Tatuajul

Am studiat în timp, de la distanţă, acest fenomen al modernităţii. Nu pot spune ca am înţeles limpede ce este tatuajul, la ce foloseşte sau dacă aparţine artei sau nu. Am încercat să aflu de la persoane autorizate, psihologi, ce reprezintă tatuajul şi cum poate influenţa, cum poate întări personalitatea şi caracterul cuiva.
Cu toate străduinţele mele n-am reuşit să aflu decât câteva idei vagi. S-a întâmplat aşa pentru că cei cu care am discutat nu aveau o experienţă foarte bogată, mai ales că fenomenul acesta este destul de recent şi ,nu s-a reuşit încă finalizarea un studiu psihologic, în ceea ce priveşte decorarea pielii şi motivele dorinţei de a te ”însemna”.

Ceea ce am observat este că fenomenul se manifestă mai ales la tineri, dar am vazut şi persoane mature, tatuate cu tot felul de desene unele ce sunt departe de artă, altele foarte aproape de kitchs sau chiar simple mâzgăleli. Cele mai multe nu sunt decât nişte pete de culoare verde-albăstrui, fără un contur bine definit, altele cu uşoare urme de culoare, dar oricum departe de ceea ce ar fi un desen artistic.
Nu ştiu dacă putem accepta tatuajul ca pe o tendinţă a modei. Tot ceea ce ţine de modă este trecător, în schimb tatuajul este ireversibil sau aproape ireversibil, tehnicile prin care poţi renunţa la el, pe lângă preţul nejustificat, sunt incomplete, iar pielea nu va mai fi niciodată intactă aşa cum a fost înainte de tatuaj.

Putem accepta în schimb faptul că fiecare este stăpân pe propriul lui trup şi îl poate ”mutila” cum doreşte. De fiecare dată m-am întrebat, fără să aflu răspunsul, de ce doresc oamenii să-şi facă tatuaje. Cum îi poate împlini şi ce efect poate avea asupra personalităţii şi interiorităţii lor, o ”automutilare”, de cele mai multe ori, de prost gust.

Şi mai mult de atât, de ce o mulţime de femei în jurul vârstei de 40 de ani doresc să-şi facă cadou un tatuaj. Acest ultim aspect pentru mine este de neacceptat. Tatuajul pentru o femeie, mai ales la această vârstă este total dizgraţios, denotă vulgaritate, stirbeşte feminitatea şi dezvăluie într-un mod brutal acel mister feminin ce ar trebui păstrat cu mare sfinţenie de fiecare femeie.
Discutând despre acest lucru, unele dintre doamnele doritoare de tatuaj spun că asta simt că le va împlini. Aceasta vârstă, 40 de ani, reprezintă un prag psihologic şi vor să marcheze cumva acestă ”maturitate” printr-o acţiune ce va rămâne în timp şi le va aminti permanent de trecerea spre o nouă etapă a vieţii lor.

Altele invocă frumuseţe şi senzualitatea. Un tatuaj descoperit de partener într-o zonă ascunsă a trupului, în momentul unui act sexual, îl va face pe acesta să o dorească mai puternic, iar ea va emana senzualitate stârnind plăceri extreme. Nu ştiu, cred că şi partenerul trebuie să fie de o anumită factură pentru a simţi o atracţie mai puternică pentru o femeie tatuată.

Cei mai mulţi spun că desenul trebuie să-i reprezinte, să fie o expresie a personalităţii lor. Cred că un tatuaj indiferent cât de expresiv ar fi, nu denotă decât o identitate slab definită. Cei care aleg să-şi ”marcheze” trupul consideră că nu sunt suficient de reprezentativi prin ceea ce sunt ei ca indivizi şi un astfel de desen i-ar putea ”completa” sau chiar ar putea ”întări” imaginea lor.

Nu cred că un tatuaj poate demonstra ceva în plus sinelui persoanei tatuate sau celor din jur. Dimpotrivă este o carte de vizită cu multe detalii despre persoana respectivă. Vanitate, imaturitate, identitate nedefinită, dorinţa de a fi remarcat de cei din jur, persoană ce nu se poate remarca prin calităţi sau, are impresia că nu i se acordă atenţia pe care o doreşte, nu este iubit, apreciat de cei apropiaţi, nu este împlinit emoţional şi afectiv, şi de ce nu, chiar erotic.

Tatuajul ţine de primitivism, de acele vremuri când oamenii erau însemnaţi pentru a demonstra că aparţin aceluiaşi trib, prin urmare această tehnică, oricâtă modernitate i s-ar impregna, nu demonstrează altceva decât stadiul de dezvoltare la care s-a oprit individul în evoluţia sa.

Uniunile tainice între prăbuşire şi renaştere

Întâlnirea dintre doi oameni, aşa-zisa relaţie în termeni actuali, indiferent că se finalizeaza printr-o oficializare sau nu, în opinia mea nu este întâmplătoare. Oricare ar fi natura ei, are un caracter tainic, de nepătruns prin raţiune, singura explicaţie acceptată fiind contactul omului cu divinitatea şi a influenţei de necontestat pe care divinitatea o are asupra omului. Prin urmare voi înlocui termenul de relaţie cu cel de uniune tainică. Iniţial am vrut să o numesc uniune mistică.  Şi deşi mistic are o semnificaţia  la fel de importantă în creştinism, termenului duce cu gândul la Yoga, tantrism, principii orientale, ceea ce nu face obiectul tipului de uniune la care ma voi referi.

 Trebuie să recunoaştem că există extrem de puţine uniuni prin căsătorie, în care ambii parteneri sunt împliniţi unul prin celălalt, formând un adevărat întreg, acea pereche perfect compatibilă din toate cele trei puncte de vedere – minte, suflet, trup. Se întâmplă aşa pentru că de cele mai multe ori cei doi sunt incompatibili, uniţi doar printr-o dragoste efemeră, dragoste ce în scurt timp se stinge rămânând caracterele celor doi şi dorinţa de a fi sau nu împreună.

Nu voi vorbi de perfecţiune, să spunem doar că mulţi şi-ar dori un echilibru între minte, suflet, trup, astfel încât uniunea  să se menţină vie într-un mod mulţumitor pentru ambii parteneri. Nu se întâmplă acest lucru . În cele mai multe cupluri intervine foarte repede o distanţare a celor două jumătăţi, o forţă contrară atracţiei ce în scurt timp va sfărâma întregul. Intervine un fel de egoism în care ”noi” devine ”eu” şi ”tu”, iar  ”împreună ” va fi doar ”alături”.
Cert este că într-un număr de ani, probabil datorită transformării naturii umane sub influenţa factorilor de mediu, sociali, a evoluţiei spirituale, unul dintre ei sau amândoi, se schimbă, dar nu în acelaşi sens. Rar vor fi situaţii când acel ”ne iubim ca la început” va rămâne la aceeaşi intensitate sau îşi va păstra aceeaşi prospeţime. 

Transformările survenite, în general sunt în sensul evoluţiei unuia în dezavantajul celuilalt. Aproape niciodată evoluţia într-un anume sens, a înţelegerii superioare a vieţii spre exemplu, nu se va face de ambii în acelaşi timp şi conform aceluiaşi sistem de valori. Dacă pe lângă această distanţare de ordin evolutiv, apare şi dezinteresul pentru celălalt, indiferenţa şi necomunicarea, în acest moment echilibrul despre care vorbeam anterior şi care în timp a devenit instabil, acum se prăbuşeşte, în cele mai multe cazuri, ireversibil. 

Vor urma ani chinuitori în care fiecare îşi va dori altceva, o altă fiinţă care să corespundă structurii sale interioare şi exterioare. Apar conflictele şi nevoia de a evada în afara parteneriatului oficial, în căutarea acelui bine care ar putea reda armonia şi echilibrul interior. Cele mai multe cupluri, deşi trăiesc într-o totală dizarmonie şi haos sufletesc, se mulţumesc cu ceea ce le oferă partenerul. Alţii evadează  în afara cuplului  sperând să descopere  o fiinţă ce poate umple golul lăsat de partener. Şi unii şi alţii tânjesc acea armonie interioară ce nu poate fi simţită în toată plenitudinea ei decât regăsindu-şi imaginea într-un om ce le seamănă.

Pe lângă cei care îşi doresc armonie, mai sunt aventurierii. O parte dintre parteneri, din nevoia unei schimbări, recurg la aventuri în care se refugiază temporar, căutând doar plăcerea. Escapadele apar fără o motivaţie bine definită, în cu totul altă situaţie decât cea descrisă anterior. Pe fondul imaturităţii, atunci când în cuplu s-a instalat plictiseala şi rutina, apare necesitatea unei ”noutăţi”, un element ce i-ar putea revigora şi le-ar putea redeştepta setea de viaţă alături de partenerul oficial. Scopul unei aventuri este de natură pur carnală, organică, dorinţa de a satisface un instinct primar – acuplarea.

În cealaltă situaţie este vorba de întregire spirituală, o întregire a uniunii în spirit, de acel om în care îţi regăseşti imaginea, care te poate implini în mod absolut - minte, spirit, suflet, trup. Când acest lucru se întâmplă încă de la începutul vieţii în doi şi rămâne neschimbat de-a lungul ei, atunci este vorba despre un miracol.
Şi mai este ceva ce nu vom înţelege poate niciodată... De ce Soarta nu ne alege omul potrivit încă de la  prima uniune tainică, să iubim o singură dată adevărat până când Cerul va decide să ne despartă. De ce ne lasă să tânjim o viaţă întreagă uneori, ceva ce ni se potriveşte.

Îngerii

Percepţia noastră despre îngeri este una total greşită. Pentru cei mai mulţi dintre noi, îngerii sunt reprezentări drăgălaşe, cu zulufi blonzi, îmbrăcaţi în straie lungi albe, cu nelipsita aură deasupra capului şi cu aripi de o anvergură supradimensionată în raport cu trupul lor. Alţii seamană cu Cupidon, micuţi, dolofani  ţinând în mână flori sau instrumente muzicale. Mai mereu îngerii au chip de copil bucălat, blând şi ingenuu, ce stârnesc încântare şi nevoia să te apropii să-i ciupeşti de obraz într-un gest fără materialitate.

Nu cred că există adult sau copil să nu fi auzit de îngeri, să nu-şi fi imaginat o lume a lor, să nu fi auzit o poveste despre ei, sau bunică să nu-i fi povestit despre îngerul păzitor.
”Întâlnirea” cu îngerii se întâmplă cel mai adesea de Crăciun. Fiecare dintre noi şi-a bucurat sufletul cu imaginea unei făpturi angelice întruchipată de o păpuşă, un glob, un desen sau un simplu carton frumos colorat în formă de îngeraş.

Cu toate imaginile construite de minte de om, o lume a îngerilor există. Nu ştim cum arată şi nu cred că cineva a văzut vreodată un înger, dar imaginaţia noastră, din nevoia de a-i simţi aproape, i-a născocit dându-le trup şi chip ingenuu.
Înger înseamnă ”mesager” sau ”trimis” şi reprezintă acea legătură spirituală între noi şi Dumnezeu. Sunt fiinţe spirituale netrupeşti, asexuate, duhuri curate, superioare omului, dar inferioare lui Dumnezeu.

Reprezentarea lor din iconografia bizantină, arată cu totul diferit faţă de cea imaginată de noi. Înfăţişarea lor simplă şi ascetică din simbolistica religioasă, nu se potrivea cu bunătatea şi blândeţea îngerilor,  contrastul dintre imagine şi caracter fiind izbitoare. Astfel imaginea lor a fost denaturată înspre acele fiinţe drăgălaşe, pentru a părea mai umană şi a plăcea.

Reprezentativi pentru oştirile îngereşti sunt cei doi arhangheli Mihail şi Gavril. Ei sunt adevăratele entităţi angelice, aşa cum îi întâlnim şi în textele sfinte. Înfăţişarea lor înţeleptă, ilustrează chipuri aspre , luminate  de bunătatea interioară ce se reflectă  ca o aură  în trăsăturile blânde, dar ferme.  Înţelepciunea şi bunătatea lor  sunt un izvor necuprins de bine dăruit oamenilor pe care îi veghează, arătându-le calea spre lumina divină.  Imaginea lor exprimă o căldură sufletească adâncă şi un chip luminat de o lumină rece, dar mângâietoare. Trăsăturile aproape imobile relevă o duritate de stâncă catifelată. Toată fiinţa lor  emană blândeţe de oţel şi demnitate de neclintit.

Adevăraţi luptători, sunt mai degrabă nişte soldaţi, susţinători şi iubitori ai dreptăţii şi adevărului. Chipul lor impune respect şi teamă, trăsăturile ascetice sunt ale unor luptători bravi, dar delicaţi. Se spune că fiecare dintre noi are un astfel de înger păzitor. Un fel de gardă a raţiunii ce prin înţelepciune şi dreptate îndreaptă conştiinţa spre lucuri bune şi îndepărtează omul de pericole. Îl susţine în momentele grele şi îl întăreşte întru răbdare.

Îngerii există şi sunt printre noi. Tebuie doar să ascultăm şoaptele lor spirituale, să le înţelegem limbajul şi dovezile de iubire pe care ni le dăruiesc.

Armonie...

Cuprinsă cu dragoste şi atinsă delicat, o vioară îşi revarsă muzicalitatea şi armonia asupra inimilor şi sufletelor într-un necuprins izvor de sunete pătrunzătoare până acolo în adâncuri nebănuite. Măiestria celui ce ţine în braţe un instrument ştiind cu precizie ce coardă să atingă şi cu ce intensitate, va dărui simţirilor extazul ca într-un dans ameţitor cu unduiri pasionale. Iubirea dintre maestru şi vioară va face din cei doi un singur trup, iar vioara asemenea unei femei se va pierde în îmbrăţişarea bărbatului dăruindu-i împlinire prin sunetele sublime ale simfoniei vieţii ei.

Femeia asemenea unei viori, tânjeşte atingerea delicată a unui bărbat ce va şti să alunece pe coardele ei într-o nesfârşită mângâiere. Iar bărbatul ce va şti să stârnească vibraţii în sufletul femeii şi rezonanţă în spiritul ei, va fi acea comoară pe care o va păstra în adâncul tainic al fiinţei. Când bărbatul slăbeşte îmbrăţişarea sau atinge brutal strunele fine, vibraţiile şi armonia se pierd în acorduri deşarte şi reci, muzica ei se va destrăma şi va pieri în neant. Rănit, sufletul ei va plânge melancolic precum arcuşul pe strune de vioară în aşteptarea unui maestru ce va şti să o cuprindă cu braţe protectoare, să o atingă din nou cu blândeţe, sărutându-i fiecare acord. Virtuozitatea unui bărbat stă în a şti ce coardă să atingă, cu ce intensitate şi cu adâncă iubire, iar femeia îi va pune la picioare lumea şi sufletul ei într-o nestinsă desfătare.

Vibraţia coardei este precum freamătul femeii înfiorate în braţele liniştitoare ale bărbatului. Nimic nu are seamăn cu dezmierdarea trupului viorii cu palme puternice în îmbrăţişări catifelate, ce pot stârni ploi de lacrimi şi potop de şoapte din descătuşarea iubirilor zăvorâte în adâncuri ascunse. Numai cel ce va şti să pătrundă în esenţa nobilă a viorii, numai el va descoperi adevărata femeie, feminitatea divină ce poartă în ea muzica universului, ce poate înălţa spiritul lui dincolo de real. Doar un spirit dăruit de Cer poate fi miracolul descătuşării femeii din închisoarea sufletului ei. Doar el şi îngerii pot pătrunde acolo unde materialitatea nu are loc, în armonia purităţii ei. Şi nu o poate face decât cu arcuşul sensibilităţii lui.

Vioara trupului ei aşteaptă uneori întreaga viaţa un arcuş ce mângâie cu delicateţe de maestru pentru a o face să cânte izvorul de arii necompuse vreodată, acorduri ale unei muzici din simfonia iubirii.
Femeia este o taină ce aşteaptă să fie descoperită acord cu acord, până la totalitatea sublimă a muzicii ei. Chiar şi atunci când ultimul acord al muzicalităţii ei pare că a luat sfârşit, chiar şi atunci, sunetele divine ale spiritului ei pot naşte alte acorduri întru uimirea şi împlinirea bărbatului.