Credinţă...

Ţuţea spunea... "O babă murdară pe picioare care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în Biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu, aia e om şi ăla e "dihor" laureat al premiului Nobel. Ăsta moare ca "dihor" dacă-i ateu."

Raportul credincios-ateu, în opinia mea, este supus aceluiaşi dezechilibru, ca şi raportul dintre credinciosul adevărat şi cel pentru care credinţa se reduce la formalism care îmbracă aspectul unui set de reguli şi obiceiuri ce trebuie respectate cu cea mai mare stricteţe fără a şti de ce.

Credinţa autentică exclude dogmatismul religios, lăsând pe credincios în afara spaţiului închistat al ideologiei. Astfel cel ce crede cu adevărat niciodată nu se va simţi obligat să facă gesturi pe care le consideră înafara misticului său. Pentru el, gesturile religioase sunt înafara convingerilor sale şi reprezintă simple simboluri ce nu fac parte din spiritualitatea sa. Relaţia lui cu divinitatea nu este un târg ce se reduce la un număr de cruci sau mătănii ori spovedanii în schimbul iubirii pe care o primeşte de la D-zeu. În adâncurile lui, credinciosul se confundă cu D-zeu, cu natura divină a Lui, fiinţa lui trup şi suflet aparţinând acestei entităţi ce se departajează clar de material. Ori toată simbolistica religiosului aparţine materialului... crucile, spovedaniile, mătăniile, împărtăşania, mersul la biserica doar pentru că aşa trebuie, în lipsa unei forţe interioare ce-i va dicta dorinţa inexplicabilă către aceste gesturi, nu sunt altceva decât simple dogme.

Credinţa ca fundament spiritual al fiinţei, nu va aştepta niciodată să ajungă în faţa unei icoane împopoţonate din nu-ştiu-ce-biserică, pentru a-i oferi credinciosului prilejul să se roage. O va face indiferent de împrejurare în faţa propriului suflet în care păstrează cu cea mai mare sfinţenie icoana divinităţii. Cu nimic nu este mai valoros un semn al crucii făcut în neant fără a fi înmiresmat cu puterea Sfintei Treimi sau mătăniile doar ca simple plecăciuni, ori spovedania ca vorbărie goală fără durerea sfâşietoare a pocăinţei. Apoi, toată simbolistica evenimentelor religioase din viaţa omului, fără a fi înţelese ca sfinte taine, sunt goliciuni reci şi neînălţătoare ale sufletului, sunt doar convenienţe ale unei false convingeri.

Cel pătruns de Cuvântul lui Dumnezeu nu transcede exclusiv în biserică atunci când se roagă sau se închină, nu simte nevoia să se destăinuie doar preoţilor, ori să treacă pragul lăcaşurilor de cult doar din obligaţie... nu...el va fi în permanentă prezenţă în „casa” lui D-zeu, indiferent de locul în care află. Biserica poate fi în el şi el la rândul lui poate fi acea biserică...

Nu vreau să generalizez, dar nu este cu nimic mai bun un preot al zilelor noastre, ce nu poate fi capabil şi nici demn să poarte numele de duhovnic, comparativ un simplu om pătruns şi luminat de credinţă. Mulţi dintre preoţii „moderni” sunt doar rezultatul simbolisticii religioase despre care am vorbit, nu sunt decât nişte slujbaşi ai Statului ce prin natura meseriei fac „trafic” cu acatiste şi rugăciuni în schimbul foloaselor materiale proprii. Absolvenţi ai scolilor teologice din simpla convingere că vor avea de muls o vacă grasă, sunt oamenii cei mai îndepărtaţi de D-zeu.
Dacă un muritor de rând are şansa să se apropie de D-zeu prin credinţă, cel ce-şi dedică viaţa slujirii Lui, se îndepărtează de El din clipa în care gândul îi alunecă spre ceea ce va „câştiga” din iubirea veşnică pe care i-a jurat-o fals. În aceste condiţii cel ce-L iubeşte pe D-zeu va alege să se despoaie în faţa acelui om simplu, luminos şi integru prin credinţă şi cu siguranţă mult mai aproape de D-zeu.