Biserica din lemn de pe malul lacului, biserica sufletului aşa cum am numit-o, este ”zidită” acolo între copaci şi verdeaţă, peisaj ce aminteşte idilic de Rai. Înconjurată de o lumină cerească, parcă pogorâtă din înaltul adânc al cerului, te îmbie să-i păşeşti pragul, primindu-te în verile încinse de soarele dogoritor, în răcoarea adunată din nopţile în care lacul se dăruieşte vântului.
În zorii zilei când soarele mijeşte primele raze ale dimineţii, lumina sidefie mângîie biserica, învăluind-o într-o aură divină dătătoare de har şi binecuvântare. Atunci la ceas de blândă dimineaţă, din înaltul turlei ce pare înfiptă în adâncul cerului, într-o fâlfâire domoală de aripi, coboară îngeri albi întrupaţi în porumbei , parcă în aşteptarea hranei divine sau a câtorva grăunţe aruncate în semn de belşug la ieşirea mirilor din biserică. Dar până la amiază, la ceas de înălţătoare smerenie al Sfintelor Taine, când se va odihni pe turla bisericii, soarele urcă pe cer trepte de lumină, arătându-şi măreţia de stăpân al planetei.
Se opreşte apoi privind prin ferestruicile mici decupate în lemnul bisericii, făcându-şi loc printre frunzele copacilor în care se joacă vântul, iar când adierea se potoleşte, razele ce pătrund tainic înăuntru par nişte braţe de lumină, ce-l caută pe D-zeu.
Apoi, se închină în oglinda lacului şi coboară încet spre asfinţit luându-şi rămas bun de la ziua ce tocmai trece, aprinzând în urma lui câte o stea. Înainte de a se ascunde în ramurile copacilor de pe malul apei, flutură ultimile esarfe de lumină printre norii pastelaţi adunaţi într-un evantai de culori.
Se opreşte o clipă şi înainte de a închide ochii, aruncă o ultimă privire scânteietoare în altarul bisericii prin uşa larg deschisă spre apus. Întotdeauna la asfinţit soarele intră în biserică, sărută icoanele şi cu adâncă închinăciune îşi face rugăciunea de noapte bună. Îşi trimite razele pănă în altar unde parca şi Isus răstignit pe cruce ridică fruntea însângerată pentru a primi binecuvântarea lui. Acolo, în imensitatea liniştii şi îmbrăţişarea luminii cu întunericul răcoros al bisericii, icoanele prind viaţă, chipurile sfinţilor zâmbesc cald în scânteierea ultimilelor raze de soare, iar pacea interioară te face să zăboveşti îndelung în mâinile Lui. Te pătrunde simţirea binelui fără primejdie, când nimic nu te poate atinge, nu te poate răni, eşti în mâinile LUI şi El te poartă ocrotitor pe braţe.
O ultimă geană de lumină, şi amurgul se lasă copleşit de înserarea ce întinde melancolic voalul cenuşiu peste universul parfumat cu unduiri neliniştite, agitate de vântul cald dinspre lac.
Treptat, întunericul catifelat al nopţii înstelate, se aşterne ca o imensă pată nedefinită, aducătoare de linişte şi pace. Totul în jur este cuprins de o tainică visare, nu se mai văd decât flăcările lumânărilor topindu-se pe rând, ce ard întru veşnicie, dând cale sufletelor în căutarea luminii.
Spectacolul naturii şi al Cerului este fascinant când ştii să-ţi laşi sufletul cuprins de braţele Sale acolo în lăcaşul mângâiat de ultimile raze de soare. Numai tu şi D-zeu într-o singurătate absolută. Doar tu ,cel bine şters pe tălpile sufletului păşind în biserică, cel ce te lepezi de rău şi gânduri murdare, îţi poţi lipi fruntea de inima LUI ascultându-i veşnicia.
Iar când depărtarea poate fi aproape şi imesitatea Cerului devine propriul unives, poţi fi asemeni unei biserici, în care D-zeu poate fi primit cu pioşenie şi credinţă sau alungat spre pustiuri şi deşertăciune. Inima este altarul, iar naosul şi pronaosul iau forma sufletului. Icoanele sunt simţirea, iar trupul este crucea... şi fiecare duce crucea spre bine sau spre rău aşa cum îl primeşte sau îl alungă pe D-zeu din suflet.
La asfinţitul existenţei noastre efemere, soarele intră pentru ultima dată în altarul inimii nostre, apoi îşi ia rămas bun sărutând icoanele, luând cu el sufletul spre veşnicie.
În zorii zilei când soarele mijeşte primele raze ale dimineţii, lumina sidefie mângîie biserica, învăluind-o într-o aură divină dătătoare de har şi binecuvântare. Atunci la ceas de blândă dimineaţă, din înaltul turlei ce pare înfiptă în adâncul cerului, într-o fâlfâire domoală de aripi, coboară îngeri albi întrupaţi în porumbei , parcă în aşteptarea hranei divine sau a câtorva grăunţe aruncate în semn de belşug la ieşirea mirilor din biserică. Dar până la amiază, la ceas de înălţătoare smerenie al Sfintelor Taine, când se va odihni pe turla bisericii, soarele urcă pe cer trepte de lumină, arătându-şi măreţia de stăpân al planetei.
Se opreşte apoi privind prin ferestruicile mici decupate în lemnul bisericii, făcându-şi loc printre frunzele copacilor în care se joacă vântul, iar când adierea se potoleşte, razele ce pătrund tainic înăuntru par nişte braţe de lumină, ce-l caută pe D-zeu.
Apoi, se închină în oglinda lacului şi coboară încet spre asfinţit luându-şi rămas bun de la ziua ce tocmai trece, aprinzând în urma lui câte o stea. Înainte de a se ascunde în ramurile copacilor de pe malul apei, flutură ultimile esarfe de lumină printre norii pastelaţi adunaţi într-un evantai de culori.
Se opreşte o clipă şi înainte de a închide ochii, aruncă o ultimă privire scânteietoare în altarul bisericii prin uşa larg deschisă spre apus. Întotdeauna la asfinţit soarele intră în biserică, sărută icoanele şi cu adâncă închinăciune îşi face rugăciunea de noapte bună. Îşi trimite razele pănă în altar unde parca şi Isus răstignit pe cruce ridică fruntea însângerată pentru a primi binecuvântarea lui. Acolo, în imensitatea liniştii şi îmbrăţişarea luminii cu întunericul răcoros al bisericii, icoanele prind viaţă, chipurile sfinţilor zâmbesc cald în scânteierea ultimilelor raze de soare, iar pacea interioară te face să zăboveşti îndelung în mâinile Lui. Te pătrunde simţirea binelui fără primejdie, când nimic nu te poate atinge, nu te poate răni, eşti în mâinile LUI şi El te poartă ocrotitor pe braţe.
O ultimă geană de lumină, şi amurgul se lasă copleşit de înserarea ce întinde melancolic voalul cenuşiu peste universul parfumat cu unduiri neliniştite, agitate de vântul cald dinspre lac.
Treptat, întunericul catifelat al nopţii înstelate, se aşterne ca o imensă pată nedefinită, aducătoare de linişte şi pace. Totul în jur este cuprins de o tainică visare, nu se mai văd decât flăcările lumânărilor topindu-se pe rând, ce ard întru veşnicie, dând cale sufletelor în căutarea luminii.
Spectacolul naturii şi al Cerului este fascinant când ştii să-ţi laşi sufletul cuprins de braţele Sale acolo în lăcaşul mângâiat de ultimile raze de soare. Numai tu şi D-zeu într-o singurătate absolută. Doar tu ,cel bine şters pe tălpile sufletului păşind în biserică, cel ce te lepezi de rău şi gânduri murdare, îţi poţi lipi fruntea de inima LUI ascultându-i veşnicia.
Iar când depărtarea poate fi aproape şi imesitatea Cerului devine propriul unives, poţi fi asemeni unei biserici, în care D-zeu poate fi primit cu pioşenie şi credinţă sau alungat spre pustiuri şi deşertăciune. Inima este altarul, iar naosul şi pronaosul iau forma sufletului. Icoanele sunt simţirea, iar trupul este crucea... şi fiecare duce crucea spre bine sau spre rău aşa cum îl primeşte sau îl alungă pe D-zeu din suflet.
La asfinţitul existenţei noastre efemere, soarele intră pentru ultima dată în altarul inimii nostre, apoi îşi ia rămas bun sărutând icoanele, luând cu el sufletul spre veşnicie.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu