Durerea şi nedurerea durerii

În existenţa tumultuoasă a omului, în mulţimea de forme ale durerii, se află două simţiri ce pot duce într-un timp îndelungat la transfigurarea fiinţei. Prima o poate prăbuşi într-o „cădere”, iar cea de a doua o poate înălţa desprinzând-o de pământ şi apropiind-o spiritual de absolut. Pare o expresie ruptă de realitate, dar viaţa a demonstrat că întruchiparea îngerilor damnaţi, nu întâmplător, îşi ard existenţele printre noi. Ne sunt destinaţi, ne intersectăm existenţele cu ale lor, dându-ne astfel de înţeles că frumuseţea omului stă în tocmai acceptarea lor şi încercarea de a vedea în ei binele, arătându-le calea spre Lumină. Cu siguranţă există şi o altă semnificaţie a „întâlnirilor” cu îngerii damnaţi, aceea de purificare a sufletelor din preajmă lor prin spiritul distructiv şi devorator al acestora. La rândul lor îngerii căzuţi, îşi ispăşesc printre oameni pedeapsa îndurând chin şi durere pentru nesocotinţa lui D-zeu.

Durerea ca simţământ cred că depăşeşte orice comparaţie cu restul sentimentelor, în sensul că este cea mai atroce simţire a fiinţei indiferent de intensitatea ei, iar atunci când este implantată în sufletul celui ce va chinui alte suflete, durerea va fi devastatoare. Este o falsă impresie că cel ce chinuie nu simte nimic, dimpotrivă. Simte mult mai crunt durerea în dorinţa de o ignora. Sunt oameni cu sufletul întunecat, ce orbecăie debusolaţi căutând instinctual o cale spre lumină, numai că o forţă instalată mefistofelic în sufletul lor îi împiedică să simtă, să iubească, îi goleşte de sentimente nobile şi frumoase, lăsând un gol imens şi întunecat în interiorul lor. Spiritul malefic se strecoară subtil şi acaparează toată fiinţa, producând o metamorfoza uimitoare. Trăsăturile de aspresc, devin rigide şi arogante, cu linii încrâncenării desenate adânc, ochii capătă culoare metalică şi tăioasă a răutăţii, cel captiv în propria conştiinţă devine respingător prin aura „rece” ce-i înfăşoară trupul.

Am numit-o nedurerea durerii... sau ignorarea binelui atunci când spiritul malefic domină conştiinţa şi trupul. Deşi lipsa luminii este sfâşietoare, cel „încercat” face abstracţie de ea, negând-o cu vehemenţă. Sunt devastaţi de un foc lăuntric ce transformă în cenuşă orice simţire, iar în neputinţa copleşitoare de a se dărui omului, ura rămâne singura alternativă.
Cum reuşeste răul demonic să se instaleze într-un suflet? Simplu… Unde nu există D-zeu, unde Cerul este foarte departe, nu există iubire şi lumină, doar ură şi întuneric.

Cealaltă simţire... durerea durerii… sau durerea sfâşietoare a perceperii binelui ce nu-ţi este dat.

Se întâmplă adesea să afli binele ce nu-ţi aparţine, binele de care ai fost ”iertat”, primind în schimb suferinţa îndelungată ce-ţi devorează fiinţa. Şi te întrebi… de ce necazurile tale nu contenesc pe când alături binele triumfă, de ce altul poate fi fericit şi tu nu, celălalt poate fi sănătos şi tu nu. În prezenţa realităţii de care nu te poţi bucura, durerea se dublează şi trebuie să ştii să primeşti cu senin ceea ce-ţi este destinat.
Suferinţa îndelungată devine puterea de a trece mai departe, de a te ridica de jos şi a învinge forţa distructivă a răului cu iubirea ce-ţi este natură.
Metamorfoza exista şi aici. În prezenţa nemărginită a lui D-zeu, chipul se luminează, trăsăturile devin ferme şi blânde, privirea caldă, dar hotărâtă şi neiertătoare, liniile feţei se destind lăsând lumina din interior să reflecte bunătate şi înţelegere.

Pictural aşa arată imaginea îngerilor ce cu siguranţă se află printre noi, dar îngerii sunt recunoscuţi doar de îngeri.