Gustul pentru frumos transpus în simț artistic
face ca lumea să devină o opera de artă. Iar ca o particularitate a lumii,
femeia devine pentru artist o formă de expresie a artei lui. Femeia nu
este doar trup de femeie cu forme și trăsături cu care natura a fost generoasă
sau zgârcită în frumos. Artistul pătrunde în imaterialitatea ei dincolo de
materialitate. El pătrunde cu ochii
minții și ai sufletului în substanța femeii.
Frumosul comun este perceput de marea majoritate
ca o imagine de suprafață cu linii și forme care stârnesc în privitor un anumit
gen de emoție numită admirație. Pe când artistul penetrează nu numai frumosul,
ci și urâtul până dincolo de formele și trăsăturile comune.
Adesea ne mirăm, noi cei care înțelegem prin
frumos numai esteticul unui lucru, ce găsește un artist într-o femeie urâtă,
respingătoare, uneori deformată de natură. Cei mai mulți dintre privitori nu
văd nimic din ceea ce ar stârni pasiuni sau admirație. În încercarea de a găsi
ceva interesant în acea reprezentare a Evei, parcurgi cu privirea toată
înălțimea trupului și chipului ei fără să afli nimic armonios asupra căruia să
te oprești. Revii iar și iar cu aceeași întrebare. Ce a găsit artistul la acea
femeie? Aparent nimic, în esență totul.
Femeia nu este doar opusul sexului masculin.
Femeia este substanță înainte de toate, materia din care se plămădește viața,
iar viața are întotdeauna ceva frumos. Viața la feminin are o paletă cromatică
infinită pe care numai artistul o poate descoperi și combina în femeie.
Artistul dezbracă femeia de materialitate dezvăluind frumusețea nudă a
spiritului ei. Acolo se îmbată de poezia și muzica unor instrumente pe care
numai femeia le deține într-un loc tainic.
Femeia dincolo de trup și trăsături ale
chipului ascunde de privirile banale o altă femeie. Ea poate avea forma
inefabilă a sufletului artistului. În profunzimea ei artistul își pierde
rațiunea de a căuta frumosul material. În
ea se află o altă lume în care artistul pășește ca într-un templu. Lumea
artistului se topește în lumea spiritului ei. Relația dintre artist și opera de
artă numită femeie se poate transpune în relația unui credincios cu
divinitatea. Există aici o formă de credință inefabilă într-un frumos în care
armonia se compune după alte rațiuni, abstracte sau metafizice. Frumusețea
ascunsă sub urât are o anume sacralitate, frumusețea se află tocmai în urâțenia
trăsăturilor sau formelor femeii. Ceea ce este paradoxal pentru alții în materie
de expresie și expresivitate pentru artist este tocmai ființa acelei expresii.
Artistul percepe cu un instrument nevăzut ceva ascuns privirilor celorlalți,
transcende realitatea pătrunzând într-un tărâm al frumosului metafizic.
Femeia pentru el este mai mult decât
reprezentare a feminității. Angelicul feminin nu stă în plete blonde răsfirate
de vânt sau într-un trup delicat de silfidă sau în gesturi grațioase. Angelicul
feminin este gravat în emoția artistului stârnită de substanța din care este
plămădită femeia. Acea substanță îl înalță pe artist pe culmile spiritualității
declanșând în el stări de beatitudine.
Astfel artistul adesea se închină și își
închină viața sa artistică misterului numit femeie. Femeia este pentru artist o
lume incredibil de complexă, cu multe provocări și labirinturi în care poți
descoperi frumuseți neașteptate. Dar pentru a pătrunde în universul feminin
artistul trebuie să urce fiecare treaptă a sufletului ei ca într-un preludiu
până ajunge la cea mai rafinată substanță a ei. Acolo emoțiile devin trăiri de
cel mai înalt rafinament. Cuvintele sunt logos, gesturile și simțirea sunt
transpuse în versuri sau pe pânză ori în acorduri muzicale. Relația dintre
artist și femeie este legătura dintre două suflete legate prin punți imateriale.
Artistul contemplă femeia ca pe o operă de
artă. Dintre ea se înalță către el forme ale frumuseții interioare de un sublim
desprins din rafinamentul sensibilității ei. Artistul vede în simbolul feminin
un etern complex pe care îl dezvăluie prin arta lui de a descoperi frumosul
feminin, îmbrăcându-l în veșmântul artistic. Artistul nu vede urâțenia, formele
inexpresive, slute, imperfecțiunea, ruina, ridurile, formele degradate. El vede
în toate astea comori artistice nebănuite. Un chip respingător poate avea o
frumusețe ascunsă pe care numai artistul o înțelege. El descifrează naturalețea
ca pe un cod care va revela expresivitate și armonie acolo unde întâlnește un
urât ”frumos”.
O femeie banală sau urâtă pe care o uiți imediat ce a
trecut pe lângă tine, poate ascunde o lume incredibil de frumoasă, sublimă, un univers în care te
pierzi și care te poate înălța pe culmi spirituale nebănuite.
Frumosul artistului nu are întotdeauna
corespondent în frumosul comun. El
descoperă forme ale frumosului ascunse în spatele unui aparent respingător,
ceva ce nu atrage atenția, ceva care nu impresionează și nu stârnește emoții
pozitive. Artistul găsește armonie în dizarmonia aparentă, culoare și
strălucire în cromatica ternă, grație și eleganță sub gesturi abrupte, un surâs
într-un ocean de tristețe, o inimă caldă într-o răceală a privirii pierdute în
profunzimea necazurilor. Artistul poate descoperi cele mai rafinate sentimente
intr-un chip brăzdat de timp în filele căruia sunt scrise trăiri inestimabile.
Artistul la rândul său este un om dincolo de
om.