Crăciunul sau Nașterea lui Isus?

Mi-e dor de peisajele albe, geruite, de nămeţii cât casa, de fulgii jucăuşi cernuţi în lumina lunii, de brazii îmbrăcaţi cu beteală de ceremonie gata să pornească în alaiul iernii. Mireasa anului era altă dată îmbrăcată-n albul imaculat al purităţii. Acum, nu mai vrea să îngenuncheze în faţa altarului alături de Anul Nou ce vine s-o peţească. Până şi ea s-a lăsat ispitită să-şi schimbe înfăţişarea de fecioară dalbă, deghizându-se în primăvară provocatoare. Doar din când în când, uneori timidă, alteori năbădăioasă îşi lasă straiele însorite şi îşi mai face apariţia cu alaiul ei argintiu, dar stă atât de puţin încât bucuria noastră este scurtă.

Crăciunul, sărbătoarea din miezul iernii, a devenit lipsită de strălucire, fără feerica iarnă, fără simfonia pe care o cânta pe la fereşti, fără talentul ei artistic cu care picta sau sculpta cu flori de ger. Crăciunul cenuşiu, parcă în ton cu vremurile, a luat locul Crăciunului alb.
Farmecul sărbătorilor de iarnă s-a pierdut de-a lungul vremurilor în lipsa feeriei cu care venea iarna. S-a încălzit planeta şi ni s-au răcit sufletele, odată cu evoluţia spre aberaţie a gusturilor. Lucrurile complicate şi „rafinate”, dar sărace spiritual, au luat locul lucrurilor simple, bogate doar prin ceea ce reprezintă.

Astfel Naşterea lui Isus este amintită doar în treacăt, pe când Crăciunul cu tot ceea ce înseamnă el, lumina, globuri, brazi, Moş Crăciun, daruri, mâncare este considerată cea mai importantă sărbătoare a anului.
Magazinele gem de jucării, alimente, brazi şi ornamente de Crăciun. De asemenea, oferta este pe măsură în magazinele new-age, unde conform gusturilor ciudate pe care le avem, în pas cu moda aberantă sau aşa-zisa artă, există brazi din voal sau din sârmă, din hârtie sau din sfoară, cu vârful în jos, cu podoabe din cele mai ciudate, în culori care ar trebui alese la înmormântare, nu la Naşterea lui Isus.

Dorinţa de a atrage atenţia prin extravaganţă s-a incubat şi aici, când simplitatea şi naturaleţea ar trebui să ia locul kitch-ului şi al modernismului deşănţat. Oare cei care cred că le plac asemenea falsitaţi, chiar sunt convinşi de sentimentele lor sau doar în dorinţa de a nu face notă discordantă în peisajul celor bogaţi, dar saraci spiritual, se amăgesc cu lucruri care pentru alţii sunt doar nişte imbecilităţi?

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu destinaţiile exotice în zone fierbinţi pentru a petrece un Crăciun care nu este al nostru, care nu ne reprezintă, dar luaţi de valul prea plinului rece din suflet, căutăm căldură acolo unde nu există.
După un asemenea sejur, ne întoarcem acasă mai reci decât am plecat, cu impresii deplasate, care nu fac parte din noi. Un Moș Craciun transpirat în soarele arzător, peisaje cu zăpadă artificială, craciuniţe puse la bronzat pe plajă ca tobele şi cârnaţii noştri puşi la afumat, brazi din plastic ninşi cu zăpadă de la tub, împodobiţi cu globuri kitchoase şi bineînţeles, mândri de bronzul arămiu când la noi vara este departe.

Uităm din ce în ce mai des că de fapt, sărbătoarea spiritualităţii nostre este Naşterea lui Isus, nu un Craciun plin de lumină şi zăpadă artificială, cu moş craciuni şi craciuniţe sexy care aduc daruri de la sexshop. Uităm că un dar spiritual face mai mult decât orice cadou material de valoare. Copiii noştri sunt îndopaţi cu jucării pe care nu le-au cerut şi cu obiceiuri care nu sunt ale noastre. Nici măcar nu li se pomeneşte de Naşterea lui Isus şi că Moş Craciun este doar o coincidenţă cu venirea pe lume a Mântuitorului.

Nedorinţa dorinţei...

Orice aspiraţie spre a obţine o împlinire a unui ideal personal presupune un sacrificiu. O renunţare de ordin material sau spiritual. Se spune adesea  că nu putem avea tot ceea ce ne dorim. De altfel stă în firescul lucrurilor o lume de vis ce nu poate deveni mereu realitate. Se întâmplă aşa pentru că multe dintre aspiraţiile noastre sunt doar himere sau imagini ale absurdului, total rupte de puterea de a percepe realitatea la adevărata ei dimensiune.

Pe lângă acest aspect mai este unul important. Aproape niciodată nu suntem dispuşi să renunţăm la o stare de fapt, la propriile idei sau concepţii predefinite, în favoarea altei stări şi a unui alt mod de gândire. Obişnuinţa de a nu ieşi din anumite tipare prefabricate de conştiinţă este uneori un duşman al sinelui mai aprig decât orice alt individ ce nu ne poate cuprinde în mintea lui. Refuzul categoric de a analiza şi din alt unghi o anumită problemă personală decât privită prin propria prismă, duce de multe ori la eşecuri existenţiale majore. Nu întotdeauna încăpăţînarea de a găsi soluţii imaginate numai de cel în cauză poate duce la o rezolvare a problemei.

Aici există un paradox. Oamenii se lamentează permanent de neîmplinirile lor, de faptul că nu au ceea ce îşi doresc, că nimic nu le este favorabil, că soarta nu le oferă nimic din cee a ce văd la ceilalţi, dar nu sunt dispuşi să facă nici cel mai mic gest de provocare a sorţii, de adaptare la condiţiile impuse de ”contractul cu viaţa” pentru a obţine ceea ce doresc. A face concesii chiar în favoarea nostră, este dincolo de înţelegerea proprie. Nici nouă înşine nu suntem capabili să ne dăruim, să cedăm în faţa unei rugăminţi interioare de a accepta acolo ”intruşi” ce ar putea aduce o stare de bine. Astfel, ne transformăm în proprii duşmani morali, îndepărtându-ne de stărea pe care o căutăm disperaţi.  Iar în condiţiile autocreate orice lamentare este de prisos.

Lamentările ce creionează tablouri ale unor aspiraţii idilice, nu folosesc la nimic. Sunt doar iluzii deşarte în lipsa unui efort personal de a renunţa la convingeri şi tabieturi refuzând total ideea unei transformări. În cele mai multe cazuri nu se pune problema unei metamorfozări radicale, doar a unei schimbări de atitudine.

 Sunt persoane care se lamentează permanent de neajunsuri, de lipsa partenerului, de singurătate, de probleme la tot pasul. Dacă le dai ascultare, ai senzaţia că toate necazurile lumii le-au fost destinate într-un scop precis şi direct.   Dar refuză cu ostentaţie să facă ceva, să aibe o altă atitudine de abordare a drumului ce ar putea duce la împlinirea căutată. Dacă nu cauţi, nu vei găsi. Nimic nu pică din senin şi pe de-a întregul în braţele celui ce doar gândeşte la acel ideal sau necesitate. Trebuie efort şi dorinţă de schimbare, de adaptare la solicitările mutuale ale vieţii. Mai pe scurt spus, este nevoie de un sacrificiu personal.

Cu regret observ că aproape niciodată nu ştim ce vrem de fapt. Am vrea să fim deopotrivă ancoraţi în materialitate, dar sufletul să ne fie pe o traptă spirituală înaltă. Am vrea să avem un partener, dar şi libertatea de a-l înşela.  Am vrea să fim singuri şi doar din când în când să fie cineva alături de noi, eventual doar în momentele grele.  Am vrea să avem averi, dar să nu dăm tribut material sau spiritual pentru ele. Am vrea să găsim omul potrivit, fără ca noi să ne potrivim cu el. Am vrea linişte şi pace, dar noi să semănăm furtuni. Am vrea victorii, dar să fie cucerite de alţii, etc.  

Suntem dispuşi, privind numai prin ochelari  viziunii proprii, să ne pierdem ani buni din viaţă învârtindu-ne într-un cerc vicios fără a gândi că  ieşirea din el presupune doar o schimbare minoră a modului de gândire. O încercare de a schimba într-un mod estetic plăcut un lucru minor, un amănunt existenţial ce uneori poate deveni un impuls de rostogolire a sorţii. Sunt momente incredibile pe care viaţa ţi le oferă, dar nu într-un mod explicit. Trebuie doar să simţi că este timpul unei schimbări sau să priveşti dincolo de vălul înceţoşat al propriilor idei. Trecerea peste anumite convingeri este greu de depăşit ţinând cont de vârsta convingerilor şi de absolutul lor. Relativitatea este greu acceptată când obişnuinţa crează un anumit confort personal, îndepărtând dintru început orice gând ce ar putea tulbura echilibrul dobândit. Prin urmare aspiraţia spre un bine personal va rămâne doar o speranţă neîmplinită dacă dorinţa este mai puternică decât ideea schimbării pentru a te potrivi cu dorinţa în sine.

Adierea unui nou început...

                                              
                                            


 Deja adie în simţiri parfumul şi feeria sărbătorilor de iarnă. În conştiinţa fiecăruia, bradul este deja împodobit cu gânduri, sentimente, amintiri şi undeva printre ramurile dese, stau ascunse tremurătoare regrete, remuşcări , tristeţi cenuşii. Puţinele zile rămase din bătrânul an, se cern una câte una în aşteptarea trecerii dintre vechi şi nou. În fiece an pragul dintre ce a fost şi ce va fi, reţine ceva din reflecţia noastră privind în trecut şi în viitor deopotrivă. Sunt momente de regăsire şi de acceptare a ceea ce a fost şi a ceea ce va urma. O privire în istoria propriei conştiinţe lasă loc dialogului cu sine, introspecţiei şi curăţeniei ce se cere făcută în interioritatea fiecăruia. Nu tot ceea ce a pătruns acolo este de folos şi o curăţenie în gânduri, o ordine în simţiri  este binevenită.

Peste an sunt momente toride de căutări ale sinelui şi ale celor din jur, zile îngheţate în propria simţire şi singurătate, ploi de tristeţe şi amintiri ce revin precum blânde adieri mângâietoare. Unele îndulcesc istoria altele o întunecă în amar şi resemnare.
Nu ştiu dacă trebuie să uităm sau nu, ce a fost. Uneori faptele sunt atât de impregnate în conştiinţă încât cu greu se pot şterge. Rămân precum o pată ce se va estompa cu fiecare înnoire a spiritului ce tinde spre ceva înălţător.
Darurile primite de-a lungul existenţei nu sunt întotdeauna cele mai plăcute, dar cu siguranţă fiecare dăruire îşi are pilda ei, este un semn cu o motivaţie aparte pe care trebuie s-o înţelegi, să nu i te opui încercând să te întorci din drum înspre vechi. Acceptarea darului înseamnă îndreptarea privirii şi a conştiinţei spre nou, spre un tărâm în care spiritul se înalţă.

La confluenţa dintre două etape ale existenţei aşa cum sunt şi trecerile dintre ani, priveşti în urmă încercând să dai uitării ceea ce a lăsat urme în suflet, făcând loc speranţei de împlinire. Continuarea vieţii se măsoară în anii ce vin şi se duc într-un ritm uimtor. Sunt precum copacii de pe marginea unei şosele, priviţi din maşina ce străbate în viteză acel drum. Tot ceea ce a fost rămâne în urmă uneori cu regretul neîntoarcerii timpului trecut, alteori cu bucuria nefericirilor ce nu se pot întoarce. Iar în faţa ochilor se deschide doar ceea ce va fi. Un viitor definit doar de speranţă şi o imensă cuprindere a lumii ce se deschide şansei de a fi alături de ea.

Totul stă în puterea de a trece mai departe, de a nu te opri acolo unde nimic nu te atrage, unde nu simţi că timpul acela face parte din tine şi tu din el. Este bine ca paşii făcuţi să fie în ritmul timpului, să nu ne lăsăm purtaţi de valuri ce ne trag în largul trecutului sau să fim aruncaţi de furtuni intr-un viitor pe care nu-l vom putea trăi vreodată. De aceea trecerea dintre ani este regăsirea drumului pierdut sau abandonat, este un prilej de bucurie a întâlnirii cu sinele, este o nouă speranţă dătătoare de viaţă, un nou început în care încerci să te ridici din îngenunchierea în faţa vieţii.

Ziua şi noaptea...

Până nu demult, într-un anotimp îndurerat şi trecut, erau precum ziua şi noaptea. Aveau ritmuri diferite. Când soarele ei răsărea din marea albastră a dorinţelor, al lui era gata să apună în zările pustii ale dezamăgirii. Când el se cuibăreai în braţele somnului, ea îl alunga dincolo de vis. Nu se întâlneau aproape niciodată, decât în momentele în care noaptea întârzia să vină sau ziua uita să plece. Era aproape imposibil să convieţuiască în acest ritm.

Au fost momente de agonie şi extaz. Erau clipe frumoase în care se plimbau, discutau la nesfârşit, erau împreună, făceau lucruri umăr lângă umăr, apoi totul se prăbuşea. Ritmul diferit risipea în tristeţe plăcerea de a face ceva alături de celălalt. Tensiunea dintre ei se intensifica cu fiecare moment în care trebuia să facă singuri lucruri pe care în mod firesc dragostea îi obliga să le facă împreună. Şi s-au îndepărtat tot mai mult până când au ajuns doi străini, refugiaţi în singurătatea gândurilor proprii.

Erau precum ziua şi noaptea polară. Timpul dintre ei devenise enorm, iar ploile cu stele de gheaţă nu mai conteneau. S-au măcinat fără număr zile apăsate de nori cenuşii din care se scurgeau ploi reci de lacrimi şi nopţi fără stele, răvăşite de vânturile tăioase ale durerii. Răceala zilelor şi a nopţilor s-a adunat în anii lor împreună. Fiecare s-a refugiat în abisul sufletului său, cu singurătatea şi tristeţea lui, fără să se gândească că celălalt suferea enorm în absenţa iubirii partenerului. Le lipsea căldura sufletelor acum împietrite în întunericul nopţilor de iarnă. Şi-au lipsit enorm unul celuilalt …

Într-un început de iarnă, în Ajunul Naşterii, s-au privit îndelung. Erau precum două oglinzi puse faţă în faţă. Fiecare vedea imaginea celuilalt la infinit, iar tăcerile spuneau tot ce adunaseră singurătăţile lor. Fiecare se întreba unde este celălalt. Era acolo, dar tot mai singur. Un singur lucru nu realizau. Aveau nevoie de atât de puţin pe dinafară şi atât de mult pe dinăuntru. Apoi ceva s-a întâmplat. În adâncul lor ceva a renăscut. S-au redescoperit într-o altă lumină, cu alt chip şi cu o altă interioritate.

Durerea sfâşietoare a absenţei celuilalt i-a făcut mai înţelepţi. Şi-au dat seama că nu foloseşte la nimic să trăiască într-o iarnă permanentă, că gheaţa se poate topi la căldura sufletului celuilalt, umplând forma iubirii lui… şi s-au topit unul în celălalt. Sufletele lor s-au transformat în izvoare de elixir şi căldură. Acum se dăruiesc unul altuia şi celor ce rătăcesc calea, aratându-le drumul spre cunoaşterea celuilalt. Sunt legaţi precum ziua şi noaptea, ca două entităţi care nu pot exista una fără cealaltă într-un ciclu echilibrat.

Noaptea se naşte din spiritul incandescent al zilei, iar ziua se scurge aşteaptând sărutul nopţii într-un flux energetic scânteietor. Sunt atât de diferiţi şi totuşi atât de identici. Sunt ca două sfere unite inseparabil printr-un punct prin care se scurge fluidul imaterial numit dragoste.

Momentul adevarului...

În viaţa fiecăruia dintre noi, atunci când încercăm să fim sinceri cu propria conştiinţă, se dezvăluie momentul adevărului. Acel adevăr pe care l-am ignorat considerând că nu va ieşi niciodată la iveală. Există în fiecare om o determinare a ceea ce este şi a ceea ce ar trebui să fie. Este o manifestare prin care, înţelegători, închidem ochii în faţa a ceea ce ar trebui să fim şi... timpul trece, ne dedăm altor planuri, altor căi decât cele pe care ar trebui să le urmăm crezând că adevărul nu ne va prinde din urmă. Şi când ne aşteptăm mai puţin ni se dezvaluie în deplinătatea realităţii lui. Este momentul cel mai dureros, cel mai tulburător, este momentul când ai dori să dai timpul înapoi sau să te mai naşti o dată. Refuzi cu o cruntă impotrivire să crezi ceea ce ţi se arată, încercând să găseşti justificări sau răzbunări puerile, dar totul este în zadar. Adevărul se arată limpede din sfera lui înaltă.

Aproape întotdeauna, atunci când se apropie finalul, când momentul bilanţului cu viaţa este inevitabil, adevărul în haina simplă şi cu demnitatea sa de necontestat, se dezvăluie pentru a nu pleca din viaţa asta fără să ştii ce ai greşit. Doar înţelepciunea te poate împăca cu adevărul, doar atitudinea unui om ce a înţeles viaţa în adevăratul ei sens va putea aduce împăcarea cu sine şi cu cei din jur. Altfel, cel ce n-a înţeles nimic din viaţa pe care a trăit-o şi mai mult de atât, nu a înţeles adevărul existenţei sale, va pleca răzvrătit pe sine şi pe cei din jur, acuzând în dreapta şi în stânga de propriile neputinţe.

Trecând pe lângă adevăr, credem că suntem mai puternici decât el, îl sfidăm, suntem tentaţi să luăm partea uşoară a vieţii,  ne dedăm doar plăcerilor trupului fără să gândim că adevărul ne pândeşte din umbră şi , atunci când lumea pare că se închină la picioarele noastre şi nimic nu ne poate atinge, va ieşi la iveală. Atunci când nu mai poţi indrepta nimic din ceea ce a fost, te va obliga să-l priveşti în faţă, să-l recunoşti. Dacă până atunci a existat o perioadă de acalmie, acum totul se întoarce împotriva ta... Ai semănat vânt, culegi furtună... Ai ales indiferenţa faţă de ceilalţi, un drum paralel cu adevărul, o cale a ignoranţei voite, o devenire imorală, o cădere în abisul fiinţei, n-ai ştiut să dăruieşti iubire, acum primeşti indiferenţă şi acceptare, ceea ce este chiar prea mult în schimbul dragostei şi al dăruirii pe care tu la rândul tău nu ai ştiut sau nu ai dorit să le arăţi. Totul devine dramatic, greu de acceptat. În interiorul fiinţei se produc cutremure devastatoare, sufletul este chinuit de lipsa afectivităţii şi nici în ultimul ceas nu recunoşti că vina îţi aparţine... tot speri într-o întoarcere a sorţii şi a unui tribut ce nu trebuie plătit.

Nu poti pretinde ceea ce n-ai dăruit, nu poţi fi ceea ce n-ai fost la momentul potrivit, nu poţi primi ceea ce nu cunoşti - iubirea. Sentimentul nu poate fi trăit decât dacă ai aflat semnificaţia cuvântului inălţător de o dimensiune indefinită. Numai atunci poţi simţi iubirea, sentimentul ce are o multitudine de forme şi simţiri. Dar dacă tu nu ai ştiut sau nu ai vrut să te dăruieşti prin iubire celor din jur, acum nu poţi pretinde iubirea lor sau nu poţi întinde rugător mâinile înspre dragoste, trebuie să te mulţumeşti cu felul în care ştiu să te iubească cei din jur. Şi ei chiar te iubesc, numai că tu nu ştii ce-i iubirea...

Mai devreme sau mai târziu, adevărul din viaţa fiecăruia, nu iartă. Şi este cumplit atunci când îl conştientizezi sau atunci când doar celor din jur li se arată, neputincioşi de a face ceva pentru cel care l-a refuzat de-a lungul vieţii.
Tot ceea ce n-ai făcut la momentul potrivit te ajunge din urmă. Uneori sub forma gândurilor ce nu-ţi dau pace sau a neîmplinirilor afective şi emoţionale. Sunt precum poverile purtate îndelung pe un drum colbuit şi întortocheat ce pare fără de sfârşit. Şi este fără de sfârşit... drumul se va continua şi ”dincolo” de viaţă pentru că va trebui să iei adevărul cu tine acolo unde nu există decât adevăr. Va trebui să înveţi la final de existenţă că viaţa nu are decât o singură faţă şi o singură cale şi dacă te-ai abătut voit sau ne voit din drumul adevărului acesta te va urmări trezind conştiinţa din somnul ignoranţei.

Răzbunarea, răzvrătirea ca rezultat al renegării adevărului, este absolut inutilă... de fapt este o răzbunare impotriva propriei conştiinţe ce a ignorat adevărul de-a lungul existenţei, iar acum este tardiv. Manifestarea stârneşte milă şi dureroasă înţelegere din partea celor jur pentru cel ce a refuzat întreaga sa existenţă, să de dăruiască.
Momentul adevărului în viaţa fiecăruia este inevitabil... Mai devreme sau mai târziu, indiferent cât fugi de adevăr, acesta te va prinde din urmă. Va sosi momentul în care confrunatrea va fi cruntă şi numai înţelepciunea  te poate face să înţelegi unde ai greşit.

Sărutul străin al mamei

Multe sunt durerile şi dezamăgirile lumii, dar precum sărutul străin al mamei nu este nici una dintre ele. Când legătura aceea mistică şi magică, transcendentă chiar, dintre două fiinţe ce cu mulţi ani în urmă au fost un singur suflet, încă de la zămislire n-a avut nimic dumnezeiesc, va fi doar o uniune străină şi rece. Aşa precum Iuda l-a sărutat pe Hristos, tot aşa şi mama îşi sărută născutul. Pare dur şi lipsit de sens, exagerat, mama nu poate fi decât dragoste şi dăruire pentru copilul ei. Dar nu întotdeauna se întâmplă aşa...

Dumnezeu a dăruit femeii miracolul de a fi mamă, dar nu i-a dat şi credinţa în divinitate pentru a se închina icoanei copilului ei. Credinţa trebuia s-o dobândească singură ca mai apoi să iubească tot ceea ce Dumnezeu a creat, şi mai cu seamă darul dăruit de El, minunea prin care devenea mamă. Înţelepciunea mamei ar trebui să socoată pruncul un dar de nepreţuit pe care trebuie să-l iubească cu toată fiinţa ei aşa cum l-a şi zămislit. Dar uneori pruncul este doar întâmplare în viaţa ei, o corvoadă în plus pe care o duce cu stoicism, cu blazare, cu gândul că asta este menirea ei de femeie, să facă copii. Atât. Nu să le arate dragostea de mamă, iubirea, tandreţea, fără să-i crească la umbra sufletului ei matern, ocrotiţi de cuvintele drăgăstoase şi îmbrăţişările calde la pieptu-i, ci lăsaţi la voia întâmplării şi a hazardului, în bătaia rece a unei atmosfere rigide şi nepăsătoare.

Este cumplit pentru maturul, copil cândva, să nu ştie ce-i mângâierea şi pierderea într-o îmbrăţişare maternă, căruia nu i-a rămas în suflet „parfumul” mamei, acea magie ce o porţi cu tine şi dincolo de moarte. Maturul ce nu ştie cum sună un cuvânt de mângâiere, de încurajare, de alint, ce nu a aflat nicicând cum mâna ei într-un gest blînd însoţit de un „lasă că trece...” i-a şters lacrimile de necaz sau de durere... Este cumplit pentru el, omul matur, să fi simţit doar apropieri reci cu săruturi străine şi acelea doar atunci când s-a mai adunat un an de când mama l-a adus pe lume. A crescut aproape singur aşa cum a crezut de cuviinţă şi numai printr-o minune şi ceva de Sus nu s-a rătăcit pe drumul vieţii. Nu întotdeauna acolo unde mama lipseşte, lipseşte şi Dumnezeu. Numai că Dumnezeu nu poate avea chipul şi icoana mamei.

Omul la maturitate învaţă greu să-şi manifeste sentimentele, să-şi dăruiască iubirea cu deschidere, să se dăruiască cu totul dacă mama nu s-a dăruit total lui atunci când pruncul şi mai apoi tânărul, avea nevoie să simtă fiinţa cea mai apropiată de el.
Emoţional şi afectiv, pentru el lumea începe direct cu maturitatea. Este ca şi cum s-ar trezi gol, aruncat în viaţa asta străină fără să-i fie arătată calea de catre sufletul din care a văzut lumina zilei. De abia acum începe să înveţe dragostea, iubirea, tandreţea, apropierea de bărbat sau de femeie, să îşi iubească copiii aşa cum el n-a fost iubit. A trebuit să înveţe de la alţii cu durere şi suferinţă lecţia de a deveni părinte şi cum să se dăruiască lor altfel decât s-au purtat părinţii lui cu el.

E greu... nu ştie să-şi manifeste sentimentele, este stângaci, se ruşinează de propriile gesturi, nu ştie să rostească „te iubesc”, i se pare absurd şi dovadă de slăbiciune să-şi dăruiască sentimentele celor din jur. Nu ştie să mângâie, nu ştie să fie tandru, nu ştie să-şi deschidă sufletul, în interiorul lui nu se află nimic din mama care la adus pe lume. Deşi are o mamă, mama a lipsit din viaţa lui, din fiinţa lui, din simţirea lui, din întrebările la care n-a avut cine să-i răspundă, din experienţele lui de copil şi tânăr. Mama n-a fost decât străina care l-a hrănit, spiritual lipsind total din viaţa lui.

Sărutul, mângâierea, cuvintele blânde şi înţelepte rostire de mamă sunt comorile ce nu trebuie să lipsească din sufletul nici unui copil. Sunt cele mai de preţ aduceri aminte ce se dăruiesc cu mare dragoste viitorilor copii... şi partenerilor pe care îi iubesc. Suferinţa prin care trece un suflet de copil născut dintr-o mamă prezentă doar fizic, va fi transmisă dramatic viitorilor născuţi. Şi acest perpetum mobile al sentimentelor zăvorâte în închisoarea sufletului, nu are sfârşit.

Feminitate...

Femeia se identifică cu feminitatea sau se confundă cu acea trăsătură personală specifică doar urmaşelor Evei. Este cea mai de preţ imagine a femeii ce-i conferă unicitatea. Femeia spre deosebire de bărbat primeşte comori prin care se identifică şi pe care trebuie să le păstreze cu mare sfinţenie... maternitatea şi feminitatea.

Acolo unde femeia o păstrează tainic în trupul şi mintea ei, feminitatea se simte şi se vede cu sufletul. Doar adierea ei trebuie să se simtă, plăcut, neţipător, fără vulgaritate, fără gesturi de un erotism exagerat. Femeia, eternul feminin atrage prin candoare şi naturaleţe, prin gesturi şi cuvinte nobile, prin zâmbet şăgalnic interior reflectat în exterior. Orice privire, orice surâs încărcat de feminitate place, este un dar pentru cei din jur. O femeie dăruită de D-zeu cu feminitate este o prezenţă agreabilă, mângâietoare şi aducătoare de linişte şi pace. Este blândă şi duioasă, dispusă să-ţi ofere sufletul ei în care să-ţi descarci neîmplinirile.

Cred că multe dintre urmaşele Evei nu conştientizează deplin avantajele feminităţii în apropierile dintre oameni. Şi cu atât mai mult, nu realizează că majoritatea bărbaţilor îşi doresc o femeie cu trăsături feminine, nu o femeie masculinizată. Îşi doresc feminitate, delicateţe, graţie feminină, fascinaţie, vor să fie iubiţi şi mângâiaţi cu tandreţe de o femeie.

Femeia feminină este tânjită de orice bărbat care ştie să aprecieze natura ei. Ei simt că frumosul şi sublimul aparţin femeii, ea este însăşi natură, creată să ofere bărbatului iubire şi întregire. O femeie oricât de nedăruită cu farmece trupeşti ar fi, tot are ceva de oferit dacă spiritul ei poartă amprenta feminităţii. Feminitatea este precum o muzică ce se aude şoptit din toată fiinţa femeii. Nu poţi identifica limpede instrumentele muzicale şi nici notele, doar armonia ce pluteşte în jurul ei.

Mai este un lucru de neînţeles. Multe femei înţeleg să devină puternice renunţând la feminitate. O femeie puternică nu presupune să renunţi la feminitate, dimpotrivă să o foloseşti ca pe o armă. Delicateţea, graţia feminină, rafinamentul, nobleţea, gesturile şi cuvintele blânde, folosite cu inteligenţă, pot fi extrem de utile unei femei puternice. Pot fi dezarmante pentru partenerii bărbaţi ce vor să câştige supremaţia în faţa unei femei. Deşi se spune că cei mai mulţi bărbaţi, din orgoliu, nu recunosc victoria femeii, mi-ar plăcea să cred că bărbatul se va gândi cu admiraţie la cea care a pierdut în faţa lui, apreiciindu-i natura feminină. Probabil nu toţi bărbaţii vor fi dispuşi să aprecieze feminitatea, mulţi dintre ei vor considera că victoria li se cuvine, dar şi o bună parte a bărbaţilor ce apreciază reprezentarea femeii, vor fi încântaţi în sinea lor să constate că au întâlnit o femeie autentică.

Idilica toamnă...

Aproape întotdeauna toamna vine pe negândite. Doar frunzişul copacilor trădează apropiatul ei alai. De la o zi la alta, frunzele galbene smulse de vânt îmbracă trotuarele şi parcurile. Apoi ziua se stinge în asfinţit tulbure şi se naşte somnoroasă din nopţi adânci cu lună înveşmântată în voaluri de nori. Soarele se trezeşte încercănat şi de abia îşi răsfiră razele în unde neclare, ceţoase printre ramurile despuiate de frunze.

Aerul este dens ca o răsuflare grea a naturii. Totul pare un abur înmiresmat şi dulce. Apusul se scăldă în soarele blând al toamnei, în acorduri de vânt ce ciupeşte corzile asfinţitului în ritm de vals. Iar frunzele şoptesc foşnete de crinolină în valsul toamnei.

Sunt atâtea parfumuri şi culori în duhul toamnei, ambră şi mosc, violet apus şi parfum de crizanteme, cenuşă de trandafiri şi balsam de levănţică, miresme dulci de struguri copţi şi gutui date-n pârgul galben-auriu.
Parfumul toamnei se simte şi în fructele iubirii ce în primăvară erau doar flori… acum soarele tihnit de septembrie sărută obrajii roşii ai merelor şi florile de măr întârziate ce au uitat că este toamnă.

Şi pădurea geme a toamnă. Vântul răsfiră fuiorul ei de frunze torcând fire de nostalgie a amintirilor, iar Dumnezeu parcă a scăpat acuarelele toamnei în pletele copacilor… se joacă cu soarele printre ramuri şi cu penelu-I demiurgic colorează natura în culori pastelate. Toamna de chihlimbar şi soare răsfrânt în unduiri de galben, brun-roşcat, arămiu şi amintiri de verde.

Toamna este anotimpul tihnei şi al reflecţiilor, al melancoliei şi al iubirii ce poartă patina argintului vechi, al căutărilor în abisul conştiinţei, al amintirilor ce năvălesc în gânduri şi în inimi.
E vremea iubirilor romantice, iubiri cu miresme nobile pătrunzătoare până în adâncul tainic al inimii, cu plimbări pe aleile duioase ale sufletelor, îmbrăţişaţi în drumul spre iubire.

Toamna se închid cărările spre soare şi se deschid potecile spre inimi, în hăţişurile de sentimente năvalnice unde comorile sunt păstrate în cotloane de suflet sfinte.

Sclavie-eliberare-libertate...

Sclavia...

Sclavia presupune să depinzi fizic, spiritual sau sufletesc, de ceva sau cineva. Poţi fi sclavul unei idei, unui mod de viaţă, unei iubiri sau unui alt om.De cele mai multe ori condiţia creată devine un mod de viaţă din care nu te poţi desprinde, uneori pentru că eşti orb şi consideri că starea în care te afli este una plăcută, alteori, deşi starea creată este disconfortantă, alegi să rămâi inexplicabil în acea stare.

Cel mai rau este când depinzi de capriciile şi mofturile unor ”manifestări” care nu fac parte din tine, pe care nu le recunoşti, dar care te ţin captiv pentru că nu ai curajul sau nu consideri moral să te desprinzi din starea vicioasă în care te afli.

Poţi deveni robul unei idei în care crezi cu tărie, o idee pe care o crezi salvatoare, o idee care în concepţia ta reprezintă adevărul şi care îţi conferă siguranţă şi încredere.

Poţi deveni sclavul viciului sau al unui mod de viaţă defectuos fără să realizezi că eşti ”legat” în slujba unor obiceiuri şi năravuri distrugătoare.

Dar poţi deveni în egală măsură, sclavul unei relaţii. Condiţia dobândită te obligă să te conformezi normelor şi principiilor celeilalte persoane renunţând la propria viaţă. Cel care face abstracţie de propria persoană în favoarea celorlalţi, nu va simţi că trăieşte, va trăi tot timpul pentru alţii, viaţa lui va fi dedicată voinţei altora si dorinţelor lor.

Toate formele de sclavie distrug personalitatea, sugrumă realitatea sau îi conferă o altă dimensiune decât cea adevărată. Cu timpul starea de sclavie devine obişnuinţa, refuzând inconştient o altă stare pe care nu o cunoşti… libertatea…

Eliberare...

Eliberarea este primul pas spre libertate. Conştientizarea dependenţei şi a apăsărilor sufleteşti, sinceritatea cu care sunt recunoscute, introspecţia labirintului sufletesc, sunt esenţiale pentru a accepta la început ideea de eliberare, apoi concretizarea ei. Importantă este dorinţa de eliberare, de a fi tu însuţi, de a nu mai fi la dispoziţia altei voinţe sau captiv într-o stare apăsătoare ce nu ţi se potriveşte.

Descătuşarea, indiferent că este fizică, sufletească sau spirituală şi oricare ar fi ”stăpânul”, o idee, o stare, un viciu, un om, te scapă din umilinţa dependenţei şi te face propriul tău stăpân. Eliberarea scoate la lumină adevărata personalitate, acel ”eu” pierdut în spatele unei false personalităţi.

Există două lumi total diferite. O lume privită prin ochii ”stăpânului”, aşa cum se vede ea din postura de rob şi cealaltă lume a libertăţii ce are o cu totul altă faţă. Eliberarea este puntea spre lumea libertăţii, o lume privită prin propii ochi, unde poţi gândi şi îţi poţi urma propria voinţă.

Eliberarea este momentul în care sufletul se naşte din nou, este scăpat uneori din închisoarea propriei minţi, alteori rupând acele legături invizibile ale dependenţei, renaşte din propria-i cenuşă.

Prin eliberare se face lumină. Cenuşiul tern şi apăsător al simţirii se transformă în bine şi frumos. Sentimentele renasc. Dacă în sclavie predomină sentimentele negative precum supărare, ură, dezgust, dezinteres, tristeţe, amărăciune sau false sentimente precum bucurie, fericire şi plăcere în viciu, când se naşte gândul eliberării,

sentimentele frumoase renasc, inmuguresc simţiri ce până atunci erau doar umbre.

Libertate...

Fără libertate te simţi precum o pasăre cu aripile frânte, iar atunci când o dobândeşti, simţi că zbori. Libertatea este importantă în viaţa unui om. A fi liber nu înseamnă a îndepărta toate barierele morale, prin urmare libertatea nu este libertinaj. Libertatea presupune să poţi alege ceea ce doreşti să faci, să-ţi poţi asculta voinţa şi în acord cu conştiinţa să dai curs dorinţei.

În realitate sunt extrem de puţini oameni liberi cu adevărat. Şi nu atât fizic, cât spiritual. Libertatea autentică este cea a minţii şi a spiritului, când poţi gândi liber, când poţi alege ceea ce doreşti să fii, când inima şi sufletul pot iubi, pot ierta, se pot bucura.

Toate astea se împlinesc atunci când legăturile invizibile ale sclaviei se rup. Momentul este echivalent cu trezirea dintr-un coşmar. Speriat şi confuz, realizezi că eşti un alt om, nu cel care credeai că eşti sau ţi se inocula să fii. Starea interioară necunoscută până în momentul acela este cu totul alta, este o stare de bine, de împlinire şi de simţire a realităţii la adevărata ei dimensiune… Asta este libertatea…

Prietenia...

Prietenia este o comuniune de gânduri şi idei. Îţi este prieten cel căruia îi semeni şi în imaginea căruia îţi regăsesti propria imagine. Este conturul tău spiritual şi sufletesc reflectat ca într-o oglindă. În acea reflexie umană îţi vezi partea de frumos şi armonie, îţi regăseşti gândurile şi ideile împletite într-un mănunchi de viziuni uneori asemănătoare, alteori diferite, dar unite de dragoatea ce uneşte cele două suflete. Iubeşti la celălalt ceea ce ştii că există şi în tine, de aceea se spune că prieteniile nu se pot naşte decât între oameni ce se aseamană, între cei virtuoşi sau între cei vicioşi.

Rareori prietenia poate prinde viaţă între doi oameni cu conştiinţe diferite, cu nivel de moralitate diferit. Atunci, cu siguranţă, cel înălţat în fiinţare va încerca din iubire de oameni să-l ridice pe celălalt căzut în prăpastia fiinţei. Dar el nu va fi pe deplin fericit, va avea doar mulţumirea faptei bune. O prietenie trebuie să te facă fericit, să simţi plăcerea de a fi în preajma prietenului, să simţi alinare şi mângâiere atunci când sufletul îţi este apăsat de nelinişte şi tristeţe sau să simţi fericirea de a împărţi cu el bucuriile vieţii.

Prietenia adevărată este singura uniune dintre doi oameni care poate dura o viaţă. Trăinicia constă în comuniunea, gândurilor, ideilor şi sentimentelor autentice ce nu slăbesc în intensitate, dimpotrivă, sunt dinamizate permanent de întâlnirea celor două conştiinţe în toate planurile existenţiale. De-a lungul timpului creşte în intensitate, se îmbogăţeşte prin dăruirea de sine şi se transformă într-o adevărată legătură indispensabilă.

Există aparent inexplicabil acea nevoie de a şti permanent de celălalt, de a fi la curent cu problemele lui, dacă îi este bine sau dacă ceva îi tulbură liniştea. Însă cel care îţi este prieten adevărat, niciodată nu va dori să-ţi împărtăşească ceva din suferinţa lui, tocmai din iubire şi nevoia de a te proteja, te va ţine la distanţă de necazurile şi durerile lui. Ştie că de multe ori, din dragostea ce i-o porţi, durerea ta poate fi la fel de sfâşietoare ca a lui şi preferă dintr-un sentiment de protecţie, să nu te facă să suferi. Cu toate astea atunci când viaţa îţi oferă şi momente mai puţin plăcute, este minunat să simţi lângă tine un suflet care simte la fel ca tine, un umăr pe care să-ţi sprijini greutatea gândurilor, un om care te poate sfătui încotro să te îndrepţi atunci când ai de luat o decizie. Mai mult de atât, va fi omul în care ai încredere că te va susţine şi îţi va fi alături îndiferent de consecinţe.

Se spune că oamenii fericiţi nu au nevoie de prieteni, faptul că au tot ceea ce îşi doresc  si că îşi sunt ei înşişi suficienţi, denotă că pritenii nu le-ar fi de nici un folos. Nu este aşa. Omul nu poate păstra fericirea numai pentrul el, simte nevoia să o împărtăşească cuiva şi cine ar putea înţelege cel mai bine starea prin care trece, decât un prieten adevărat care nu-l invidiază şi poate participa cu bucurie alături de el la fericirea ce i-a fost dată.

Există totuşi un paradox atunci când este vorba de forme ale iubirii. Deşi prietenia şi dragostea sunt forme de iubire asemănătoare, ambele sunt sentimente nobile, iau naştere în conştiinţă, suflet şi simţire, amândouă sunt reprezentarea celui de al doilea eu, peste timp nu are viaţă decât prietenia. Este inexplicabil cum dragostea, un sentiment la fel de frumos şi nobil, moare uneori fără să lase în urmă nici o umbră de regret, pe când prietenia dăinuie în timp.

Simplitate...

În timpuri ancestrale nu era nimic altceva decât simplitate. Cu vremea totul s-a schimbat. Simplu a devenit complicat şi peste fiinţă s-a lăsat întunericul sofisticat al propriilor dorinţe. Atunci la începuturi oamenii gândeau simplu şi trăiau simplu în armonie cu natura, în locuri parcă uitate de Dumnezeu. Nu li se părea greu, erau acolo, se născuseră acolo şi nu ştiau că poate fi şi altceva, o existenţă complicată, dar lipsită de bucuria simplităţii.

Câţi dintre noi ar alege acum o viaţă simplă, bucolică, într-o casă la ţară, într-o zonă sălbatică fără să se teamă că nu va avea confort, că va fi departe de lume, că poate nu va exista televizor sau orice alt mjloc de comunicare. Că va trebui să depună eforturi imense pentru a se descurca acolo, muncind pe lângă casă, având grijă de animale şi grădină. Câţi dintre noi ar da sufocantul oraş pe un cătun liniştit, dar sărac, rupt total de hărmălaia şi nebunia oraşului. Puţini ar fi aceia ce nu se tem de simplitate, de o viaţă în armonie cu pământul simţindu-i vibraţia şi răsplătindu-i rodul cu sudoarea şi neodihna trupului.

Cei care ar alege de bună voie o altă viaţă, total diferită de cea complicată şi lipsită de esenţă, sunt cei pentru care viaţa înseamnă şi altceva decât lux, confort exagerat, shoping, supermarket-uri, distracţii, comoditate şi lâncezeală.
Singurul lucru îngrijorător este că simplitatea satului s-a denaturat şi ea, a început să îmbrace straie moderne, şi unde altă dată prin mahalale te aşteptai să te întâmpine liniştea şi pacea acum urlă manelele, zgomotul tehnologiei moderne şi al maşinilor zbârnâie la tot pasul, peste tot domneşte acelaşi vuiet specific oraşului.

Visele noastre despre un sat uitat de Dumnezeu, unde viaţa s-a oprit în loc de zeci de ani şi unde timpul curge după alt ceasornic, s-au spulberat. Sunt din ce în ce mai rare locurile şi mult mai departe de oraşe, unde încă există simplitate frustă. Dar şi acolo simplitatea tinde să fie înlocuită cu confort şi lucruri complicate, dispărând în acest fel orice urmă de aspect rustic şi tradiţie. Oamenii nu mai sunt nici acolo acele persoane senine, care iau viaţa mult mai uşor, se mulţumesc cu puţin, şi de căpătâi le este credinţa. Nu mai există nici acolo hrană naturala, case simple cu strictul necesar, spoite în alb imaculat, cu mobilier simplu. Nu mai există nici acolo atmosferă nepoluată, tihnită, cu nopţi limpezi unde se aude doar concertul greierilor.

Nu mai putem visa la frumuseţea şi liniştea unui trai într-o casă la ţară, în tihna zilelor unde singurele repere orare sunt răsăritul şi apusul, la serile geroase la gura sobei în care trosnesc lemnele şi unde miroase a gutui şi mere coapte. Visul unei nopţi de Crăciun precum atmosfera bacoviană a lui ”Decembre”, unde zăpadă este stăpână pretutindeni şi în sobă arde focul, iar în noi jarul dragostei, unde bradul împodobit  învăluie atmosfera cu miros de cetină, toate astea sunt departe, tot mai departe...

Tatuajul

Am studiat în timp, de la distanţă, acest fenomen al modernităţii. Nu pot spune ca am înţeles limpede ce este tatuajul, la ce foloseşte sau dacă aparţine artei sau nu. Am încercat să aflu de la persoane autorizate, psihologi, ce reprezintă tatuajul şi cum poate influenţa, cum poate întări personalitatea şi caracterul cuiva.
Cu toate străduinţele mele n-am reuşit să aflu decât câteva idei vagi. S-a întâmplat aşa pentru că cei cu care am discutat nu aveau o experienţă foarte bogată, mai ales că fenomenul acesta este destul de recent şi ,nu s-a reuşit încă finalizarea un studiu psihologic, în ceea ce priveşte decorarea pielii şi motivele dorinţei de a te ”însemna”.

Ceea ce am observat este că fenomenul se manifestă mai ales la tineri, dar am vazut şi persoane mature, tatuate cu tot felul de desene unele ce sunt departe de artă, altele foarte aproape de kitchs sau chiar simple mâzgăleli. Cele mai multe nu sunt decât nişte pete de culoare verde-albăstrui, fără un contur bine definit, altele cu uşoare urme de culoare, dar oricum departe de ceea ce ar fi un desen artistic.
Nu ştiu dacă putem accepta tatuajul ca pe o tendinţă a modei. Tot ceea ce ţine de modă este trecător, în schimb tatuajul este ireversibil sau aproape ireversibil, tehnicile prin care poţi renunţa la el, pe lângă preţul nejustificat, sunt incomplete, iar pielea nu va mai fi niciodată intactă aşa cum a fost înainte de tatuaj.

Putem accepta în schimb faptul că fiecare este stăpân pe propriul lui trup şi îl poate ”mutila” cum doreşte. De fiecare dată m-am întrebat, fără să aflu răspunsul, de ce doresc oamenii să-şi facă tatuaje. Cum îi poate împlini şi ce efect poate avea asupra personalităţii şi interiorităţii lor, o ”automutilare”, de cele mai multe ori, de prost gust.

Şi mai mult de atât, de ce o mulţime de femei în jurul vârstei de 40 de ani doresc să-şi facă cadou un tatuaj. Acest ultim aspect pentru mine este de neacceptat. Tatuajul pentru o femeie, mai ales la această vârstă este total dizgraţios, denotă vulgaritate, stirbeşte feminitatea şi dezvăluie într-un mod brutal acel mister feminin ce ar trebui păstrat cu mare sfinţenie de fiecare femeie.
Discutând despre acest lucru, unele dintre doamnele doritoare de tatuaj spun că asta simt că le va împlini. Aceasta vârstă, 40 de ani, reprezintă un prag psihologic şi vor să marcheze cumva acestă ”maturitate” printr-o acţiune ce va rămâne în timp şi le va aminti permanent de trecerea spre o nouă etapă a vieţii lor.

Altele invocă frumuseţe şi senzualitatea. Un tatuaj descoperit de partener într-o zonă ascunsă a trupului, în momentul unui act sexual, îl va face pe acesta să o dorească mai puternic, iar ea va emana senzualitate stârnind plăceri extreme. Nu ştiu, cred că şi partenerul trebuie să fie de o anumită factură pentru a simţi o atracţie mai puternică pentru o femeie tatuată.

Cei mai mulţi spun că desenul trebuie să-i reprezinte, să fie o expresie a personalităţii lor. Cred că un tatuaj indiferent cât de expresiv ar fi, nu denotă decât o identitate slab definită. Cei care aleg să-şi ”marcheze” trupul consideră că nu sunt suficient de reprezentativi prin ceea ce sunt ei ca indivizi şi un astfel de desen i-ar putea ”completa” sau chiar ar putea ”întări” imaginea lor.

Nu cred că un tatuaj poate demonstra ceva în plus sinelui persoanei tatuate sau celor din jur. Dimpotrivă este o carte de vizită cu multe detalii despre persoana respectivă. Vanitate, imaturitate, identitate nedefinită, dorinţa de a fi remarcat de cei din jur, persoană ce nu se poate remarca prin calităţi sau, are impresia că nu i se acordă atenţia pe care o doreşte, nu este iubit, apreciat de cei apropiaţi, nu este împlinit emoţional şi afectiv, şi de ce nu, chiar erotic.

Tatuajul ţine de primitivism, de acele vremuri când oamenii erau însemnaţi pentru a demonstra că aparţin aceluiaşi trib, prin urmare această tehnică, oricâtă modernitate i s-ar impregna, nu demonstrează altceva decât stadiul de dezvoltare la care s-a oprit individul în evoluţia sa.

Uniunile tainice între prăbuşire şi renaştere

Întâlnirea dintre doi oameni, aşa-zisa relaţie în termeni actuali, indiferent că se finalizeaza printr-o oficializare sau nu, în opinia mea nu este întâmplătoare. Oricare ar fi natura ei, are un caracter tainic, de nepătruns prin raţiune, singura explicaţie acceptată fiind contactul omului cu divinitatea şi a influenţei de necontestat pe care divinitatea o are asupra omului. Prin urmare voi înlocui termenul de relaţie cu cel de uniune tainică. Iniţial am vrut să o numesc uniune mistică.  Şi deşi mistic are o semnificaţia  la fel de importantă în creştinism, termenului duce cu gândul la Yoga, tantrism, principii orientale, ceea ce nu face obiectul tipului de uniune la care ma voi referi.

 Trebuie să recunoaştem că există extrem de puţine uniuni prin căsătorie, în care ambii parteneri sunt împliniţi unul prin celălalt, formând un adevărat întreg, acea pereche perfect compatibilă din toate cele trei puncte de vedere – minte, suflet, trup. Se întâmplă aşa pentru că de cele mai multe ori cei doi sunt incompatibili, uniţi doar printr-o dragoste efemeră, dragoste ce în scurt timp se stinge rămânând caracterele celor doi şi dorinţa de a fi sau nu împreună.

Nu voi vorbi de perfecţiune, să spunem doar că mulţi şi-ar dori un echilibru între minte, suflet, trup, astfel încât uniunea  să se menţină vie într-un mod mulţumitor pentru ambii parteneri. Nu se întâmplă acest lucru . În cele mai multe cupluri intervine foarte repede o distanţare a celor două jumătăţi, o forţă contrară atracţiei ce în scurt timp va sfărâma întregul. Intervine un fel de egoism în care ”noi” devine ”eu” şi ”tu”, iar  ”împreună ” va fi doar ”alături”.
Cert este că într-un număr de ani, probabil datorită transformării naturii umane sub influenţa factorilor de mediu, sociali, a evoluţiei spirituale, unul dintre ei sau amândoi, se schimbă, dar nu în acelaşi sens. Rar vor fi situaţii când acel ”ne iubim ca la început” va rămâne la aceeaşi intensitate sau îşi va păstra aceeaşi prospeţime. 

Transformările survenite, în general sunt în sensul evoluţiei unuia în dezavantajul celuilalt. Aproape niciodată evoluţia într-un anume sens, a înţelegerii superioare a vieţii spre exemplu, nu se va face de ambii în acelaşi timp şi conform aceluiaşi sistem de valori. Dacă pe lângă această distanţare de ordin evolutiv, apare şi dezinteresul pentru celălalt, indiferenţa şi necomunicarea, în acest moment echilibrul despre care vorbeam anterior şi care în timp a devenit instabil, acum se prăbuşeşte, în cele mai multe cazuri, ireversibil. 

Vor urma ani chinuitori în care fiecare îşi va dori altceva, o altă fiinţă care să corespundă structurii sale interioare şi exterioare. Apar conflictele şi nevoia de a evada în afara parteneriatului oficial, în căutarea acelui bine care ar putea reda armonia şi echilibrul interior. Cele mai multe cupluri, deşi trăiesc într-o totală dizarmonie şi haos sufletesc, se mulţumesc cu ceea ce le oferă partenerul. Alţii evadează  în afara cuplului  sperând să descopere  o fiinţă ce poate umple golul lăsat de partener. Şi unii şi alţii tânjesc acea armonie interioară ce nu poate fi simţită în toată plenitudinea ei decât regăsindu-şi imaginea într-un om ce le seamănă.

Pe lângă cei care îşi doresc armonie, mai sunt aventurierii. O parte dintre parteneri, din nevoia unei schimbări, recurg la aventuri în care se refugiază temporar, căutând doar plăcerea. Escapadele apar fără o motivaţie bine definită, în cu totul altă situaţie decât cea descrisă anterior. Pe fondul imaturităţii, atunci când în cuplu s-a instalat plictiseala şi rutina, apare necesitatea unei ”noutăţi”, un element ce i-ar putea revigora şi le-ar putea redeştepta setea de viaţă alături de partenerul oficial. Scopul unei aventuri este de natură pur carnală, organică, dorinţa de a satisface un instinct primar – acuplarea.

În cealaltă situaţie este vorba de întregire spirituală, o întregire a uniunii în spirit, de acel om în care îţi regăseşti imaginea, care te poate implini în mod absolut - minte, spirit, suflet, trup. Când acest lucru se întâmplă încă de la începutul vieţii în doi şi rămâne neschimbat de-a lungul ei, atunci este vorba despre un miracol.
Şi mai este ceva ce nu vom înţelege poate niciodată... De ce Soarta nu ne alege omul potrivit încă de la  prima uniune tainică, să iubim o singură dată adevărat până când Cerul va decide să ne despartă. De ce ne lasă să tânjim o viaţă întreagă uneori, ceva ce ni se potriveşte.

Îngerii

Percepţia noastră despre îngeri este una total greşită. Pentru cei mai mulţi dintre noi, îngerii sunt reprezentări drăgălaşe, cu zulufi blonzi, îmbrăcaţi în straie lungi albe, cu nelipsita aură deasupra capului şi cu aripi de o anvergură supradimensionată în raport cu trupul lor. Alţii seamană cu Cupidon, micuţi, dolofani  ţinând în mână flori sau instrumente muzicale. Mai mereu îngerii au chip de copil bucălat, blând şi ingenuu, ce stârnesc încântare şi nevoia să te apropii să-i ciupeşti de obraz într-un gest fără materialitate.

Nu cred că există adult sau copil să nu fi auzit de îngeri, să nu-şi fi imaginat o lume a lor, să nu fi auzit o poveste despre ei, sau bunică să nu-i fi povestit despre îngerul păzitor.
”Întâlnirea” cu îngerii se întâmplă cel mai adesea de Crăciun. Fiecare dintre noi şi-a bucurat sufletul cu imaginea unei făpturi angelice întruchipată de o păpuşă, un glob, un desen sau un simplu carton frumos colorat în formă de îngeraş.

Cu toate imaginile construite de minte de om, o lume a îngerilor există. Nu ştim cum arată şi nu cred că cineva a văzut vreodată un înger, dar imaginaţia noastră, din nevoia de a-i simţi aproape, i-a născocit dându-le trup şi chip ingenuu.
Înger înseamnă ”mesager” sau ”trimis” şi reprezintă acea legătură spirituală între noi şi Dumnezeu. Sunt fiinţe spirituale netrupeşti, asexuate, duhuri curate, superioare omului, dar inferioare lui Dumnezeu.

Reprezentarea lor din iconografia bizantină, arată cu totul diferit faţă de cea imaginată de noi. Înfăţişarea lor simplă şi ascetică din simbolistica religioasă, nu se potrivea cu bunătatea şi blândeţea îngerilor,  contrastul dintre imagine şi caracter fiind izbitoare. Astfel imaginea lor a fost denaturată înspre acele fiinţe drăgălaşe, pentru a părea mai umană şi a plăcea.

Reprezentativi pentru oştirile îngereşti sunt cei doi arhangheli Mihail şi Gavril. Ei sunt adevăratele entităţi angelice, aşa cum îi întâlnim şi în textele sfinte. Înfăţişarea lor înţeleptă, ilustrează chipuri aspre , luminate  de bunătatea interioară ce se reflectă  ca o aură  în trăsăturile blânde, dar ferme.  Înţelepciunea şi bunătatea lor  sunt un izvor necuprins de bine dăruit oamenilor pe care îi veghează, arătându-le calea spre lumina divină.  Imaginea lor exprimă o căldură sufletească adâncă şi un chip luminat de o lumină rece, dar mângâietoare. Trăsăturile aproape imobile relevă o duritate de stâncă catifelată. Toată fiinţa lor  emană blândeţe de oţel şi demnitate de neclintit.

Adevăraţi luptători, sunt mai degrabă nişte soldaţi, susţinători şi iubitori ai dreptăţii şi adevărului. Chipul lor impune respect şi teamă, trăsăturile ascetice sunt ale unor luptători bravi, dar delicaţi. Se spune că fiecare dintre noi are un astfel de înger păzitor. Un fel de gardă a raţiunii ce prin înţelepciune şi dreptate îndreaptă conştiinţa spre lucuri bune şi îndepărtează omul de pericole. Îl susţine în momentele grele şi îl întăreşte întru răbdare.

Îngerii există şi sunt printre noi. Tebuie doar să ascultăm şoaptele lor spirituale, să le înţelegem limbajul şi dovezile de iubire pe care ni le dăruiesc.

Armonie...

Cuprinsă cu dragoste şi atinsă delicat, o vioară îşi revarsă muzicalitatea şi armonia asupra inimilor şi sufletelor într-un necuprins izvor de sunete pătrunzătoare până acolo în adâncuri nebănuite. Măiestria celui ce ţine în braţe un instrument ştiind cu precizie ce coardă să atingă şi cu ce intensitate, va dărui simţirilor extazul ca într-un dans ameţitor cu unduiri pasionale. Iubirea dintre maestru şi vioară va face din cei doi un singur trup, iar vioara asemenea unei femei se va pierde în îmbrăţişarea bărbatului dăruindu-i împlinire prin sunetele sublime ale simfoniei vieţii ei.

Femeia asemenea unei viori, tânjeşte atingerea delicată a unui bărbat ce va şti să alunece pe coardele ei într-o nesfârşită mângâiere. Iar bărbatul ce va şti să stârnească vibraţii în sufletul femeii şi rezonanţă în spiritul ei, va fi acea comoară pe care o va păstra în adâncul tainic al fiinţei. Când bărbatul slăbeşte îmbrăţişarea sau atinge brutal strunele fine, vibraţiile şi armonia se pierd în acorduri deşarte şi reci, muzica ei se va destrăma şi va pieri în neant. Rănit, sufletul ei va plânge melancolic precum arcuşul pe strune de vioară în aşteptarea unui maestru ce va şti să o cuprindă cu braţe protectoare, să o atingă din nou cu blândeţe, sărutându-i fiecare acord. Virtuozitatea unui bărbat stă în a şti ce coardă să atingă, cu ce intensitate şi cu adâncă iubire, iar femeia îi va pune la picioare lumea şi sufletul ei într-o nestinsă desfătare.

Vibraţia coardei este precum freamătul femeii înfiorate în braţele liniştitoare ale bărbatului. Nimic nu are seamăn cu dezmierdarea trupului viorii cu palme puternice în îmbrăţişări catifelate, ce pot stârni ploi de lacrimi şi potop de şoapte din descătuşarea iubirilor zăvorâte în adâncuri ascunse. Numai cel ce va şti să pătrundă în esenţa nobilă a viorii, numai el va descoperi adevărata femeie, feminitatea divină ce poartă în ea muzica universului, ce poate înălţa spiritul lui dincolo de real. Doar un spirit dăruit de Cer poate fi miracolul descătuşării femeii din închisoarea sufletului ei. Doar el şi îngerii pot pătrunde acolo unde materialitatea nu are loc, în armonia purităţii ei. Şi nu o poate face decât cu arcuşul sensibilităţii lui.

Vioara trupului ei aşteaptă uneori întreaga viaţa un arcuş ce mângâie cu delicateţe de maestru pentru a o face să cânte izvorul de arii necompuse vreodată, acorduri ale unei muzici din simfonia iubirii.
Femeia este o taină ce aşteaptă să fie descoperită acord cu acord, până la totalitatea sublimă a muzicii ei. Chiar şi atunci când ultimul acord al muzicalităţii ei pare că a luat sfârşit, chiar şi atunci, sunetele divine ale spiritului ei pot naşte alte acorduri întru uimirea şi împlinirea bărbatului.

Fericirea...

Fericirea şi binele nu pot fi luate separat. Întotdeauna binele a însemnat şi fericire sau o anumită stare ce tinde spre fericire. Odată cu pierderea binelui absolut, starea de fericire autentică a devenit aproape străină omului. Şi tot de atunci o caută cu disperare în toate formele de împlinire sau extaz, în oameni sau în lucruri ce ar putea reda starea de totală sau parţială beatitudine pe care a pierdut-o implacabil.

Cred că este una dintre cele mai controversate stări sau sentimente despre care s-a scris enorm, s-a analizat în toate formele ei, începând de la micile bucurii până la extazul delirant şi concluzia a fost una singură... nu putem fi fericiţi. De ce? Pentru că am pierdut sensul fericirii. Nu mai ştim ce este fericirea autentică, ce căutăm de fapt, ce anume ne împlineşte, suntem de-a dreptul bulversaţi de schimbarea gusturilor în materie de ceea ce ar putea reprezenta fericirea. Este un fel de Fata Morgana ce se hrăneşte cu dorinţe aberante. Astfel, pe zi ce trece, atunci când motivele mărunte de bine sunt ignorate, fericirea devine un motiv în plus de sclavie.

Nu ne mai mulţumeşte orice, vrem fericiri adânci şi nesăţioase, acele stări frenetice, iluzorii şi nesatisfăcătore. Ne dorim lucuri din ce în ce mai mari şi mai lipsite de valoare, lucruri ce hrănesc sufletul, dar nu satură.
În realitate omul are nevoie de extrem de puţin pentru a fi fericit, lucru pe care nu-l realizează decât foarte târziu atunci când iese epuizat şi bolnav din cursa nebunească a acumulării.
De abia atunci realizează că multe dorinţe nu au valoare, nu folosesc la nimic şi cu cât dorinţa va fi mai mare, mai arzătoare şi mai aberantă, fără şanse de reuşită, cu atât nefericirea va fi mai copleşitoare. Momentul de conştientizare a adevăratei dimensiuni a necesităţilor interioare şi exterioare, devine momentul revelator când dorinţele se estompează devenind doar nişte simple vise.

Probabil, de-a lungul vieţii toţi trecem printr-o stare de nemulţumire materială, important este să ştim să discernem între o dorinţă fulminantă şi chinuitoare, şi a renunţa pentru a te mulţumi cu ceea ce ai.
Cursa asta nebunească în căutarea fericirii ne face să privim doar în direcţia fericirii grandioase şi să devenim orbi pentru restul reprezentărilor ei mărunte ce ar putea mulţumi. De fapt orbirea aceasta predomină toată existenţa noastră. Nu mai ştim să privim, doar ne aruncăm privirea superficial şi trecem mai departe. Nu mai ştim să contemplăm natura, nu ne mai bucurăm de simplul fapt că trăim şi suntem sănătoşi, de lucrurile mărunte şi simple. Cu mare regret spun că noi nu trăim cu adevărat, trăim încrâncenaţi, plini de ură şi nemulţumire în afara vieţii, de aceea nu ştim să ne bucurăm şi să fim fericiţi. 

O bucurie măruntă este aruncată la gunoi în schimb o stare şocantă şi iluzorie a unei false bucurii fără margini este tânjită atât de profund încât la concretizarea ei, fericirea nu mai este gustată cu aceeaşi intensitate. Sau simţirea este atât de puternică încât omul nu poate suporta arderea ei decât pe timp extrem de limitat, senzaţie care dispare foarte repede apărând din nou starea de necesitate a unei noi fericiri mai profunde. Cineva compara fericirea materială cu senzaţia de sete chinuitoare, sete potolită cu o băutură rece de la gheaţă. Pentru moment sufletul se linişteşte, îţi trece stetea, dar în clipa imediat următoare senzaţia de sete este mai puternică. Aşa se întâmplă şi cu fericirea. Ne dorim clipe de fericire absolută, preferăm momente „tari” şi rare decât o bucurie mai puţin intensă, dar permanentă. Ne place să oscilăm între agonie şi extaz, înfruptându-ne din viaţă în loc să gustăm delicat şi potolit din esenţa ei.

Cele mai multe nefericiri vin din dorinţa de a aduna averi, acumulări materiale fără discernământ, bani mai mulţi deşi nu sunt necesari, şi toate se concretizează într-o cursa nebunească fără finalitate a lui „a avea”. Alţii vor distracţii, trăiri extreme, petreceri, călătorii, omul iubit, copii pe care nu-i pot avea, şi cei mai puţini, la extrema celalată, vor bucurii ale spiritului. Pentru cei mai mulţi este greu de înţeles un lucru: ceea ce porţi cu tine este mult mai de valoare, decât ceea ce închizi cu lacăte în seifuri. Câţi dintre noi înţelegem că este foarte simplu de administrat o avere spirituală? Nu-ţi poate fi furată de nimeni şi poţi dărui din ea cu foarte mare generozitate fără să te gândeşti că vei sărăci vreodată.

Şi mai e ceva... un adevăr la fel de greu de pătruns, adevărata simţire a fericirii cuprinde întreg sufletul atunci când renunţi la dorinţă. Când nu-ţi mai doreşti nimic sau aproape nimic, paradoxal, ai tot ceea ce îţi doreşti şi un ”soi ales de fericire” vine de la sine. Pare absurd şi mulţi se vor grăbi să eticheteze într-un fel cele spuse, în schimb cei ce au ajuns acolo ştiu despre ce vorbesc. Cu cât dorinţele se vor estompa până la dispariţia lor completă sau chiar de vor rămâne palide acolo undeva în suflet, fericirea va fi starea ce va domina nefericirea.

Iubesc oameni fără să-i cunosc

Mi s-a întâmplat să iubesc oameni fără să-i cunosc. Oameni pe care i-am ”întâlnit” prin intermediul altor oameni. Aşa am aflat din povestirile celor din urmă cum îşi duc viaţa, cum se străduiesc să le fie bine lor şi copiilor lor, cât muncesc pe lângă casă pentru a susţine familia, câte eforturi fac şi cum se dăruiesc celor pe care îi iubesc fără să li se pară nimic ieşit din comun. Oameni simpli, cu o concepţie firească despre viaţă şi semeni, cărora le pasă de ei şi de familiile lor. Nimic nu li se pare a fi un sacrificiu prea mare.

Aşa cum spuneam, nu i-am văzut niciodată, nu am schimbat cu ei nici o vorbă, îi am în minte doar ca reprezentari imaginare, şi cu toate astea, îi iubesc. Aflu din când în când ce fac, dacă sunt sănătoşi, dacă au motive de veselie sau tristeţe şi mă bucur sau mă întristez ”alături” de ei. Îi iubesc pentru ceea ce fac, pentru ceea ce reprezinta ei, pentru lipsa lor de egoism în a se dedica necondiţionat celorlalţi.

Sunt oameni ce luptă cu viaţa încercând să izbească fără să abandoneze bătălia cu necazurile şi sărăcia. Nu se plâng niciodată că le este greu sau dacă o fac este doar pentru a prinde curaj să continue, este doar un fel de a se îmbărbăta singuri. Sunt sigură că nu le este uşor şi ce mă fascinează cel mai tare este că nu se tem de moarte. Sunt bolnavi, cu boli destul de grave, n-au voie să facă efort şi cu toate acestea îşi văd cu mare drag de treburile lor. Moartea, spun ei, nu este nimic rău, vine ne ia şi gata, dar ştim că atât cât am fost pe aici, am lăsat ceva în urmă şi în sufletele copiilor noştri.

Nu ştiu... este un sentiment ce-mi umple sufletul de bucurie gândind la ei, imaginându-mi ce fac, cum fac, cum iubesc oameni la rândul lor, cum se ”lasă” pe ei pentru ceilalţi.
Este un mod de a vedea lumea prin ochii celuilalt. Este posibil ca imaginea descrisă să fie subiectivă, fiecare vede şi înţelege lumea prin proprii săi ochi, o lume nu întotdeauna reală. Dar când este vorba de oameni şi faptele lor de iubire, nu cred că este ceva greşit.

Probabil pentru mulţi pare ciudat să iubeşti fără să cunoşti. De fapt iubeşti ceva din afara ta atunci când acel lucru există în tine, în conştiinţa şi sufletul tău. Şi eu cred în existenţa iubirii necondiţionate.

Trăim împreună şi murim singuri...

Interesantă ideea domnului Anonim din comentariul la blogul „Potriviri...”

”Aşa stau lucrurile în lumea emoţionala... trăim împreună şi murim singuri… şi de aici, de la conşteintizarea acestui adevar, încep toate, sau ar trebuie sa înceapă întelegerea şi pasul înspre întelepciunea şi atingerea unei autentice fericiri, nu comune, ci de soi ales!!”

Şi tot el spunea că ”Omul se “misca” consecvent în planul sau creativ, ideea că se poate şi altfel, adica in afara lui, insemna doar fandaxie… ”

Dacă planul creativ al omului reprezintă interioritatea sa, o interioritate din care nu poate ieşi, atunci cred că trăim împreună doar în plan fizic, cel simţitor fiind independent şi pentru unul şi pentru celălalt. Fiecare trăieşte în el însuşi, cu el însuşi şi oricât îl iubeşte pe celălalt nu va putea trăi pentru celălalt, doar prin celălalt. Prin urmare nu există un împreună absolut, ci doar unul formal aş spune. Acest împreună este doar o iluzie ce ne dă siguranţă şi putere. Fiecare se împlineşte prin partener, căpătând forţă şi încredere. O căsătorie, o prietenie, o apropiere, toate presupun să fii sprijinit, iubit, ascultat şi înţeles.  Oamenii se apropie unii de alţii din nevoia de echilibru personal, acea stare de armonie cu propriul lor interior. Fiecare îl doreşte pe celălalt pentru ca planului lui simţitor să fie inundat de bine. Nu este nimic rău în asta, dimpotrivă, fiecare avem nevoie de suflete în preajmă pentru a ne simţi iubiţi şi apreciaţi. Şi deşi n-aş vrea să fie aşa, cred că ”împreună” este doar apropierea dintre două eu-ri ce trăiesc sentimental şi emoţional asemănător, dar în planuri separate.

Emoţional murim singuri... şi nu deodată, aşa cum spunea şi Eminescu în sublimu-i vers „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”... De fapt murim încă din timpul vieţii, numai că puţini simt acest lucru. Dezamăgirile repetate, nemulţumirile sufleteşti, singurătatea îndelungată, loviturile nemiloase ale sorţii omoară, ucid sufletul încet, perfid şi sigur. Atunci când nu mai există nici un motiv de echilibru, ceva în interiorul nostru se prăbuşeşte, devine pustiu şi rece, dar nu definitiv. Sunt metode miraculoase de renaştere, dar trebuie căutate şi acceptate. În orice lucru mărunt poate fi o scânteie care poate reaprinde dragul de viaţă şi aşa cum pasărea Phoenix renaşte din propria-i cenuşă şi sufletul se poate îmbrăca din nou în lumină. Este adevărat că singurul miracol ar fi iubirea dăruită de ceilalţi, dar dacă soarta nu are pentru noi rezervată porţia de iubire, atunci pot fi găsite alte bucurii ale sufletului. Acele bucurii spirituale ce pot crea o stare de ”fericire de soi ales”.

Puţini sunt cei ce văd fericirea altfel decît cea comună, nu în comun (aşa cum am avut eu tendinţa să înţeleg la prima parcurgere a textului). Este acea fericire înţeleaptă, adunată din lucruri mărunte şi uneori extrem de neînsemnate pentru alţii. Este o stare de sublim a spiritului nu a trupului, acea stare de neînţeles pentru mulţi semeni ai nostri, o îmbălsămare a fiinţei cu ceva de Sus... Cred că trupul, sufletul şi spiritul trebuie să fie pregătite pentru a putea accede la o fericire, alta decât cea comună. Pe mulţi, fericirea spiritului alături de micile bucurii ale trupului, nu-i va indestula. Pentru ei fericirea are un singur sens, cel palpabil, cel pe care îl simt imediat cu trupul. Nimic nu va egala o mâncare bună, o distracţie de pomină, o băutură ce va sminti minţile, şi eventual o femeie în pat. Astea sunt fericirile comune şi de ce nu, în comun.

Pasiuni...

Pasiunea trece prin toată fiinţa, dar mai ales prin inimă, suflet şi raţiune. Acolo îşi are locul ca obiect al unei permanente negocieri atunci când pasiunea capătă dimensiuni nebănuite având tendinţa să se transforme în patimă. Raţiunea dictează înspre un renunţ pentru a proteja de distrugere, iar inima, raţiunea inimii te îndeamnă să continui.

Sunt pasiuni şi pasiuni, dar când pasiunea ia aspectul iubirii, al credinţei, al lucrului bine şi temeinic făcut sau al preocupărilor nobile din sfera spiritualităţii, atunci pasiunea capată valenţe pozitive. Poate fi comparată cu Duhul Sfânt ce dă viaţă. Pasiunea este viul din orice lucru făcut cu dăruire.

La extrema cealaltă, atunci când dragostea pentru ceva sau cineva s-a transformat în patimă luând aspectul viciilor, obsesiilor, obiceiurilor proaste sau orice alt sentiment ce poate fi distructiv, atunci vorbim despre pasiuni negative. Mă gândesc că şi încăpăţânarea dusă la extrem este tot o patimă, este acel sentiment de a nu renunţa la un viciu ce poate deveni obsesie sau oricare altă convingere ce domină raţiunea în sens negativ. Uneori şi o dragoste pătimaşă dincolo de raţiune, ce te acaparează cu totul, poate avea urmări grave.
Chiar şi în pasiunile pozitive există o doză de patimă, dar una ce nu întunecă judecata şi nu îndeamnâ la violenţă, sau mai bine spus, o anumită efervescenţă dozată de echilibrul interior.

Oricum ar fi pasiunile, presupun iubire şi dăruire totală, o „predare” trup şi suflet obiectului pasiunii. Este uitarea şi pierderea de sine, în ceea ce iubeşti cu ardoare. Este acea plăcere nebună de a-ţi lăsa sufletul şi inima cuprinse de dragostea pentru un lucru, este acea contopire într-un întreg al celor doi, om şi obiect prin intermediul pasiunii. Un om dăruit deplin omului iubit, credinţei, livrescului, cunoaşterii, familiei, meseriei sau artei, are toate şansele să se înalţe spre un nivel spiritual superior. De fapt toate pasiunile ce cuprind sfere spirituale pot înălţa şi desăvârşi, pot duce la bucurii şi impliniri ale sufletului.

În acelaşi context, pasiunile pozitive fată de cele negative, exclud egoismul. Cel ce iubeşte este altruist şi doreşte din tot sufletul să se dăruiască obiectului pasiunii sale. Satisfacţia lui vine din bucuria de a-i vedea pe cei din jurul său fericiţi pentru dovezile de iubire pe care le oferă. Un sărut sau o imbrăţişare oferite din adâncul cel mai profund al pasiunii, un umăr oferit prieteneşte pe care să-ţi laşi greutatea gîndurilor, o mâncare în care condimentul esenţial este dragostea, o vorbă de alint sau de alinare, sunt doar câteva dintre lucrurile pe care le poate oferi cu dăruire şi devotament celor dragi.

Dacă pasiunile pozitive sunt o încântare pentru spirit, patimile duse la extrem, te fac sclavul viciului. Pasiunea te înrobeşte într-un mod distructiv putând duce la ”uciderea” subiectului şi obiectului pasiunii în acelaşi timp. Un fumător, un impătimit al jocurilor de noroc sau un afemeiat notoriu ori un alcoolic, nu vor putea renunţa la viciile lor, decât atunci când raţiunea va fi mai puternică decât pasiunea. Din păcate, se pare că în cazul pătimaşilor raţiunea este dominată de pasiune şi cu foarte mare efort şi după lungi terapii psihologice se poate ajunge la o înţelegere a factorului distructiv pe care îl reprezintă viciul. Vicioşii devin dependenţi de obiectul şi de plăcerea nebună pe care le-o oferă viciul, niciodată îndestulătoare.

Există şi pasiuni ce se sting de la sine. Focul lor arde o vreme ca o vâlvătaie, se potoleşte un timp, ca în final să mocnească, apoi să se transforme în cenuşă. Aşa se întâmplă cu dragostea. Deşi cred că este singura pasiune ce n-am dori-o stinsă, cu tot regretul şi încercarea de a o ţine în viaţă, se stinge de la sine. Este un lucru ciudat cum un sentiment atât de frumos şi nobil dispare, pe când un viciu rămâne viu uneori toată viaţa.

Singurătatea bărbatului...

Am afirmat în blogul anterior că femeia trăieşte o altă dimensiune a singurătăţii în raport cu bărbatul.  Aşa cum am mai spus, n-aş vrea să desconsider sentimentele bărbaţilor. De aceea revin cu o explicaţie  încercând să expun câteva argumente ce m-au determinat să afirm că bărbaţii nu trăiesc la fel de devastator drama singurătăţii .
Am spus că femeia traieşte mult mai profund singurătatea, probabil şi pentru că am tendinţa să trec prin simţirea mea proprie, un sentiment al majorităţii femeilor singure. Pe de altă parte femeia trăieşte toate sentimentele cu o altă intensitate faţă de bărbat, simte mult mai profund şi mai copleşitor.

Mergând pe acest raţionament am concluzionat, că dramele bărbaţilor în materie de singurătate sunt mai puţin devastatoare decât ale femeilor.

Pentru ca tabloul să fie complet, am observat, că există şi o diferenţă de imagine a trăirile celor doi, a modului de manifestare. Femeile, marea majoritate, se exteriorizează, se lamentează tuturor celor ce le ies în cale, se dau cu capul de pereţi, îşi plâng de milă întristate şi copleşite de durere, pe când bărbaţii, unii par de piatră, alţii afişează superficialitate nedând importanţă problemei, alţii maschează foarte bine durerea pentru a nu părea vulnerabili. De aici şi imaginea probabil greşită a bărbatului singur. Pare mult mai stăpân pe el în raport cu o femeie “vulnerabilă şi neajutorată”.

Un alt argument ce-l  face pe bărbat să pară nepăsător în faţa singurătăţii, este acela că bărbatul îşi găseşte mult mai repede un refugiu în ceva, eventual într-o altă femeie sau mai multe, temporar până se reglează acasă relaţia, sau atunci când este singur fizic, până când va găsi ceva ce i se potriveşte. Femeia în schimb, gândeşte de două, trei sau chiar mai multe ori până face un pas înafara casei. Nu spun că nu există şi femei disperate ce ”zburdă” repede peste pârleazul casei. În contextul acesta mi-ar plăcea să cred că exista totuşi o decenţă a disperării.

Ceea ce am descris până acum poate fi o imagine a unei singurătăţi mai mult sau mai puţin reale, dar dacă judec extrem de raţional, fără urmă de emoţie, aş spune că nu există un model al tabloului numit singurătate. Fiecare, femeie sau bărbat, trăieşte în felul lui, sentimentul putând lua valori de la dramă până la nepăsare totală în funcţie de interioritatea fiecăruia.

Potriviri...

Nu ştiu dacă numai noi femeile, în lipsa unei împliniri parteneriale, visăm frumos, dureros de frumos. Visăm un corespondent, dar nu orice jumătate cu care ne intersectăm viaţa, ci un ideal masculin.
Femeia simte mult mai crunt nepotrivirea omului de lângă ea, când el nu răspunde aşteptărilor ei, când singura alternativă este singurătatea cu ea însăşi şi un anume ideal tânjit, ascuns în adâncul tainic al sufletului. Nu vreau să desconsider sentimentele bărbaţilor. Ştiu că sunt şi bărbaţi ce trăiesc aceeaşi dramă, la aceleaşi dimensiuni cu cea a femeii, dar sunt mult mai puţini.

Mulţi ar spune că idealul nu există, este doar o himeră, o amăgire ce îndulceşte suferinţa sau, aşa cum se întâmplă de multe ori, o amplifică făcând-o devastatoare. Atunci când eşti ”singur”, îndepărtat de partener, îţi doreşti să simţi om alături, cauţi însetat ceva ce ţi se potriveşte. Um om în care să-ţi regăseşti ”imaginea”, gândurile şi simţirea, un om care să simtă lumea la fel ca tine, un partener asemănător sau complementar ca spirit şi conştiinţă, o extensie a eu-lui propriu.

Visăm cu toţii la acea uniune primordială AdamEva, la aşa-zisele suflete pereche ce vibrează la unison, la o uniune intelectuală de un înalt nivel spiritual unde cele trei elemente trup, suflet, spirit ale celor doi se află într-o coeziune armonică.
O astfel de uniune este greu de atins, dar cu toate acestea, rar, se poate materializa pentru doi oameni ce-şi pot fi în acelaşi timp partener, prieten, amant. Într-o astfel de ”îmbrăţişare”, omul de lîngă tine îţi oferă încrederea că împreună veţi răsturna munţii, că este cel ce-ţi poate oferi protecţie şi siguranţă. Este omul cu care poţi dialoga pe marginea oricărei teme fără orgolii, gelozii, curiozităţi tâmpite şi fără intenţia aberantă de a-l lua în posesie. Iar comunicarea prin arta cuvântului este elementul fundamental al unei ”instituţii” numită „academia” parteneriatului. Acolo în interiorul ei, în spatele uşilor închise, se fac şi se desfac toate firele adevărurilor sau neîncrederilor lumii, acolo prin cuvânt aşezat şi înţeles se pot lămuri toate neînţelegerile şi îndoielile abătute asupra vieţii celor doi, toate durerile şi dezastrele existenţiele.


Un astfel de partener va răspunde prezenţei şi aşteptărilor tale, nu va uita niciodată că exişti, iar prezenţa ta pentru el va fi sărbătoare şi bucurie. Va fi atent să nu rănească, să ofere celuilalt binele şi grija lui, va suferi alături de tine, va ţine cont de ceea ce nu-ţi place şi va fi orcând gata să renunţa la sine, la propriile plăceri doar pentru a face celuilalt o bucurie. Va simţi tremurul sau fericirea ta din cuvinte sau din tăceri, îţi va înţelege gândurile din priviri, va iubi aceleaşi lucruri, iar telepatia va funcţiona transmiţând unul altuia dragoste şi energeie.
Fiecare îl va iubi pe celălalt ca pe sine însuşi şi de cele mai multe ori propria persoană nu va conta dacă celălalt se simte fericit.

Într-un astfel de parteneriat gesturile exagerate şi nenumărate, îmbrăţişări, atingeri, sărutări, contacte fizice sau daruri materiale semnificative, nu sunt importante, mult mai importante sunt gândurile. Este minunat când el sau ea îţi spune... ”Ştii... azi m-am gândit la tine...” sau ”Azi ţi-am trimis un gând de bine şi o ”floare”... sau ”Eşti tot timpul în sufletul şi inima mea... ”. Este suficient să ştii că oriunde ar fi celălalt şi oricât de mare depărtarea, el îţi este totuşi aproape.


Suntem creaţi pentru a nu trăi singurătăţi. Suntem creaţi să iubim şi să fim iubiţi, să revărsăm preaplinul sentimentelor noastre asupra celorlalţi, nu putem păstra în interiorul nostru tumultul trăirilor, avem nevoie de cineva care să ne înţeleagă interioritatea şi să simtă ca noi. Şi mai este ceva... ceva foarte important... şuvoiul de sentimente trebuie să curgă din ambele părţi, îmbrăţişarea trebuie să fie la fel de strânsă de ambele perechi de braţe, nu numai unul să ofere obrazul şi celălalt să sărute. Şi mai presus de toate trebuie să fie dragostea şi Dumnezeu ce le arată calea şi lumina. Fără dragoste întregul nu ar exista, ar fi nimic, cei doi nu ar putea fi împreună, doar alături fiecare cu singurătatea lui.

În final trebuie să spun că aceasta este imaginea ideală a unui partener şi că înainte de toate suntem oameni, nu îngeri.

Căutări...

”Eu nu mă potrivesc lumii sau lumea nu mi se potriveşte mie?…”

Potrivirea cu lumea este un sentiment pe care dorim să-l trăim. Oricât va dori omul dezamăgit de om, să se ascundă din calea comportamentului visceral al semenilor, va fi doar o retragere temporară. Dorinţa de a avea om în preajmă de a simţi apropierea celuilalt sau celorlalţi îl va face să caute “potriviri”. De fapt existenţa presupune o nesfârşită căutare a unei reflectări cât mai fidele a imaginii lui interioare şi exterioare în celălalt, o “copie” a conştiinţei şi spiritualităţii sale. Cu cât această identitate sau ceva asemănător ei nu este de aflat, cu atât omul se va rupe de lume refugiindu-se în singurătate.

Pe de altă parte am fost creaţi să nu fim singuri, de aceea probabil singurătatea omului este tristă şi durereroasă. De altfel o singurătate absolută nu există. Chiar şi anahoreţii ce aleg izolarea, nu sunt într-o singurătate desăvârşită, ei având fiinţa supremă alături de ei. Acolo în pustiul izolării lor, sufletul lor este mai plin de OM, decât orice alt suflet ce trăieşte printre puzderia de oameni.

Rar se întâmplă ca oamenii normali să trăiască într-o însingurare vecină cu sălbăticia. Sălăşluiesc în preajma altor oameni, dar pot fi la fel de singuri intr-o izolare în ei înşişi asemenea pustnicilor. Este cea mai dureroasă şi tristă singurătate atunci când nepotrivirea respingătoare a celuilat îl îndepărtează de apropiere.

Omul se împlineşte prin om, este dependent de a-şi revărsa sentimentele asupra altei fiinţe şi de a simţi la rândul lui cum în el se adună emoţia dăruită de sentimentele celuilalt. Nu poate păstra în el, în interiorul lui potopul de vibraţii şi trăiri, iubire, bucurie, frământări, indoieli, tristeţe, suferinţă. Simte nevoia să împărtăşească cuiva totate tribulaţiile şi împlinirile sale, acelui om ce-i seamănă şi în virtutea asemănării, acela să-l înţeleagă preluând din interioritatea sa. 

Echilibrarea prin celălalt, dăruind omului de alături surplusul lui de sentimente, indiferent că este vorba de iubire sau ura, determină interioritatea să devine calmă şi limpede, deschisă spre a-l primi pe celălalt în sufletul său. Simţirea este echivalentă cu umplerea de celălalt, aşa cum un fluid ia forma vasului în care este turnat, iar atunci când omul regăseşte părţi din el în apropierea lui, săţietatea nu îşi are locul.

Căutarea unei potriviri este cea mai febrilă şi îndelungată osteneală în a descoperi oglindirea lui în ceva sau cineva ce îl poate echilibra. Căutând om şi situaţii potrivite, omul doreşte de fapt armonia şi rezonanţa cu el însuşi contopindu-se cu marea armonie a univerului. Omul a fost creat să fie în concert cu toată creaţia divină, de aici nevoia de bine interior prin simfonie cu ceilalţi. Nu va conteni din căutări şi va căuta tot timpul să afle acea lume căreia i se potriveşte. Îşi va alinia gândirea şi conştiinţa unui grup şi mai rar va încerca să-şi impună propriul mod de gândire şi mentalitate altor oameni, din teama de a nu rămâne singur înafara grupului.

Singurătatea este o stare şi un sentiment ce-l sperie. Iar ”potrivirea” cu semenii şi lumea în încercarea de a îndepărta singurătatea, îl va salva de la drame existenţiale.

Cuvântul

Un mănunchi de sunete ce poartă în muzicalitatea lor semnificaţia rostirii sau pictural, desenează caligrafic frânturi de gând. Ce am fi fără cuvinte?... Nu este greu de imaginat lumea în care ne-am situa în absența vorbirii și a scrierii. O lume cu sentimente, trăiri și emoții, dar lipsită de exprimare, de exteriorizare prin forța nebănuită a unui strigăt de disperare, prin mângâierea unei șoapte sau adierea unui cuvânt ce alină. Lipsa cuvintelor ar face din oameni fiare neîmblânzite într-o permanentă frământare, iar vacarmul cuvintelor nerostite din gânduri, s-ar transforma într-un imens tumult interior. Iar fără cuvinte scrise, fără cărţi am fi aruncaţi în necunoaşteri şi neadevăruri.

Dumnezeiască minune vorbirea, dar harul gândirii este deasupra tuturor rostirilor. Acolo iau naștere, acolo se zămislesc frumoase sau hâde, angelice sau demonice, cuvintele. Rostirile poartă în ele pe cel ce le-a gândit dând la iveală o parte din ființa lui, bunătate, blândețe, ură, iubire, înțelepciune, durere, suferință. Este minunat să-l simți pe celălalt din cuvinte, să-l poți percepe cu sufletul și cu inima când nu-ți este aproape.

Cu toate astea niciodată o înșiruire de cuvinte scrise nu va reuși să transmită celui ce-i sunt dedicate, decât o mică parte din incărcătura lor emoțională, din ceea ce a simțit ce-l ce le-a desenat. Când scrii nu scrii doar cu unealta de scris, scrii cu pana sufletului tău, cu cerneala clocotului interior sau răceala de gheață a sentimentelor. Este greu de redat în cuvinte scrise efervescența sau blazarea cu toate nuanțele lor, iubirea, ura, durerea sau indiferența și nimeni nu va putea vreodată să simtă adevărata dimensiune a sentimentelor exprimate prin cuvinte.

Dincolo de gânduri, când cuvintele nu mai pot fi ținute în frâu, rostirile se dăruiesc prezenței celuilat. Însoțite de expresii ale chipului, de gesturi, de nuanțe ale vocii, au o cu totul altă impresie asupra celuilalt. Se strecoară subtil și plăcut, în sufletul ascultătorului. Sau atunci când cuvintele sunt săgeți otrăvite, rănesc și ating ținta mult mai eficace, reușind să provoace dureri crunte, uneori fără urmă de vindecare oricâtă vreme ar trece peste ele.

Este o mare diferenţă însă între un cuvânt rostit şi unul scris, primul este expresia celui ce-l rostește cu o anumită tonalitate, imprimându-i armonie şi dulceață prin modulația vocii sau poate deveni tăios în lipsa unui acord plăcut al rostirii.
Sunt cuvinte șoptite cu drag, altele cu dor, unele cu iubire ori cu alint , iar altele aruncate din străfund cu ură, cu dispreț sau cu disperare. Toate sunt mesagerii sufletului celui ce le rostește. Este incredibil căt pot alina sau răni cuvintele, sunete fără importanță şi materialitatea, doar reprezentări abstracte, fără corp, ce sunt simțite doar cu sufletul. Uneori cuvântul poate fi o armă zdrobitoare, poate răni mult mai eficace decât orice altă armă. La fel poate alina și mângâia mai adânc decât orice altă îmbrățișare sau dovadă de iubire.

Cuvintele pornite din suflet și gând curat au o lumină a lor, vor avea efectul minunat al unor calde și blânde apropieri, reducând ”distanța” dintre oameni.
Un candid ”te iubesc” are aripi, atunci când este rostit sincer cu freamăt emoțional, cu vibrație a sufletului, cu inima în flăcări, față de un te iubesc, sec și rece, rostit din obligație sau fără să poarte muzicalitatea spiritului celui ce-l rostește. La fel, un răscolitor ”te urăsc” strigat din rărunchi, mustind venin şi durere interioară va avea un impact devastator asupra celui ce-i este destinat.

Dar există şi cuvinte magice, cuvintele-cheie ce pot deschide porți de suflet ce par ferecate pentru eternitate, pot fi formule miraculoase ce iau locul medicamentelor acolo unde durerea este sfâșietoare, pot compune amintiri și declarații de iubire, pot amâna impulsul spre acțiuni fără discernământ, iar uneori sunt tot ce aşteptăm din partea celuilalt ca dovadă că existăm pentru el.
O singură rostire poate înălța sau prăbuși, poate urca pe culmile fericirii sau arunca în tristețe, cuvântul se poate juca cu sentimentele, poate distruge echilibrul interior al celuilalt sau poate însenina, făcând să dispară indoiala și rătăcirea.

Cuvântul este minunea pe care D-zeu a dăruit-o oamenilor...

Stela-Amira

Stela-Amira. Un nume şi o fată. O fată frumoasă, blondă cu un păr natural ca spicul de grâu şi cu nişte ochii superbi albaştri imenşi ca două petice de cer azuriu. Frumoasă, deşteaptă, cuminte şi caldă, are o poveste aparte a numelui ce-l poartă. Amira este un nume şi un cuvânt arab – se traduce prinţesă. Am întrebat-o cum de părinţii ei s-au gândit la un nume atât de special acolo într-un sat pe malul Dunării în vecinătatea Ucrainei. M-am gândit că poate mama ei a citit vreo carte ori a văzut vreun film şi i-a rămas în minte vreun personaj feminin ce a fascinat-o. Nici una din variantele mele nu a fost confirmată de frumoasa fată.

Ce a fost de fapt… numai D-zeu ştie…

Medicul care a asistat-o pe mamă la naşterea fetei a scris ”ceva” pe documentul ce i-a fost dat la externare, ca act oficial în baza căruia urma să fie scris certificatul de naştere. De fapt trebuia s-o cheme Stela Ana-Maria, dar doctorul ”obosit” sau nu, a măzgălit ceva cu scrisul inconfundabil al medicilor. Apoi la completarea certificatului de naştere iar nu se ştie ce s-a întâmplat, posibil acolo să fi fost un alt funcţionar ”obosit”. Cert este că din Ana-Maria a ieşit Amira. Din totalitatea literelor unui nume românesc, Ana-Maria, au rămas doar cinci… Amira.

Frumoasă întâmplare, fata alegându-se cu un nume de prinţesă arabă. Mă minunam în sinea mea că D-zeu se află şi în lucrurile ”mărunte”. Fata asta trebuia să poarte un nume ninunat ca rezonanţă şi înţeles… şi aşa a fost…

Mă întrebam daca părinţii ar fi dorit s-o cheme Paulina şi cei doi ”obosiţi” mâncau sau beau ceva litere… cum ar fi chemat-o pe biata fată…

Femeia-bărbat

Se pune tot mai acut problema egalizării naturilor şi eventual schimbarea rolurilor dintre cele două sexe.
Este o consecință a evoluției societății sau a decăderii oamenilor înspre o libertate greşit înțeleasă? Sunt două întrebări ce decurg din una singură. Încotro ne îndreptăm...
Toate sursele de informare încearcă la unison să ne infiltreze în conştiință faptul că societatea ajunsă într-un stadiu înalt de dezvoltare presupune egalitatea dintre femeie şi bărbat. Total greşit din punctul meu de vedere.

Deşi nu este o regulă, se tinde spre o aşa-zisă uniformizare a celor două naturi total diferite încercând într-un mod persuasiv să ni se abată atenţia de la diferențele indiscutabile între cei doi. Astfel se promovează femeia liberă, ce poate lua locul oricând bărbatului, femeia puternică, masculinizată, ce adoptă gesturile bărbăteşti şi atitudinea specifică lui, consumă alcool peste măsură, injură birjăreşte, fumează imitând gesturile neelegante ale bărbatului, refuză să facă copii, nu se mai ocupă de problemele casnice etc. Femeia nu numai că a renunțat la a mai fi femeie, dar se poartă tiranic, dictând propriile reguli, îşi arogă rolul de lider suprem, castrează bărbații, într-o luptă inegală pentru a lua locul pe care consideră ca masculii nu-l merită. Cu ce sunt mai buni bărbații decât femeile?... Ce au în plus pentru a fi iubiții sorții?...

Se încearcă, fără să înțeleg de ce, o abatere a femeii de la rolul ei matern, de la natura ei spirituală de mamă, soție, ființa blâdă, feminină, iubitoare, tandră, tolerantă, la femeia cu trăsături masculine ce îşi doreşte cu ardoare menirea bărbatului şi caută să intre cât mai bine în rolul şi pielea lui. Preia frâiele căsniciei, ale responsabilităților de tot felul, refuzând să facă copii şi să se implice în trebuirile ce altă dată erau datoria ei. Domină prin atitudine, îi urăşte pe bărbați, îi foloseşte ca pe nişte unelte şi eventual ca pe un recipient cu spermă în cazul în care îşi doresc un copil, apoi îi devorează instinctual considerând că nu mai sunt folositori. Pe de altă parte vor să fie tratate ca femei, iubite, adorate, venerate, alintate fără ca ele să facă nimic din ceea ce ar stârni interesul unui bărbat pentru o femeie.

Există şi bărbați ce declară că se simt minunat ascunşi după fusta (sau în pantalonii) femeii şi nu-i deranjează cu nimic faptul că ea este ”şeful”. Dimpotrivă, sunt liniştiți că ea se zbate pentru problemele importante, iar ei se ocupă la ordin de treburile ”neimportante” ale gospodăriei, copii, gătit, spălat, curățenie. Mă îndoiesc că un bărbat cu o natură masculină pregnantă va ccepta rolul invers în care se va simți implinit şi în ultimă instanță poate avea o relație sexuală satisfăcătoare cu o femeie-bărbat.

Unde se va ajunge într-un final?... Vom fi o societate de ”bărbați” cu sexe diferite sau bărbații vor lua rolul femeilor şi implicit natura lor, vor deveni efeminați, supuşi, gata oricând să răspundă tandri la solicitările femeii. Greu de spus încotro ne îndreptăm şi unde vom ajunge. Cert este că schimbarea rolurilor celor doi, în condițiile actuale, va lăsa urme dramatice în viața şi sufletele lor, va duce la o denaturare dezastruoasă a relațiilor până acolo unde conviețuirea în doi va fi aproape imposibilă. Noțiunea de familie va fi un termen fără sens sau acolo unde cei doi îşi vor uni totuşi destinele, cu siguranță nu va fi până la final, fiecare asumându-şi libertatea de a nu depinde unul de altul.

Ceva nu este în regulă, nu este imposibil de ajuns aici, dar unde sunt femeile de altă dată, mame, soții, prietene, iubite, doritoare să aparțină unui bărbat. Este adevărat că şi bărbații s-au schimbat mult, au uitat de femeie, au neglijat-o nedându-i importanța cuvenită, femeia nu mai este venerată ca pântec universal din care s-a zămislit omenirea, iar bărbații uită că există pe acest pământ născuți din femeie.

Voit sau nevoit necesitatea prezentei celuilalt nu mai este stringentă, însingurarea părând o soluție benefică în lipsa dăruirii de sine celuilalt. Într-o lume în care deficitul de iubire este imens, iubirea rămâne un sentiment uitat refuzând să păstrăm ceea ce natura a decis primordial, femeia şi bărbatul fiecare cu unicitatea lui specifică, dar indispensabili în constituirea unui întreg.

Proiectul Eva...

Atunci când D-zeu a hotărât s-o creeze pe Eva, a stat pe gânduri cugetând profund ce parte din trupul lui Adam să aleagă pentru a-i da Evei chip de femeie… Şi a chibzuit aşa: ”Nu o voi face din cap, ca să nu fie orgolioasă. Nici din ochi ca să nu fie curioasă. Nici din ureche ca să nu asculte pe la uşi. Nici din gură ca sa nu fie vorbăreaţă. Nici din inima ca să nu fie invidioasă. Nici din mănă ca să nu fie hoaţă. Nici din picior ca să nu fie umblătoare... Am s-o fac dintr-o coastă, o parte a trupului foarte ascunsa, ca să fie ascultătoare şi supusă.”

Tot textul religios aminteşte des de ”defectele” proiectului numit femeie, metehnele femeii demonstrând că planul lui D-zeu a fost dat peste cap şi dintr-un sublim a devenit în multe situaţii o copie nereuşită a proiectul original.
Întrebarea este: Oare a greşit D-zeu sau noi urmaşele Evei am decăzut vânzându-ne sufletul în schimbul unor plăceri efemere?

Deşi sunt femeie, voi spune că sunt convinsă că D-zeu n-a greşit… Se spune că perfecţiunea proiectului numit Eva a venit ca urmare a imperfecţiunii proiectului numit Adam şi mi-e greu să cred că a greşit şi a doua oară…

Parfum de tei...

E vremea unui miracol al naturii, a unei renaşteri ce an de an revine cu uimitoarele şi inexplicabilele revelaţii ale iubirii divine, dăruind omului mireasma sublimă a sufletului său. Prin formule chimice miraculoase, natura destăinuie parfumuri unice ce nu vor putea fi vreodată imitate. În acel laborator tainic al ei, perfecţiunea miresmelor şi absolutul lor au formule abstracte, păstrând amprenta Cerului şi a unei legi universale ce se numeşte frumos prin înţeles divin.

E vremea parfumului îmbătător al teilor, a unei explozii de galben amestecat cu unduiri de verde ce emană sublimul unui miracol parfumat simţit până în adâncurile fiinţei. Te mistuie pătrunderea lui pănă acolo unde inspiraţia nu este îndeajuns, regretând că nu poţi cuprinde mai mult cu fiinţa ta, iar nesaţul te face să inspiri iar şi iar parfumul ce pare că nu are nimic din materialitatea acestei lumii.

Melancolic şi suav, dătător de bine şi îmbietor înspre iubire, pătrunde adânc ca o mireasmă a sufletelor îndrăgostite, în inimile atinse de frumos şi unicitate irepetabilă a naturii. Îndrăgostit, îţi poţi plimba iubirea şi dorul pe sub teii înfloriţi, în simfonia dulce a vântului ce răvăşeşte blând parfumul. Cu braţele neîncăpătoare ale sufletului cuprinzi nevăzutul şi cu nesaţul unui însetat de dragoste sorbi parfumul ameţitor al teilor pînă te pierzi în visări. Totul devine un singur trup, făptură, natură şi parfum de tei.
Iar când ziua se pierde în îmbrăţişarea asfinţitului, mireasma înserării învăluie misterul neînţeles al teilor, picurând o ploaie de parfum viu peste întreaga suflare a pământului.

Numai veşnicia naturii dă sens renaştenii din sămânţa neantului, parfumul ei este balsamul sufletului însetat de iubire, iar iubirea şi adorarea ei înalţă spiritul spre absolutul unirii cu Cerul.
Bucuria plutirii în marea de parfum este imensă, este egală ca dimensiune a simţirii cu cea a sublimului intâlnirii cu îngerii, a unui sărut nevăzut venit de dincolo de înţelegere.

Întotdeauna am asociat parfumul de tei cu mireasma gingaşă a Duhului Sfânt, ce miruie pământul, mângâind simţurile cu o mână nevăzută.

Durerea şi nedurerea durerii

În existenţa tumultuoasă a omului, în mulţimea de forme ale durerii, se află două simţiri ce pot duce într-un timp îndelungat la transfigurarea fiinţei. Prima o poate prăbuşi într-o „cădere”, iar cea de a doua o poate înălţa desprinzând-o de pământ şi apropiind-o spiritual de absolut. Pare o expresie ruptă de realitate, dar viaţa a demonstrat că întruchiparea îngerilor damnaţi, nu întâmplător, îşi ard existenţele printre noi. Ne sunt destinaţi, ne intersectăm existenţele cu ale lor, dându-ne astfel de înţeles că frumuseţea omului stă în tocmai acceptarea lor şi încercarea de a vedea în ei binele, arătându-le calea spre Lumină. Cu siguranţă există şi o altă semnificaţie a „întâlnirilor” cu îngerii damnaţi, aceea de purificare a sufletelor din preajmă lor prin spiritul distructiv şi devorator al acestora. La rândul lor îngerii căzuţi, îşi ispăşesc printre oameni pedeapsa îndurând chin şi durere pentru nesocotinţa lui D-zeu.

Durerea ca simţământ cred că depăşeşte orice comparaţie cu restul sentimentelor, în sensul că este cea mai atroce simţire a fiinţei indiferent de intensitatea ei, iar atunci când este implantată în sufletul celui ce va chinui alte suflete, durerea va fi devastatoare. Este o falsă impresie că cel ce chinuie nu simte nimic, dimpotrivă. Simte mult mai crunt durerea în dorinţa de o ignora. Sunt oameni cu sufletul întunecat, ce orbecăie debusolaţi căutând instinctual o cale spre lumină, numai că o forţă instalată mefistofelic în sufletul lor îi împiedică să simtă, să iubească, îi goleşte de sentimente nobile şi frumoase, lăsând un gol imens şi întunecat în interiorul lor. Spiritul malefic se strecoară subtil şi acaparează toată fiinţa, producând o metamorfoza uimitoare. Trăsăturile de aspresc, devin rigide şi arogante, cu linii încrâncenării desenate adânc, ochii capătă culoare metalică şi tăioasă a răutăţii, cel captiv în propria conştiinţă devine respingător prin aura „rece” ce-i înfăşoară trupul.

Am numit-o nedurerea durerii... sau ignorarea binelui atunci când spiritul malefic domină conştiinţa şi trupul. Deşi lipsa luminii este sfâşietoare, cel „încercat” face abstracţie de ea, negând-o cu vehemenţă. Sunt devastaţi de un foc lăuntric ce transformă în cenuşă orice simţire, iar în neputinţa copleşitoare de a se dărui omului, ura rămâne singura alternativă.
Cum reuşeste răul demonic să se instaleze într-un suflet? Simplu… Unde nu există D-zeu, unde Cerul este foarte departe, nu există iubire şi lumină, doar ură şi întuneric.

Cealaltă simţire... durerea durerii… sau durerea sfâşietoare a perceperii binelui ce nu-ţi este dat.

Se întâmplă adesea să afli binele ce nu-ţi aparţine, binele de care ai fost ”iertat”, primind în schimb suferinţa îndelungată ce-ţi devorează fiinţa. Şi te întrebi… de ce necazurile tale nu contenesc pe când alături binele triumfă, de ce altul poate fi fericit şi tu nu, celălalt poate fi sănătos şi tu nu. În prezenţa realităţii de care nu te poţi bucura, durerea se dublează şi trebuie să ştii să primeşti cu senin ceea ce-ţi este destinat.
Suferinţa îndelungată devine puterea de a trece mai departe, de a te ridica de jos şi a învinge forţa distructivă a răului cu iubirea ce-ţi este natură.
Metamorfoza exista şi aici. În prezenţa nemărginită a lui D-zeu, chipul se luminează, trăsăturile devin ferme şi blânde, privirea caldă, dar hotărâtă şi neiertătoare, liniile feţei se destind lăsând lumina din interior să reflecte bunătate şi înţelegere.

Pictural aşa arată imaginea îngerilor ce cu siguranţă se află printre noi, dar îngerii sunt recunoscuţi doar de îngeri.