Omul responsabil şi conştient este permanent înrobit de ceea ce a primit drept pedeapsă divină, atunci când a fost alungat din dulcele Rai spre a cunoaşte ce înseamnă griji, încrâncenări, probleme şi îndoieli. Permanenta căutare a binelui pierdut este un perpetuum mobile, omul oscilând între a fi fericit în naivitatea lui şi curiozitatea cunoaşterii ce stârneşte motive de îngrijorare şi frământare, în căutarea fără sfârşit a răspunsurilor ce i-ar putea reda binele mult dorit.
Pe de altă parte, alegerea a fost a omului. Inconştient de ceea ce avea de pierdut, a ales ca arcuirile vieţii să-i tensioneze existenţa, a ales în neştiinţa sa răul, ceea ce presupune sacrificiu, dându-şi tribut sufletul în faţa sorţii în speranţa că va căpăta înapoi starea de bine interior.
Iar dacă a ales răul, omul nu poate sta pe loc, a gustat din necesitatea de a progresa. A realizat că binele poate veni o dată cu trecerea spre o nouă etapă. Şi de unde să se nască impulsul, dacă nu din frământări şi dorinţe de a rezolva probleme la care iniţial nu există răspunsuri. O situaţie disecată şi analizată pe toate părţile, ce pare că nu are rezolvare, după acumulari de variante şi soluţii, va duce în final la o concretizare, astfel încât deschiderea spre o nouă etapă să devină următorul obiectiv de atins.
Rezultatul este depus undeva într-un palmares de victorii şi revine pe câmpul de bătaie pentru câştigarea altei lupte, viaţa fiind un continuu război pentru existenţă, cu el însuşi, cu cei din jur sau cu sistemul social. Trage linie, face bilanţul, cu părţile lui pozitive şi negative, apoi dă foaia şi începe un nou capitol al existenţei. Odată cu marcarea rezultatului se aşterne şi senzaţia de uşurare ce face ca starea să amintească de cea la care a renunţat.
Sunt atât de multe motive de frământare, de-a lungul vieţii, încât te întrebi cum poate omul rezista atâtor tiruri de probleme. Este inevitabil ca frământările să nu afecteze într-o oarecare măsură fiinţa, dar tocmai asta stârneşte dorinţa de a găsi soluţia problemelor pentru ca sufletul să se liniştească şi să acceadă spre o stare de bine interior.
Precum ”cei săraci cu duhul”, singurii ce au rămas prinşi în dimensiunea ”binelui”, omul, se refugiază adesea în inconştienţă, se lasă furat de iluzoriu, plutind pe nori pentru a detensiona încordarea. Prin visare, intelectul este scos temporar de sub tensiunea febrilă a căutării de răspunsuri, printr-un „black-out” total al raţiunii şi plutirea într-o „realitate” de poveste ce aminteşte de spaţiul pe care l-a părăsit. Astfel fuge de nebunie sau de o moarte timpurie ce ar surveni prin trăirea intensă a evenimentelor, până la ardere totală. De fapt visul este acea stare instinctuală de autoapărare, acea stare de inconştientă trecătoare şi iluzorie, prin care omul ia o gură de falsă „eliberare”.
Fie că este vorba de o eliberare sufletească sau una fizică, de una contractuală ori una partenerială, de aflarea adevărului sau rezolvarea frământărilor personale, efectul este acelaşi. Eliberarea vine ca o renaşterea din propria cenuşă, ca o uşurare prin care sufletul se scutură de apăsarea greutăţilor, starea de bine luând locul tensiunii şi încordării, iar omul fiind gata să trecă mai departe spre o nouă etapă ce pare a fi limpede.
Ciclul acesta continuu, întrebări-răspunsuri, încordare-eliberare, fericire-nefericire, are o latură importantă a problemei ce ar putea contribui la echilibru şi la acea linişte şi pace interioară mult dorită. Dezlegarea enigmei universului personal. Este rezolvarea ce s-ar putea materializa în împăcarea cu sine, risipind astfel o parte din contradicţiile proprii, putând face pasul mai departe spre o nouă etapă de evoluţie spirituală. Dacă afli cine eşti şi ce doreşti cu adevărat, din noianul de probleme fără răspuns ce marchează viaţa, vor rămâne doar câteva majore, restul vor fi abordate detaşat cu credinţa că nu totul depinde de voinţa individului. Chiar şi problemele ce par de o importanţă covârşitoare, vor fi acceptate cu înţelegerea şi liniştea celui ce primeşte ceea ce i se cuvine.
O singură concluzie importantă relevă cele enunţate... Din fiecare cutremur interior omul învaţă ceva. Chinurile şi zbaterile îndelungate ale sufletului, probabil nu întâmplătoare, permit individului ascensiunea pe o treaptă spiritulă superioară. Iar starea de mulţimire şi bine interior este darul pe care îl primesc doar înţelepţii.
Pe de altă parte, alegerea a fost a omului. Inconştient de ceea ce avea de pierdut, a ales ca arcuirile vieţii să-i tensioneze existenţa, a ales în neştiinţa sa răul, ceea ce presupune sacrificiu, dându-şi tribut sufletul în faţa sorţii în speranţa că va căpăta înapoi starea de bine interior.
Iar dacă a ales răul, omul nu poate sta pe loc, a gustat din necesitatea de a progresa. A realizat că binele poate veni o dată cu trecerea spre o nouă etapă. Şi de unde să se nască impulsul, dacă nu din frământări şi dorinţe de a rezolva probleme la care iniţial nu există răspunsuri. O situaţie disecată şi analizată pe toate părţile, ce pare că nu are rezolvare, după acumulari de variante şi soluţii, va duce în final la o concretizare, astfel încât deschiderea spre o nouă etapă să devină următorul obiectiv de atins.
Rezultatul este depus undeva într-un palmares de victorii şi revine pe câmpul de bătaie pentru câştigarea altei lupte, viaţa fiind un continuu război pentru existenţă, cu el însuşi, cu cei din jur sau cu sistemul social. Trage linie, face bilanţul, cu părţile lui pozitive şi negative, apoi dă foaia şi începe un nou capitol al existenţei. Odată cu marcarea rezultatului se aşterne şi senzaţia de uşurare ce face ca starea să amintească de cea la care a renunţat.
Sunt atât de multe motive de frământare, de-a lungul vieţii, încât te întrebi cum poate omul rezista atâtor tiruri de probleme. Este inevitabil ca frământările să nu afecteze într-o oarecare măsură fiinţa, dar tocmai asta stârneşte dorinţa de a găsi soluţia problemelor pentru ca sufletul să se liniştească şi să acceadă spre o stare de bine interior.
Precum ”cei săraci cu duhul”, singurii ce au rămas prinşi în dimensiunea ”binelui”, omul, se refugiază adesea în inconştienţă, se lasă furat de iluzoriu, plutind pe nori pentru a detensiona încordarea. Prin visare, intelectul este scos temporar de sub tensiunea febrilă a căutării de răspunsuri, printr-un „black-out” total al raţiunii şi plutirea într-o „realitate” de poveste ce aminteşte de spaţiul pe care l-a părăsit. Astfel fuge de nebunie sau de o moarte timpurie ce ar surveni prin trăirea intensă a evenimentelor, până la ardere totală. De fapt visul este acea stare instinctuală de autoapărare, acea stare de inconştientă trecătoare şi iluzorie, prin care omul ia o gură de falsă „eliberare”.
Fie că este vorba de o eliberare sufletească sau una fizică, de una contractuală ori una partenerială, de aflarea adevărului sau rezolvarea frământărilor personale, efectul este acelaşi. Eliberarea vine ca o renaşterea din propria cenuşă, ca o uşurare prin care sufletul se scutură de apăsarea greutăţilor, starea de bine luând locul tensiunii şi încordării, iar omul fiind gata să trecă mai departe spre o nouă etapă ce pare a fi limpede.
Ciclul acesta continuu, întrebări-răspunsuri, încordare-eliberare, fericire-nefericire, are o latură importantă a problemei ce ar putea contribui la echilibru şi la acea linişte şi pace interioară mult dorită. Dezlegarea enigmei universului personal. Este rezolvarea ce s-ar putea materializa în împăcarea cu sine, risipind astfel o parte din contradicţiile proprii, putând face pasul mai departe spre o nouă etapă de evoluţie spirituală. Dacă afli cine eşti şi ce doreşti cu adevărat, din noianul de probleme fără răspuns ce marchează viaţa, vor rămâne doar câteva majore, restul vor fi abordate detaşat cu credinţa că nu totul depinde de voinţa individului. Chiar şi problemele ce par de o importanţă covârşitoare, vor fi acceptate cu înţelegerea şi liniştea celui ce primeşte ceea ce i se cuvine.
O singură concluzie importantă relevă cele enunţate... Din fiecare cutremur interior omul învaţă ceva. Chinurile şi zbaterile îndelungate ale sufletului, probabil nu întâmplătoare, permit individului ascensiunea pe o treaptă spiritulă superioară. Iar starea de mulţimire şi bine interior este darul pe care îl primesc doar înţelepţii.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu