face pasul mai departe spre o nouă etapă de evoluţie spirituală. Dacă afli cine eşti şi ce doreşti cu adevărat, din noianul de probleme fără răspuns ce marchează viaţa, vor rămâne doar câteva majore, restul vor fi abordate detaşat cu credinţa că nu totul depinde de voinţa individului. Chiar şi problemele ce par de o importanţă covârşitoare, vor fi acceptate cu înţelegerea şi liniştea celui ce primeşte ceea ce i se cuvine.

O singură concluzie importantă relevă cele enunţate... Din fiecare cutremur interior omul învaţă ceva. Chinurile şi zbaterile îndelungate ale sufletului, probabil nu întâmplătoare, permit individului ascensiunea pe o treaptă spiritulă superioară. Iar starea de mulţimire şi bine interior este darul pe care îl primesc doar înţelepţii.