Pagini

luni, 26 decembrie 2011

Frica de a fi noi înşine...

”Uneori nu e nevoie decât să iei decizia să fii fericit.”

Pare simplu atunci când accepţi ceea ce ţi se oferă cu deschidere şi sinceritate. Important este să ”vezi” dincolo de obstacole şi consecinţe, adesea fabricate de propria minte, imaginate ca fiind dezastruoase. Avem tendinţa dintr-o teamă iraţională să creăm monştri, un fel de bau-bau pe care îi resuscităm de fiecare dată când se deschide o minimă perspectivă de fericire. Nu trebuie să avem bucurii şi nici să ne pierdem în fericiri prea mari, dacă acestea nu sunt în limitele moralei! Este un îndemn absurd ce vine dintr-o normalitate inventată de alţii şi inoculată nouă printr-o educaţie prostească. De aceea ucidem cea mai mică şansă de viaţă a ”păcatelor”, le retezăm capetele din rădăcină pentru a nu se naşte în noi vreo emoţie care ar putea stârni satisfacţii fireşti. Fericirea şi bucuria, confundate adesea cu plăcerile deşănţate, destrăbălarea, libertinajul, au devenit pentru omul ”crescut” într-o epocă de constrângeri şi interdicţii, acele stări sufleteşti pe care le respinge într-un mod iraţional. Fără nici un temei se ascunde în faţa unei simţiri ce ar putea să-i dăruiască acea bucurie împlinitoare sau linişte sufletească care l-ar situa într-un plan al umanităţii fireşti.

Există un refuz inconştient de a trăi viaţa, cel mai adesea viaţa ne trăieşte pe noi. Nu ştim să fim noi înşine. Tot timpul gândim ceva şi facem altceva în totală contradicţie cu gândul născut. Ne refugiem în simţiri chinuitoare, refuzând să aflăm şi o altă stare ce ar putea salva sufletul de o temniţă nemeritată. Din teama de nu greşi şi de a nu încălca ”legi” impuse de dogme ruginite, ne strivim sufletul sub apăsarea de plumb a inimii. Ducem ”poveri” pe care le vom lua cu noi ”dincolo” cu regretul că aici n-am trăit cu adevărat. Am primit viaţa ca pe un dar şi am trăit-o pe jumătate sau poate nici atât.

Într-o viaţă ai vreme să fii tot ce n-ai fost şi ţi-ai dorit să fii. Aşa ar fi firesc să fie, însă în individualitatea noastră depindem de ceilalţi. A fi tu însuţi este echivalent cu a fi singur. Trebuie ca tu să clocoteşti de dorinţa de a-ţi trăi viaţa, de a risca totul şi de nu rata nimic din ceea ce ţi se deschide la orizont pentru a te identifica cu eu-ul tău. Experienţa este tentantă, în schimb în jur simţi pustiul. Nimeni nu te susţine atunci când vrei să fii tu însuţi. Aproape toată viaţa facem ce vor alţii şi în pauzele lor de dorinţă, când obosesc să dea ordine, avem îngusta şi fragila libertate de a ne bucura câteva clipe efemere de sentimentul că trăim. În rest respirăm prin alţii, privim prin ochii lor, până şi gândurile ne sunt furate şi aruncate la gunoi. Ei ni se insinuează în conştiinţă şi în carne. Depindem clipa de clipa de ceea ce sunt ceilalţi, iar noi existăm prin ei într-o înrobire fără trup. Sufletul este al lor, abuzează de el trăgând în toate părţile, îl sfărâmă în bucăţi şi-l aruncă în cele patru zări. Iar noi rămânem pustii suspendaţi în realităţi fără noimă, în episoade ale vieţii pe care le trecem sub timp fără să trăim. Suntem abulici, nu mai deosebim noaptea de zi, căderea de înălţare, viaţa de ”moarte”. Devenim morţi vii. Ne târâm în existenţă pe un drum demult apus, până la final. Nu mai aşteptăm nimic de la acest drum, nu mai aşteptăm să întâlnim nimic ce ar putea să ne redea viaţa. La final nu-i decât moartea.

duminică, 18 decembrie 2011

Epistolă către tine...

 Azi îţi voi scrie o tăcere... las doar gândul să ajungă la tine... Ţi s-a întâmplat vreodată să comunici cu cineva doar din priviri şi gesturi? Mie da... dar cei mai mulţi dintre noi, acum în vremurile acestea, nu mai concepem că se poate dialoga fără cuvinte. Suntem mult prea prinşi de modernitate şi de nelinişti pentru a putea vorbi doar tăcerile noastre. Nu contest forţa cuvântului... este esenţială atunci când celălalt are nevoie să fii lângă el, dar şi îmbrăţişarea şi mângâierea în tăcere are acelaşi efect, poate mai puternic şi mai pătrunzător atunci când inimile se caută una pe cealaltă.

Îţi mărturisesc că pentru mine tăcerea în doi într-o singură singurătate este precum retragerea într-o oază de linişte desăvârşită. Nu auzim decât gândurile noastre împletite unele cu altele şi privirile ridicate dintr-o carte sau din amintiri. Mai sunt zâmbetele abia perceptibile de pe buzele fiecăruia când tăcerea mea o întâlneşte pe a ta. Nu-i aşa că este minunat?

Când celălalt face parte din tine, nu-i nevoie de rostiri... ştii ce urmează să-ţi spună, ştii cum vor răsuna sunetele spre a produce vibraţii în fiinţa ta... Cu un deget delicat, îi poţi acoperi buzele făcându-l să înţeleagă că ştii... ştii pentru că înaintea cuvintelor rostite, la tine a ajuns gândul lui... Mă vei certa aşa cum faci de fiecare dată... Îmi vei spune că visez prea mult, că sunt ruptă de realitate şi că nu poţi trăi fără să discuţi, fără să te cerţi, fără schimburi de opinii... Desigur... n-am spus că poţi trăi într-o muţenie totală, dar oare cei dăruiţi de Dumnezeu cu muţenie cum trăiesc? Şi unii sunt şi surzi pe deasupra... Pentru ei cuvintele nu există decât precum gest expresiv şi pătrunzător până acolo unde trebuie să-şi atingă semnificaţia. Şi trăiesc, sunt fericiţi în muţenia lor... Cred că sunt oamenii care se îmbrăţişează cel mai des, se ating cel mai des... simţirea lor faţă de celălalt este mult mai adâncă... Ei se caută şi se simt cu gândul, cu sufletul şi prin gest. Cuvintele pentru ei sunt doar pe hârtie sau pe o tastatura de calculator...

Te-ai gândit că pentru noi cei ce Dumnezeu ne-a dăruit grai, cuvintele rostite pot fi seci, vorbe goale, fără nicio esenţă sacră?... Atunci prefer tăcerea cuiva şi privirea lui blândă desprinsă parcă din icoanele sfinte.
Dintr-o tăcere se desprind răspunsuri mute pe care le poţi înţelege dacă şi tu ştii să taci... Iar cel ce ştie să tacă este înţeleptul ce nu se risipeşte în cuvântari fără rost. Rostirile lui sunt bogăţia gândului exprimată prin zgârcenia cuvântului. Nimeni nu va înţelege tăcerea lui dacă nu va şti să tacă înţelept.

miercuri, 14 decembrie 2011

Tăceri...

Am primit în dar cuvântul, însă divinitatea nu ne-a dăruit şi tăcerea, în speranţa că vom învăţa singuri rostul nerostirii atunci când cuvântul îşi pierde forţa de a zidi. S-a înşelat... Din păcate, omul neînţelegând tăcerea cuvintelor, alege adesea vorbirea fără să discearnă între cuvânt rostit şi gând nerostit. Omenescul neşlefuit din noi îşi cere dreptul firesc de a cuvânta rănind, aruncând în prăpastia deznădejdii sau strivind speranţe.

Cuvântul fără tăcerea înţeleaptă a cuvântului este precum întunericul fără lumină. Aşa cum întunericul este lipsa luminii, tot aşa tăcerea poate fi lipsa cuvintelor. Însă dacă în sens abstract întunericul reprezintă răul, iar lumina binele, nu acelaşi sens capătă tăcerea şi cuvântul. Tăcerea cuvintelor poate fi acea stare de luminoasa înţelepciune atunci când cuvintele pictează întunericul. Tăcerea este o arta care se învaţă sacrificând cuvântul pe altarul înţelepciunii.

Singurii care ştiu cu adevărat ce este tăcerea sunt anahoreţii pustiului. Acolo în taina singurătăţii lor, tăcerea este simfonia cuvintelor fără acord, este glasul tumultuos al rostirilor mute încărcate de absolut, este esenţa de cuvânt născută din curăţenia gândului înalt. Transcendenţa nu tălmăceşte cuvinte şi nici gânduri, nici simţiri mărginite de omenesc, rezonanţa întru căutarea unui dincolo de noi se află prin tăceri abstracte. Ascetismul trupului şi al gândului sau al propriei interiorităţi cuvântează prin tăceri absolute. Deşi singuri şi însinguraţi, înţelepţii n-au nevoie de cuvinte. Ei se hrănesc spiritual cuvântând prin tăceri cu Cerul.

Oamenii prinşi în lume arar au învăţat tăcerea. Rareori au gustat din bucuria clipei, contempland în tăcere minuni dăruite privirii şi sufletului, ori s-au pierdut în „singurătăţi” mustind de tăceri înălţătoare. Intr-o imensitate de vorbe goale, tăcerea exprima mult mai multe cuvinte decât orice rostire lipsita de sens. Iar atunci când asculţi şi taci sau priveşti şi taci răpus de neputinţa de a a mai rosti ceva, când rostirile oricât de preţioase ar fi, sunt vorbe în vânt pentru celalalt, te retragi in propria tăcere întemniţând cuvintele în gânduri nerostite. Cei care au trăit însinguraţi gustând din ascetismul gândurilor nerostite, preferă tăcerea unei cuvântări lipsite de sens şi de înţelegere pentru cel căruia, rămas în urma cuvintelor, striveşte cu ignoranţă puterea lor. Când strădania îţi este zadarnică, te mulţumeşti doar să priveşti cu acei ochi înveşmântaţi în zâmbet trist spre necuprinderea de înţeles a lumii. Încremeneşti în neputinţa de a pătrunde dincolo de zidul neînţelegerii. Priveşti şi taci alegând masca indiferenţei în faţa spectacolului lumii.

Însă gestul doare. El este arma ce răneşte mai profund decât orice rostire albă. Cuvântul încremenit în muţenie răneşte profund acolo unde nu mai este nimic de spus. Biciul privirii şi al indiferenţei autoimpuse, pentru cel simţitor, ustură mai tare decât orice pedeapsă fizică. Preferi o mie de cuvinte decât un gând nerostit.
Dacă tăcerea cuvintelor este motiv de înţeleaptă necuvântare şi pedeapsă pentru celălalt, cuvintele tăcerii sunt rostiri ce n-au nevoie de cuvinte. Cuvintele tăcerii sunt mult mai subtile şi cu o încărcătură emoţională mai profundă decât tăcerea cuvintelor. Toţi cei care sunt prinşi intr-o uniune născuta din iubire, îndrăgostiţii, prieteniile autentice, uniunile familiale, simt cel mai adânc sublimul cuvintelor tăcerii… Tăcerea glăsuieşte in adâncul inimilor si al sufletelor îngemănate în acelaşi sentiment… De unde si expresia „îndrăgostiţii n-au nevoie de cuvinte” doar de tăceri…

duminică, 4 decembrie 2011

Ce este patriotismul…

"Sunt patriot!!! Imi iubesc ţara!!! Iubesc românii!!! La mulţi ani, români!!! La mulţi ani, România!!!"

Sunt doar câteva expresii cu care zilele acestea internetul a fost intoxicat. Mă întreb câţi dintre cei care se întreceau în a scrie urări sau cuvinte umflate, credeau în acele rostiri. Câţi dintre exaltaţii internetului şi nu numai, înţeleg noţiunea de patriotism şi ce reprezintă ea. Şi de ce trebuie să se manifeste ”zgomotos” şi adesea făţarnic, aşa cum se întâmplă de obicei. Naţiunea aceasta din care întâmplător facem parte fără să fie opţiunea noastră, a fost de-a lungul istoriei o masă de manevră, uşor de manipulat, uneori forţat, alteori inducându-i-se perfid simţul datoriei, devotamentului şi dăruirea necondiţionată tării şi neamului. In mass media, tot felul de a ”actori” se întrec să ne dea lecţii de patriotism şi să ne explice amprenta pe care istoria a lăsat-o asupra noastră prin ascendenţii noştri, câtă istorie există în tradiţiile noastre şi câtă trudă în bunicii şi străbunicii noştri care erau mândri că erau români. Să fim serioşi! Bieţii de ei, cei mai mulţi n-au avut drept avere şi bunăstare decât această noţiune falsă de patriot care le fusese inoculată pentru a suplini restul lipsurilor în care îşi duceau crunta existenţă.

Nu contest că există sau au existat şi patrioţi autentici. Oameni care cu cugetul curat, încrezători în idealurile lor, au fost dispuşi să-şi rişte viaţa şi familiile pentru speranţe ce s-au dovedit deşarte. Oameni care de-a lungul istoriei s-au împotrivit regimurilor şi intruşilor dominatori care au încercat să distrugă spiritul românesc. Insă aceştia sunt extrem de puţini. Iar cea mai bună dovadă pe care ar trebui să nu o contestam cu buna ştiinţa este participarea la revoluţia din decembrie 1989. Nici eu n-am participat la această revoluţie şi ca mine sunt milioane de români. De ce? De frică!!! Ori patriotismul, mândria de a fi român, nu presupune numai bucuria pe care o ai când vezi frumuseţile României, de a aprecia spaţiul istoric în care ne-am născut, patriotismul înseamnă să pleci total nepregătit şi necondiţionat la luptă. Să te opui oricărei forme de sclavie sau de dominaţie. Aspect care în condiţiile societăţii actuale este aproape imposibil.

Mai mult decât atât demagogia constă în faptul că suntem dispuşi să trâmbiţăm astfel de false noţiuni atunci când suntem ghiftuiţi, nicidecum atunci când suntem flămânzi, ori patriotismul ar trebui să fie sentimentul necondiţionat de foame sau condiţii vitrege.

Patriotismul, în opinia mea, un cuvânt de lemn, abstract în esenţa sa, inventat de cei cu interese în a deţine şi stăpâni teritorii şi ”patrioţi”, nu este altceva decât un instrument inoculat psihologic de-a lungul istoriei, in mintea celor mulţi şi naivi. ”Să ne apărăm ţara!... Să murim pentru ea!” Mă gândesc cât va mai fi valabil termenul de patriotism, noţiune ce nu este compatibilă cu conceptul de globalizare. Deja Europa este un întreg teritoriu şi ameninţă cu dispariţia totală a graniţelor şi a trăsăturilor specifice fiecărei ţări. Cu atât mai mult teritoriile şi limba vor fi uniformizate. În condiţiile acestea mă întreb ce va mai însemna patriotismul şi pentru care teritoriu şi naţiune ne vom vărsa sângele şi ne vom da viaţa. Cărei naţiuni îi vom jura dragoste eternă.

Renunţând la concepţia desuetă de patriot/patriotism, respectul şi dăruirea cetăţii şi cetăţeanului poate fi adaptată vremurilor pe care le trăim, iar manifestarea poate fi cu totul alta decât a înşira vorbe goale lipsite de orice bun simţ. Patriotismul fiecărui cetăţean ar putea fi concretizat în grija faţă de mediul în care trăim, protecţia naturii, spaţiului verde, respectului pentru munca celorlalţi, nu a nesimţirii şi distrugerii permanente a mediului natural. Promovarea culturii şi a trăsăturilor specifice poporului român, spiritualităţii româneşti, fiecare contribuind în măsura puterilor sale la a releva autenticitatea acestui popor, nu promovarea obiceiurilor americane sau de altă sorginte, muzicii arabo-ţigăneasco-maneliste sau împrumutul definitiv al unor aspecte de incultură şi ”civilizaţie” de la alţii. Dragostea de ţară şi popor ar mai putea consta în promovarea istoriei fiecărui colţ de Românie, organizarea acţiunilor cultural-educative ce ar putea trezi în fiecare participant la acţiune spiritul românesc, spirit ce poate mai apoi fi cultivat în descendenţi sau în cei pe care îi avem în preajmă. Patriotismul este mult mai greu de cultivat decât oricare alt sentiment din sfera umană, el presupunând sacrificii de care majoritatea românilor nu sunt capabili. Iar manifestarea lui autentică se transpune în fapte şi nu în vorbe festiviste.

Făţărnicia şi demagogia, fanfaronada, festivismul ieftin şi manifestările puerile cred că ne caracterizează. Sunt de fapt porniri ce ascund cu totul altceva. Lipsa masiva a satisfacţiilor de tot felul, atunci când altă soluţie nu există, poate fi înlocuită în mod fals şi cu dragostea de ţară. Să fim serioşi şi raţionali!

joi, 1 decembrie 2011

De ce plângem la filme… sau de ce ne plac telenovelele…

Lacrimile sunt limbajul mut al durerii. Voltaire

Dincolo de simpla interogaţie, în opinia mea, există o explicaţie. Efectul principal asupra celui care vizionează un film care stârneşte lacrimi, este emoţia. In general dramele sau filmele de factură erotică cu iubiri imposibile sau cu iubiri ideale declanşează aceste emoţii. Iar cele predispuse să se lase dominate de imaginile siropoase, sunt femeile. Explicaţia ar fi una singură. Dramele impresionează prin tragismul situaţiei ecranizate, răscolind în cel impresionat amintiri trecute, stări actuale sau posibile situaţii viitoare ale existenţei. Însă dintre toate dramele, filmele erotice sunt cele care declanşează adevărate tumulturi emoţionale. Femeia se regăseşte în acele iubiri imposibile sau posibile pe care le tânjeşte. Femeia se visează a fi acel personaj de poveste, protagonista unei iubiri ce gravitează în jurul ei, învăluind-o cu dragostea pe care n-a cunoscut-o cu adevărat niciodată. Dezechilibrată afectiv, lipsită de dragostea pe care femeia o înţelege cu totul altfel decât bărbatul, evadează, se transpune mental şi sufleteşte în acea poveste de dragoste iluzorie. Evident că emoţia o va copleşi, iar şuvoiul de lacrimi amare survine ca manifestare a regretului că nu are parte de o asemenea iubire in real.

De ce spre surprinderea bărbaţilor femeia trăieşte acele basme şi nu relaţia în care bărbatul este alături de ea? Asta numai partenera lor o poate spune, însă în cele mai multe cazuri, femeia care este sedusă de fascinaţia telenovelelor, pe lângă sensibilitate, ea are şi o mare nemulţumire legată de partener. Ceva în relaţia ei o nemulţumeşte foarte tare. Aşteptările ei au fost înşelate în ceea ce priveşte bărbatul de lângă ea. Când femeia este mulţumită şi satisfăcută, partenerul întruchipând bărbatul pe care l-a dorit, femeia nu se pierde în poveşti siropoase şi cu atât mai puţin, va plânge la un film erotic. Emoţiile nu sunt atât de puternice încât să-i stârnească lacrimi, femeia este echilibrată, iar emoţiile vor fi păstrate pentru relaţia împlinitoare pe care o are. Ea nu va căuta refugiul într-o lume ireală, himerică, hrănindu-se cu o dragoste virtuală. Din păcate cele mai multe femei, în cadrul cuplului din care fac parte, nu au o relaţie aşa cum au visat şi nici partenerul lor nu se străduieşte să le ofere ceea ce le împlineşte şi le mulţumeşte.

Insă există şi femeia care dintr-o incompatibilitate totală cu partenerul nu-şi afla niciodată mulţumirea, oricâtă străduinţă şi bunăvoinţă ar exista din partea acestuia în a o satisface afectiv şi emoţional. Ea preferă să sufere sub masca nepăsării şi a durităţii, să-şi alimenteze stoic tristeţea, manifestându-se tiranic, fără să gândească că omul de lângă ea n-are nicio vină că ea este absurdă şi blocată într-un univers al propriilor false nemulţumiri. In general acestă femeie pozează în femeie puternică, dură, ce detestă slăbiciunile omeneşti şi iubirea, însă plânge pe ascuns la telenovele sau filme de dragoste. Imaginea ei exterioară este a unui aisberg uman, fără sentimente, în schimb pe dinăuntru sufletul îi clocoteşte din lipsa iubirii. Este reacţia inversă a celui care doreşte cu ardoare ceva, dar cel ce-i poate oferi împlinirea, deşi are cheia potrivită, nu poate patrunde dincolo de zidul de refuz. Simte nevoia dragostei, dar nu o poate primi din afara ei, sufletul si inima fiindu-i încremenite de ură. Urăşte tot ceea ce ar putea să-i dăruiască sentimentul de care are nevoie.

Dacă ar fi să apreciem într-un mod raţional telenovelele, n-ar trebui sa spunem ca sunt filme fără valoare culturală, ci ca sunt elemente de echilibru afectiv şi emoţional pentru femeile decompensate.