Pagini

sâmbătă, 31 iulie 2010

Fericirea...

Fericirea şi binele nu pot fi luate separat. Întotdeauna binele a însemnat şi fericire sau o anumită stare ce tinde spre fericire. Odată cu pierderea binelui absolut, starea de fericire autentică a devenit aproape străină omului. Şi tot de atunci o caută cu disperare în toate formele de împlinire sau extaz, în oameni sau în lucruri ce ar putea reda starea de totală sau parţială beatitudine pe care a pierdut-o implacabil.

Cred că este una dintre cele mai controversate stări sau sentimente despre care s-a scris enorm, s-a analizat în toate formele ei, începând de la micile bucurii până la extazul delirant şi concluzia a fost una singură... nu putem fi fericiţi. De ce? Pentru că am pierdut sensul fericirii. Nu mai ştim ce este fericirea autentică, ce căutăm de fapt, ce anume ne împlineşte, suntem de-a dreptul bulversaţi de schimbarea gusturilor în materie de ceea ce ar putea reprezenta fericirea. Este un fel de Fata Morgana ce se hrăneşte cu dorinţe aberante. Astfel, pe zi ce trece, atunci când motivele mărunte de bine sunt ignorate, fericirea devine un motiv în plus de sclavie.

Nu ne mai mulţumeşte orice, vrem fericiri adânci şi nesăţioase, acele stări frenetice, iluzorii şi nesatisfăcătore. Ne dorim lucuri din ce în ce mai mari şi mai lipsite de valoare, lucruri ce hrănesc sufletul, dar nu satură.
În realitate omul are nevoie de extrem de puţin pentru a fi fericit, lucru pe care nu-l realizează decât foarte târziu atunci când iese epuizat şi bolnav din cursa nebunească a acumulării.
De abia atunci realizează că multe dorinţe nu au valoare, nu folosesc la nimic şi cu cât dorinţa va fi mai mare, mai arzătoare şi mai aberantă, fără şanse de reuşită, cu atât nefericirea va fi mai copleşitoare. Momentul de conştientizare a adevăratei dimensiuni a necesităţilor interioare şi exterioare, devine momentul revelator când dorinţele se estompează devenind doar nişte simple vise.

Probabil, de-a lungul vieţii toţi trecem printr-o stare de nemulţumire materială, important este să ştim să discernem între o dorinţă fulminantă şi chinuitoare, şi a renunţa pentru a te mulţumi cu ceea ce ai.
Cursa asta nebunească în căutarea fericirii ne face să privim doar în direcţia fericirii grandioase şi să devenim orbi pentru restul reprezentărilor ei mărunte ce ar putea mulţumi. De fapt orbirea aceasta predomină toată existenţa noastră. Nu mai ştim să privim, doar ne aruncăm privirea superficial şi trecem mai departe. Nu mai ştim să contemplăm natura, nu ne mai bucurăm de simplul fapt că trăim şi suntem sănătoşi, de lucrurile mărunte şi simple. Cu mare regret spun că noi nu trăim cu adevărat, trăim încrâncenaţi, plini de ură şi nemulţumire în afara vieţii, de aceea nu ştim să ne bucurăm şi să fim fericiţi. 
O bucurie măruntă este aruncată la gunoi în schimb o stare şocantă şi iluzorie a unei false bucurii fără margini este tânjită atât de profund încât la concretizarea ei, fericirea nu mai este gustată cu aceeaşi intensitate. Sau simţirea este atât de puternică încât omul nu poate suporta arderea ei decât pe timp extrem de limitat, senzaţie care dispare foarte repede apărând din nou starea de necesitate a unei noi fericiri mai profunde. Cineva compara fericirea materială cu senzaţia de sete chinuitoare, sete potolită cu o băutură rece de la gheaţă. Pentru moment sufletul se linişteşte, îţi trece stetea, dar în clipa imediat următoare senzaţia de sete este mai puternică. Aşa se întâmplă şi cu fericirea. Ne dorim clipe de fericire absolută, preferăm momente „tari” şi rare decât o bucurie mai puţin intensă, dar permanentă. Ne place să oscilăm între agonie şi extaz, înfruptându-ne din viaţă în loc să gustăm delicat şi potolit din esenţa ei.

Cele mai multe nefericiri vin din dorinţa de a aduna averi, acumulări materiale fără discernământ, bani mai mulţi deşi nu sunt necesari, şi toate se concretizează într-o cursa nebunească fără finalitate a lui „a avea”. Alţii vor distracţii, trăiri extreme, petreceri, călătorii, omul iubit, copii pe care nu-i pot avea, şi cei mai puţini, la extrema celalată, vor bucurii ale spiritului. Pentru cei mai mulţi este greu de înţeles un lucru: ceea ce porţi cu tine este mult mai de valoare, decât ceea ce închizi cu lacăte în seifuri. Câţi dintre noi înţelegem că este foarte simplu de administrat o avere spirituală? Nu-ţi poate fi furată de nimeni şi poţi dărui din ea cu foarte mare generozitate fără să te gândeşti că vei sărăci vreodată.

Şi mai e ceva... un adevăr la fel de greu de pătruns, adevărata simţire a fericirii cuprinde întreg sufletul atunci când renunţi la dorinţă. Când nu-ţi mai doreşti nimic sau aproape nimic, paradoxal, ai tot ceea ce îţi doreşti şi un ”soi ales de fericire” vine de la sine. Pare absurd şi mulţi se vor grăbi să eticheteze într-un fel cele spuse, în schimb cei ce au ajuns acolo ştiu despre ce vorbesc. Cu cât dorinţele se vor estompa până la dispariţia lor completă sau chiar de vor rămâne palide acolo undeva în suflet, fericirea va fi starea ce va domina nefericirea.

luni, 26 iulie 2010

Iubesc oameni fără să-i cunosc

Mi s-a întâmplat să iubesc oameni fără să-i cunosc. Oameni pe care i-am ”întâlnit” prin intermediul altor oameni. Aşa am aflat din povestirile celor din urmă cum îşi duc viaţa, cum se străduiesc să le fie bine lor şi copiilor lor, cât muncesc pe lângă casă pentru a susţine familia, câte eforturi fac şi cum se dăruiesc celor pe care îi iubesc fără să li se pară nimic ieşit din comun. Oameni simpli, cu o concepţie firească despre viaţă şi semeni, cărora le pasă de ei şi de familiile lor. Nimic nu li se pare a fi un sacrificiu prea mare.

Aşa cum spuneam, nu i-am văzut niciodată, nu am schimbat cu ei nici o vorbă, îi am în minte doar ca reprezentari imaginare, şi cu toate astea, îi iubesc. Aflu din când în când ce fac, dacă sunt sănătoşi, dacă au motive de veselie sau tristeţe şi mă bucur sau mă întristez ”alături” de ei. Îi iubesc pentru ceea ce fac, pentru ceea ce reprezinta ei, pentru lipsa lor de egoism în a se dedica necondiţionat celorlalţi.

Sunt oameni ce luptă cu viaţa încercând să izbească fără să abandoneze bătălia cu necazurile şi sărăcia. Nu se plâng niciodată că le este greu sau dacă o fac este doar pentru a prinde curaj să continue, este doar un fel de a se îmbărbăta singuri. Sunt sigură că nu le este uşor şi ce mă fascinează cel mai tare este că nu se tem de moarte. Sunt bolnavi, cu boli destul de grave, n-au voie să facă efort şi cu toate acestea îşi văd cu mare drag de treburile lor. Moartea, spun ei, nu este nimic rău, vine ne ia şi gata, dar ştim că atât cât am fost pe aici, am lăsat ceva în urmă şi în sufletele copiilor noştri.

Nu ştiu... este un sentiment ce-mi umple sufletul de bucurie gândind la ei, imaginându-mi ce fac, cum fac, cum iubesc oameni la rândul lor, cum se ”lasă” pe ei pentru ceilalţi.
Este un mod de a vedea lumea prin ochii celuilalt. Este posibil ca imaginea descrisă să fie subiectivă, fiecare vede şi înţelege lumea prin proprii săi ochi, o lume nu întotdeauna reală. Dar când este vorba de oameni şi faptele lor de iubire, nu cred că este ceva greşit.

Probabil pentru mulţi pare ciudat să iubeşti fără să cunoşti. De fapt iubeşti ceva din afara ta atunci când acel lucru există în tine, în conştiinţa şi sufletul tău. Şi eu cred în existenţa iubirii necondiţionate.

sâmbătă, 24 iulie 2010

Trăim împreună şi murim singuri...

Interesantă ideea domnului Anonim din comentariul la blogul „Potriviri...”

”Aşa stau lucrurile în lumea emoţionala... trăim împreună şi murim singuri… şi de aici, de la conşteintizarea acestui adevar, încep toate, sau ar trebuie sa înceapă întelegerea şi pasul înspre întelepciunea şi atingerea unei autentice fericiri, nu comune, ci de soi ales!!”

Şi tot el spunea că ”Omul se “misca” consecvent în planul sau creativ, ideea că se poate şi altfel, adica in afara lui, insemna doar fandaxie… ”

Dacă planul creativ al omului reprezintă interioritatea sa, o interioritate din care nu poate ieşi, atunci cred că trăim împreună doar în plan fizic, cel simţitor fiind independent şi pentru unul şi pentru celălalt. Fiecare trăieşte în el însuşi, cu el însuşi şi oricât îl iubeşte pe celălalt nu va putea trăi pentru celălalt, doar prin celălalt. Prin urmare nu există un împreună absolut, ci doar unul formal aş spune. Acest împreună este doar o iluzie ce ne dă siguranţă şi putere. Fiecare se împlineşte prin partener, căpătând forţă şi încredere. O căsătorie, o prietenie, o apropiere, toate presupun să fii sprijinit, iubit, ascultat şi înţeles.  Oamenii se apropie unii de alţii din nevoia de echilibru personal, acea stare de armonie cu propriul lor interior. Fiecare îl doreşte pe celălalt pentru ca planului lui simţitor să fie inundat de bine. Nu este nimic rău în asta, dimpotrivă, fiecare avem nevoie de suflete în preajmă pentru a ne simţi iubiţi şi apreciaţi. Şi deşi n-aş vrea să fie aşa, cred că ”împreună” este doar apropierea dintre două eu-ri ce trăiesc sentimental şi emoţional asemănător, dar în planuri separate.

Emoţional murim singuri... şi nu deodată, aşa cum spunea şi Eminescu în sublimu-i vers „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”... De fapt murim încă din timpul vieţii, numai că puţini simt acest lucru. Dezamăgirile repetate, nemulţumirile sufleteşti, singurătatea îndelungată, loviturile nemiloase ale sorţii omoară, ucid sufletul încet, perfid şi sigur. Atunci când nu mai există nici un motiv de echilibru, ceva în interiorul nostru se prăbuşeşte, devine pustiu şi rece, dar nu definitiv. Sunt metode miraculoase de renaştere, dar trebuie căutate şi acceptate. În orice lucru mărunt poate fi o scânteie care poate reaprinde dragul de viaţă şi aşa cum pasărea Phoenix renaşte din propria-i cenuşă şi sufletul se poate îmbrăca din nou în lumină. Este adevărat că singurul miracol ar fi iubirea dăruită de ceilalţi, dar dacă soarta nu are pentru noi rezervată porţia de iubire, atunci pot fi găsite alte bucurii ale sufletului. Acele bucurii spirituale ce pot crea o stare de ”fericire de soi ales”.

Puţini sunt cei ce văd fericirea altfel decît cea comună, nu în comun (aşa cum am avut eu tendinţa să înţeleg la prima parcurgere a textului). Este acea fericire înţeleaptă, adunată din lucruri mărunte şi uneori extrem de neînsemnate pentru alţii. Este o stare de sublim a spiritului nu a trupului, acea stare de neînţeles pentru mulţi semeni ai nostri, o îmbălsămare a fiinţei cu ceva de Sus... Cred că trupul, sufletul şi spiritul trebuie să fie pregătite pentru a putea accede la o fericire, alta decât cea comună. Pe mulţi, fericirea spiritului alături de micile bucurii ale trupului, nu-i va indestula. Pentru ei fericirea are un singur sens, cel palpabil, cel pe care îl simt imediat cu trupul. Nimic nu va egala o mâncare bună, o distracţie de pomină, o băutură ce va sminti minţile, şi eventual o femeie în pat. Astea sunt fericirile comune şi de ce nu, în comun.

miercuri, 21 iulie 2010

Pasiuni...

Pasiunea trece prin toată fiinţa, dar mai ales prin inimă, suflet şi raţiune. Acolo îşi are locul ca obiect al unei permanente negocieri atunci când pasiunea capătă dimensiuni nebănuite având tendinţa să se transforme în patimă. Raţiunea dictează înspre un renunţ pentru a proteja de distrugere, iar inima, raţiunea inimii te îndeamnă să continui.

Sunt pasiuni şi pasiuni, dar când pasiunea ia aspectul iubirii, al credinţei, al lucrului bine şi temeinic făcut sau al preocupărilor nobile din sfera spiritualităţii, atunci pasiunea capată valenţe pozitive. Poate fi comparată cu Duhul Sfânt ce dă viaţă. Pasiunea este viul din orice lucru făcut cu dăruire.

La extrema cealaltă, atunci când dragostea pentru ceva sau cineva s-a transformat în patimă luând aspectul viciilor, obsesiilor, obiceiurilor proaste sau orice alt sentiment ce poate fi distructiv, atunci vorbim despre pasiuni negative. Mă gândesc că şi încăpăţânarea dusă la extrem este tot o patimă, este acel sentiment de a nu renunţa la un viciu ce poate deveni obsesie sau oricare altă convingere ce domină raţiunea în sens negativ. Uneori şi o dragoste pătimaşă dincolo de raţiune, ce te acaparează cu totul, poate avea urmări grave.
Chiar şi în pasiunile pozitive există o doză de patimă, dar una ce nu întunecă judecata şi nu îndeamnâ la violenţă, sau mai bine spus, o anumită efervescenţă dozată de echilibrul interior.

Oricum ar fi pasiunile, presupun iubire şi dăruire totală, o „predare” trup şi suflet obiectului pasiunii. Este uitarea şi pierderea de sine, în ceea ce iubeşti cu ardoare. Este acea plăcere nebună de a-ţi lăsa sufletul şi inima cuprinse de dragostea pentru un lucru, este acea contopire într-un întreg al celor doi, om şi obiect prin intermediul pasiunii. Un om dăruit deplin omului iubit, credinţei, livrescului, cunoaşterii, familiei, meseriei sau artei, are toate şansele să se înalţe spre un nivel spiritual superior. De fapt toate pasiunile ce cuprind sfere spirituale pot înălţa şi desăvârşi, pot duce la bucurii şi impliniri ale sufletului.

În acelaşi context, pasiunile pozitive fată de cele negative, exclud egoismul. Cel ce iubeşte este altruist şi doreşte din tot sufletul să se dăruiască obiectului pasiunii sale. Satisfacţia lui vine din bucuria de a-i vedea pe cei din jurul său fericiţi pentru dovezile de iubire pe care le oferă. Un sărut sau o imbrăţişare oferite din adâncul cel mai profund al pasiunii, un umăr oferit prieteneşte pe care să-ţi laşi greutatea gîndurilor, o mâncare în care condimentul esenţial este dragostea, o vorbă de alint sau de alinare, sunt doar câteva dintre lucrurile pe care le poate oferi cu dăruire şi devotament celor dragi.

Dacă pasiunile pozitive sunt o încântare pentru spirit, patimile duse la extrem, te fac sclavul viciului. Pasiunea te înrobeşte într-un mod distructiv putând duce la ”uciderea” subiectului şi obiectului pasiunii în acelaşi timp. Un fumător, un impătimit al jocurilor de noroc sau un afemeiat notoriu ori un alcoolic, nu vor putea renunţa la viciile lor, decât atunci când raţiunea va fi mai puternică decât pasiunea. Din păcate, se pare că în cazul pătimaşilor raţiunea este dominată de pasiune şi cu foarte mare efort şi după lungi terapii psihologice se poate ajunge la o înţelegere a factorului distructiv pe care îl reprezintă viciul. Vicioşii devin dependenţi de obiectul şi de plăcerea nebună pe care le-o oferă viciul, niciodată îndestulătoare.

Există şi pasiuni ce se sting de la sine. Focul lor arde o vreme ca o vâlvătaie, se potoleşte un timp, ca în final să mocnească, apoi să se transforme în cenuşă. Aşa se întâmplă cu dragostea. Deşi cred că este singura pasiune ce n-am dori-o stinsă, cu tot regretul şi încercarea de a o ţine în viaţă, se stinge de la sine. Este un lucru ciudat cum un sentiment atât de frumos şi nobil dispare, pe când un viciu rămâne viu uneori toată viaţa.

luni, 19 iulie 2010

Singurătatea bărbatului...

Am afirmat în blogul anterior că femeia trăieşte o altă dimensiune a singurătăţii în raport cu bărbatul.  Aşa cum am mai spus, n-aş vrea să desconsider sentimentele bărbaţilor. De aceea revin cu o explicaţie  încercând să expun câteva argumente ce m-au determinat să afirm că bărbaţii nu trăiesc la fel de devastator drama singurătăţii .
Am spus că femeia traieşte mult mai profund singurătatea, probabil şi pentru că am tendinţa să trec prin simţirea mea proprie, un sentiment al majorităţii femeilor singure. Pe de altă parte femeia trăieşte toate sentimentele cu o altă intensitate faţă de bărbat, simte mult mai profund şi mai copleşitor.

Mergând pe acest raţionament am concluzionat, că dramele bărbaţilor în materie de singurătate sunt mai puţin devastatoare decât ale femeilor.
Pentru ca tabloul să fie complet, am observat, că există şi o diferenţă de imagine a trăirile celor doi, a modului de manifestare. Femeile, marea majoritate, se exteriorizează, se lamentează tuturor celor ce le ies în cale, se dau cu capul de pereţi, îşi plâng de milă întristate şi copleşite de durere, pe când bărbaţii, unii par de piatră, alţii afişează superficialitate nedând importanţă problemei, alţii maschează foarte bine durerea pentru a nu părea vulnerabili. De aici şi imaginea probabil greşită a bărbatului singur. Pare mult mai stăpân pe el în raport cu o femeie “vulnerabilă şi neajutorată”.

Un alt argument ce-l  face pe bărbat să pară nepăsător în faţa singurătăţii, este acela că bărbatul îşi găseşte mult mai repede un refugiu în ceva, eventual într-o altă femeie sau mai multe, temporar până se reglează acasă relaţia, sau atunci când este singur fizic, până când va găsi ceva ce i se potriveşte. Femeia în schimb, gândeşte de două, trei sau chiar mai multe ori până face un pas înafara casei. Nu spun că nu există şi femei disperate ce ”zburdă” repede peste pârleazul casei. În contextul acesta mi-ar plăcea să cred că exista totuşi o decenţă a disperării.

Ceea ce am descris până acum poate fi o imagine a unei singurătăţi mai mult sau mai puţin reale, dar dacă judec extrem de raţional, fără urmă de emoţie, aş spune că nu există un model al tabloului numit singurătate. Fiecare, femeie sau bărbat, trăieşte în felul lui, sentimentul putând lua valori de la dramă până la nepăsare totală în funcţie de interioritatea fiecăruia.

sâmbătă, 17 iulie 2010

Potriviri...

Nu ştiu dacă numai noi femeile, în lipsa unei împliniri parteneriale, visăm frumos, dureros de frumos. Visăm un corespondent, dar nu orice jumătate cu care ne intersectăm viaţa, ci un ideal masculin.
Femeia simte mult mai crunt nepotrivirea omului de lângă ea, când el nu răspunde aşteptărilor ei, când singura alternativă este singurătatea cu ea însăşi şi un anume ideal tânjit, ascuns în adâncul tainic al sufletului. Nu vreau să desconsider sentimentele bărbaţilor. Ştiu că sunt şi bărbaţi ce trăiesc aceeaşi dramă, la aceleaşi dimensiuni cu cea a femeii, dar sunt mult mai puţini.

Mulţi ar spune că idealul nu există, este doar o himeră, o amăgire ce îndulceşte suferinţa sau, aşa cum se întâmplă de multe ori, o amplifică făcând-o devastatoare. Atunci când eşti ”singur”, îndepărtat de partener, îţi doreşti să simţi om alături, cauţi însetat ceva ce ţi se potriveşte. Um om în care să-ţi regăseşti ”imaginea”, gândurile şi simţirea, un om care să simtă lumea la fel ca tine, un partener asemănător sau complementar ca spirit şi conştiinţă, o extensie a eu-lui propriu.

Visăm cu toţii la acea uniune primordială AdamEva, la aşa-zisele suflete pereche ce vibrează la unison, la o uniune intelectuală de un înalt nivel spiritual unde cele trei elemente trup, suflet, spirit ale celor doi se află într-o coeziune armonică.
O astfel de uniune este greu de atins, dar cu toate acestea, rar, se poate materializa pentru doi oameni ce-şi pot fi în acelaşi timp partener, prieten, amant. Într-o astfel de ”îmbrăţişare”, omul de lîngă tine îţi oferă încrederea că împreună veţi răsturna munţii, că este cel ce-ţi poate oferi protecţie şi siguranţă. Este omul cu care poţi dialoga pe marginea oricărei teme fără orgolii, gelozii, curiozităţi tâmpite şi fără intenţia aberantă de a-l lua în posesie. Iar comunicarea prin arta cuvântului este elementul fundamental al unei ”instituţii” numită „academia” parteneriatului. Acolo în interiorul ei, în spatele uşilor închise, se fac şi se desfac toate firele adevărurilor sau neîncrederilor lumii, acolo prin cuvânt aşezat şi înţeles se pot lămuri toate neînţelegerile şi îndoielile abătute asupra vieţii celor doi, toate durerile şi dezastrele existenţiele.


Un astfel de partener va răspunde prezenţei şi aşteptărilor tale, nu va uita niciodată că exişti, iar prezenţa ta pentru el va fi sărbătoare şi bucurie. Va fi atent să nu rănească, să ofere celuilalt binele şi grija lui, va suferi alături de tine, va ţine cont de ceea ce nu-ţi place şi va fi orcând gata să renunţa la sine, la propriile plăceri doar pentru a face celuilalt o bucurie. Va simţi tremurul sau fericirea ta din cuvinte sau din tăceri, îţi va înţelege gândurile din priviri, va iubi aceleaşi lucruri, iar telepatia va funcţiona transmiţând unul altuia dragoste şi energeie.
Fiecare îl va iubi pe celălalt ca pe sine însuşi şi de cele mai multe ori propria persoană nu va conta dacă celălalt se simte fericit.

Într-un astfel de parteneriat gesturile exagerate şi nenumărate, îmbrăţişări, atingeri, sărutări, contacte fizice sau daruri materiale semnificative, nu sunt importante, mult mai importante sunt gândurile. Este minunat când el sau ea îţi spune... ”Ştii... azi m-am gândit la tine...” sau ”Azi ţi-am trimis un gând de bine şi o ”floare”... sau ”Eşti tot timpul în sufletul şi inima mea... ”. Este suficient să ştii că oriunde ar fi celălalt şi oricât de mare depărtarea, el îţi este totuşi aproape.


Suntem creaţi pentru a nu trăi singurătăţi. Suntem creaţi să iubim şi să fim iubiţi, să revărsăm preaplinul sentimentelor noastre asupra celorlalţi, nu putem păstra în interiorul nostru tumultul trăirilor, avem nevoie de cineva care să ne înţeleagă interioritatea şi să simtă ca noi. Şi mai este ceva... ceva foarte important... şuvoiul de sentimente trebuie să curgă din ambele părţi, îmbrăţişarea trebuie să fie la fel de strânsă de ambele perechi de braţe, nu numai unul să ofere obrazul şi celălalt să sărute. Şi mai presus de toate trebuie să fie dragostea şi Dumnezeu ce le arată calea şi lumina. Fără dragoste întregul nu ar exista, ar fi nimic, cei doi nu ar putea fi împreună, doar alături fiecare cu singurătatea lui.

În final trebuie să spun că aceasta este imaginea ideală a unui partener şi că înainte de toate suntem oameni, nu îngeri.

miercuri, 14 iulie 2010

Căutări...

”Eu nu mă potrivesc lumii sau lumea nu mi se potriveşte mie?…”

Potrivirea cu lumea este un sentiment pe care dorim să-l trăim. Oricât va dori omul dezamăgit de om, să se ascundă din calea comportamentului visceral al semenilor, va fi doar o retragere temporară. Dorinţa de a avea om în preajmă de a simţi apropierea celuilalt sau celorlalţi îl va face să caute “potriviri”. De fapt existenţa presupune o nesfârşită căutare a unei reflectări cât mai fidele a imaginii lui interioare şi exterioare în celălalt, o “copie” a conştiinţei şi spiritualităţii sale. Cu cât această identitate sau ceva asemănător ei nu este de aflat, cu atât omul se va rupe de lume refugiindu-se în singurătate.

Pe de altă parte am fost creaţi să nu fim singuri, de aceea probabil singurătatea omului este tristă şi durereroasă. De altfel o singurătate absolută nu există. Chiar şi anahoreţii ce aleg izolarea, nu sunt într-o singurătate desăvârşită, ei având fiinţa supremă alături de ei. Acolo în pustiul izolării lor, sufletul lor este mai plin de OM, decât orice alt suflet ce trăieşte printre puzderia de oameni.

Rar se întâmplă ca oamenii normali să trăiască într-o însingurare vecină cu sălbăticia. Sălăşluiesc în preajma altor oameni, dar pot fi la fel de singuri intr-o izolare în ei înşişi asemenea pustnicilor. Este cea mai dureroasă şi tristă singurătate atunci când nepotrivirea respingătoare a celuilat îl îndepărtează de apropiere.

Omul se împlineşte prin om, este dependent de a-şi revărsa sentimentele asupra altei fiinţe şi de a simţi la rândul lui cum în el se adună emoţia dăruită de sentimentele celuilalt. Nu poate păstra în el, în interiorul lui potopul de vibraţii şi trăiri, iubire, bucurie, frământări, indoieli, tristeţe, suferinţă. Simte nevoia să împărtăşească cuiva totate tribulaţiile şi împlinirile sale, acelui om ce-i seamănă şi în virtutea asemănării, acela să-l înţeleagă preluând din interioritatea sa. 
Echilibrarea prin celălalt, dăruind omului de alături surplusul lui de sentimente, indiferent că este vorba de iubire sau ura, determină interioritatea să devine calmă şi limpede, deschisă spre a-l primi pe celălalt în sufletul său. Simţirea este echivalentă cu umplerea de celălalt, aşa cum un fluid ia forma vasului în care este turnat, iar atunci când omul regăseşte părţi din el în apropierea lui, săţietatea nu îşi are locul.

Căutarea unei potriviri este cea mai febrilă şi îndelungată osteneală în a descoperi oglindirea lui în ceva sau cineva ce îl poate echilibra. Căutând om şi situaţii potrivite, omul doreşte de fapt armonia şi rezonanţa cu el însuşi contopindu-se cu marea armonie a univerului. Omul a fost creat să fie în concert cu toată creaţia divină, de aici nevoia de bine interior prin simfonie cu ceilalţi. Nu va conteni din căutări şi va căuta tot timpul să afle acea lume căreia i se potriveşte. Îşi va alinia gândirea şi conştiinţa unui grup şi mai rar va încerca să-şi impună propriul mod de gândire şi mentalitate altor oameni, din teama de a nu rămâne singur înafara grupului.

Singurătatea este o stare şi un sentiment ce-l sperie. Iar ”potrivirea” cu semenii şi lumea în încercarea de a îndepărta singurătatea, îl va salva de la drame existenţiale.

joi, 1 iulie 2010

Cuvântul

Un mănunchi de sunete ce poartă în muzicalitatea lor semnificaţia rostirii sau pictural, desenează caligrafic frânturi de gând. Ce am fi fără cuvinte?... Nu este greu de imaginat lumea în care ne-am situa în absența vorbirii și a scrierii. O lume cu sentimente, trăiri și emoții, dar lipsită de exprimare, de exteriorizare prin forța nebănuită a unui strigăt de disperare, prin mângâierea unei șoapte sau adierea unui cuvânt ce alină. Lipsa cuvintelor ar face din oameni fiare neîmblânzite într-o permanentă frământare, iar vacarmul cuvintelor nerostite din gânduri, s-ar transforma într-un imens tumult interior. Iar fără cuvinte scrise, fără cărţi am fi aruncaţi în necunoaşteri şi neadevăruri.

Dumnezeiască minune vorbirea, dar harul gândirii este deasupra tuturor rostirilor. Acolo iau naștere, acolo se zămislesc frumoase sau hâde, angelice sau demonice, cuvintele. Rostirile poartă în ele pe cel ce le-a gândit dând la iveală o parte din ființa lui, bunătate, blândețe, ură, iubire, înțelepciune, durere, suferință. Este minunat să-l simți pe celălalt din cuvinte, să-l poți percepe cu sufletul și cu inima când nu-ți este aproape.

Cu toate astea niciodată o înșiruire de cuvinte scrise nu va reuși să transmită celui ce-i sunt dedicate, decât o mică parte din incărcătura lor emoțională, din ceea ce a simțit ce-l ce le-a desenat. Când scrii nu scrii doar cu unealta de scris, scrii cu pana sufletului tău, cu cerneala clocotului interior sau răceala de gheață a sentimentelor. Este greu de redat în cuvinte scrise efervescența sau blazarea cu toate nuanțele lor, iubirea, ura, durerea sau indiferența și nimeni nu va putea vreodată să simtă adevărata dimensiune a sentimentelor exprimate prin cuvinte.

Dincolo de gânduri, când cuvintele nu mai pot fi ținute în frâu, rostirile se dăruiesc prezenței celuilat. Însoțite de expresii ale chipului, de gesturi, de nuanțe ale vocii, au o cu totul altă impresie asupra celuilalt. Se strecoară subtil și plăcut, în sufletul ascultătorului. Sau atunci când cuvintele sunt săgeți otrăvite, rănesc și ating ținta mult mai eficace, reușind să provoace dureri crunte, uneori fără urmă de vindecare oricâtă vreme ar trece peste ele.

Este o mare diferenţă însă între un cuvânt rostit şi unul scris, primul este expresia celui ce-l rostește cu o anumită tonalitate, imprimându-i armonie şi dulceață prin modulația vocii sau poate deveni tăios în lipsa unui acord plăcut al rostirii.
Sunt cuvinte șoptite cu drag, altele cu dor, unele cu iubire ori cu alint , iar altele aruncate din străfund cu ură, cu dispreț sau cu disperare. Toate sunt mesagerii sufletului celui ce le rostește. Este incredibil căt pot alina sau răni cuvintele, sunete fără importanță şi materialitatea, doar reprezentări abstracte, fără corp, ce sunt simțite doar cu sufletul. Uneori cuvântul poate fi o armă zdrobitoare, poate răni mult mai eficace decât orice altă armă. La fel poate alina și mângâia mai adânc decât orice altă îmbrățișare sau dovadă de iubire.

Cuvintele pornite din suflet și gând curat au o lumină a lor, vor avea efectul minunat al unor calde și blânde apropieri, reducând ”distanța” dintre oameni.
Un candid ”te iubesc” are aripi, atunci când este rostit sincer cu freamăt emoțional, cu vibrație a sufletului, cu inima în flăcări, față de un te iubesc, sec și rece, rostit din obligație sau fără să poarte muzicalitatea spiritului celui ce-l rostește. La fel, un răscolitor ”te urăsc” strigat din rărunchi, mustind venin şi durere interioară va avea un impact devastator asupra celui ce-i este destinat.

Dar există şi cuvinte magice, cuvintele-cheie ce pot deschide porți de suflet ce par ferecate pentru eternitate, pot fi formule miraculoase ce iau locul medicamentelor acolo unde durerea este sfâșietoare, pot compune amintiri și declarații de iubire, pot amâna impulsul spre acțiuni fără discernământ, iar uneori sunt tot ce aşteptăm din partea celuilalt ca dovadă că existăm pentru el.
O singură rostire poate înălța sau prăbuși, poate urca pe culmile fericirii sau arunca în tristețe, cuvântul se poate juca cu sentimentele, poate distruge echilibrul interior al celuilalt sau poate însenina, făcând să dispară indoiala și rătăcirea.

Cuvântul este minunea pe care D-zeu a dăruit-o oamenilor...