Frumuseţea între ideal şi hidos...

Alături de bine şi rău, frumuseţea este un concept relativ, având pentru fiecare individ altă semnificaţie, dată de cântarul propriu cu care măsoară dimensiunea şi formele de exprimare ale frumuseţii.

Aşa cum nu există bine sau rău absolut, doar manifestări ale conştiinţei cu ale ei imperfecţiuni, tot aşa în planul omenesc nu există frumuseţe perfectă. Frumuseţea lumească, în etapă recentă a evoluţiei spre un modernism deşănţat, este total diferită de frumuseţea pură, fiecare individ având propria percepţie a unei lumi ce tinde spre inversul frumuseţii. În ultima vreme, cu mare regret trebuie să spun, în această goană nebună după himere şi ca rezultat al aberaţiilor comportamentale, urâţenia cucereşte pe zi ce trece frumuseţea de altă dată. Grav este că procesul acesta precum o furtună, prinde în tromba ei toate valorile esteticul simplu şi pur, schimonosindu-l hidos în „frumuseţi” răpitoare complicate şi lipsite de orice strălucire profundă şi reală. Cu mare regret spun că falsa percepţie este doar rezultatul pierderii valorilor spirituale, acolo unde trupul este mai important decât sufletul şi poate, ca urmare a unei mentalităţi specifice turmei. Nu te poţi opune unei aşa-zise frumuseţi comune vulgului, pentru că rişti să rămâi înafara lui şi pare lipsit de siguranţă personală să gândeşti altfel decât gloata.

Frumuseţea, în concepţia fiecăruia, ar trebui să fie sau chiar este, o reflectare a interiorului propriu spre exterior, sau altfel spus, frumuseţea interioară ar trebui recunoscută în lumea înconjurătoare. Astfel înţelegerea frumuseţii de către om are diferite dimensiuni, de la estetic la hidos, regăsind în lumea înconjurătoare expresii ale interiorul său, relevate în forme ale frumuseţii în adevăratul sens sau diferite grade ale urâteniei ridicate la rang de valoare estetică.

Aş îndrăzni să spun că frumuseţea autentică, acea frumuseţe ce are legătură cu Cerul există ,dar nu poate fi percepută decât cu sufletul şi inima curate, şi nu va fi niciodată regăsită într-o imaginea exterioară a frumuseţii, aceasta putând fi de cele mai multe ori înşelătoare sau amăgitoare, expunând ochiului o realitate proprie privitorului ce nu este capabil să treacă prin filtrul sufletului ceea ce i se înfăţişează privirii.

Mă întorc şi spun că relativitatea frumuseţii este uimitoare uneori când întîlneşti un farmec răpitor, o frumuseţe a chipului uimitoare, ca să constaţi foarte rapid că sub trăsăturile ce tind spre perfecţiune, se ascunde un suflet pustiu. Apoi de câte ori n-am întâlnit un chip chinuit de soartă, cu trăsături schimonosite, respingător la vederea urâteniei, iar sufletul era precum o primăvară înflorită, ce radia de sfioşenie şi puritate interioară. Din păcate, limbajul frumuseţii este perceput şi înţeles doar de cei ce ştiu să „vadă” cu ochii sufletului şi ai raţiunii inimii.

În rest frumuseţea fizică este relativă şi trecătoare. Odată cu trecerea nemiloasă a timpului, trupul şi chipul se degradează ireversibil, în schimb frumuseţea interioară poate rămâne neschimbată sau poate fi adusă la un nivel spiritual superior.

Singura frumuseţe apropiată de perfecţiune este cea a naturii cu miracolele ei, dar unde a intervenit lumescul, stricând opera Creatorului în ideea ”mai binelui”, a reuşit să pângărească puritatea frumuseţii primordiale. De fapt acolo unde intervine mâna omului fără discernământ divin, frumuseţea are toate şansele să devină opusul ei, urâţenia. Acolo unde omul vrea să ia locul lui D-zeu, încercând să completeze sau să schimbe ceea ce consideră a fi o greşeală divină, absolut întotdeauna rezultatul va fi o monstruozitate.

Relevante sunt încercările de atingere a perfecţiunii chipului şi trupului, recurgând la metode lipsite de orice discernământ, silicoane, implanturi cu substanţe miraculoase ce împiedică degradarea cărnii, sau orice alte metode ce sfidează Creaţia şi perfecţiunea ei etc. Trăsăturile feţei şi liniile corpului, dacă ştii să priveşti dincolo de imaginea ce ţi se înfăţişează, au o naturaleţe a lor, o frumuseţe unică, un anumit şarm. A dori să schimbi ceea ce Creatorul a decis că ţi se potriveşte, este de-a dreptul lipsă de respect şi nesocotinţă a Lui. Şi aşa cum este dovedit, şi de data aceasta, ”mai binele” poate fi duşmanul binelui, făcând dintr-un bine acceptabil o hidoşenie dezgustătoare.