”Eu nu mă potrivesc lumii sau lumea nu mi se potriveşte mie?…”
Potrivirea cu lumea este un sentiment pe care dorim să-l trăim. Oricât va dori omul dezamăgit de om, să se ascundă din calea comportamentului visceral al semenilor, va fi doar o retragere temporară. Dorinţa de a avea om în preajmă de a simţi apropierea celuilalt sau celorlalţi îl va face să caute “potriviri”. De fapt existenţa presupune o nesfârşită căutare a unei reflectări cât mai fidele a imaginii lui interioare şi exterioare în celălalt, o “copie” a conştiinţei şi spiritualităţii sale. Cu cât această identitate sau ceva asemănător ei nu este de aflat, cu atât omul se va rupe de lume refugiindu-se în singurătate.
Pe de altă parte am fost creaţi să nu fim singuri, de aceea probabil singurătatea omului este tristă şi durereroasă. De altfel o singurătate absolută nu există. Chiar şi anahoreţii ce aleg izolarea, nu sunt într-o singurătate desăvârşită, ei având fiinţa supremă alături de ei. Acolo în pustiul izolării lor, sufletul lor este mai plin de OM, decât orice alt suflet ce trăieşte printre puzderia de oameni.
Rar se întâmplă ca oamenii normali să trăiască într-o însingurare vecină cu sălbăticia. Sălăşluiesc în preajma altor oameni, dar pot fi la fel de singuri intr-o izolare în ei înşişi asemenea pustnicilor. Este cea mai dureroasă şi tristă singurătate atunci când nepotrivirea respingătoare a celuilat îl îndepărtează de apropiere.
Omul se împlineşte prin om, este dependent de a-şi revărsa sentimentele asupra altei fiinţe şi de a simţi la rândul lui cum în el se adună emoţia dăruită de sentimentele celuilalt. Nu poate păstra în el, în interiorul lui potopul de vibraţii şi trăiri, iubire, bucurie, frământări, indoieli, tristeţe, suferinţă. Simte nevoia să împărtăşească cuiva totate tribulaţiile şi împlinirile sale, acelui om ce-i seamănă şi în virtutea asemănării, acela să-l înţeleagă preluând din interioritatea sa.
Potrivirea cu lumea este un sentiment pe care dorim să-l trăim. Oricât va dori omul dezamăgit de om, să se ascundă din calea comportamentului visceral al semenilor, va fi doar o retragere temporară. Dorinţa de a avea om în preajmă de a simţi apropierea celuilalt sau celorlalţi îl va face să caute “potriviri”. De fapt existenţa presupune o nesfârşită căutare a unei reflectări cât mai fidele a imaginii lui interioare şi exterioare în celălalt, o “copie” a conştiinţei şi spiritualităţii sale. Cu cât această identitate sau ceva asemănător ei nu este de aflat, cu atât omul se va rupe de lume refugiindu-se în singurătate.
Pe de altă parte am fost creaţi să nu fim singuri, de aceea probabil singurătatea omului este tristă şi durereroasă. De altfel o singurătate absolută nu există. Chiar şi anahoreţii ce aleg izolarea, nu sunt într-o singurătate desăvârşită, ei având fiinţa supremă alături de ei. Acolo în pustiul izolării lor, sufletul lor este mai plin de OM, decât orice alt suflet ce trăieşte printre puzderia de oameni.
Rar se întâmplă ca oamenii normali să trăiască într-o însingurare vecină cu sălbăticia. Sălăşluiesc în preajma altor oameni, dar pot fi la fel de singuri intr-o izolare în ei înşişi asemenea pustnicilor. Este cea mai dureroasă şi tristă singurătate atunci când nepotrivirea respingătoare a celuilat îl îndepărtează de apropiere.
Omul se împlineşte prin om, este dependent de a-şi revărsa sentimentele asupra altei fiinţe şi de a simţi la rândul lui cum în el se adună emoţia dăruită de sentimentele celuilalt. Nu poate păstra în el, în interiorul lui potopul de vibraţii şi trăiri, iubire, bucurie, frământări, indoieli, tristeţe, suferinţă. Simte nevoia să împărtăşească cuiva totate tribulaţiile şi împlinirile sale, acelui om ce-i seamănă şi în virtutea asemănării, acela să-l înţeleagă preluând din interioritatea sa.
Echilibrarea prin celălalt, dăruind omului de alături surplusul lui de sentimente, indiferent că este vorba de iubire sau ura, determină interioritatea să devine calmă şi limpede, deschisă spre a-l primi pe celălalt în sufletul său. Simţirea este echivalentă cu umplerea de celălalt, aşa cum un fluid ia forma vasului în care este turnat, iar atunci când omul regăseşte părţi din el în apropierea lui, săţietatea nu îşi are locul.
Căutarea unei potriviri este cea mai febrilă şi îndelungată osteneală în a descoperi oglindirea lui în ceva sau cineva ce îl poate echilibra. Căutând om şi situaţii potrivite, omul doreşte de fapt armonia şi rezonanţa cu el însuşi contopindu-se cu marea armonie a univerului. Omul a fost creat să fie în concert cu toată creaţia divină, de aici nevoia de bine interior prin simfonie cu ceilalţi. Nu va conteni din căutări şi va căuta tot timpul să afle acea lume căreia i se potriveşte. Îşi va alinia gândirea şi conştiinţa unui grup şi mai rar va încerca să-şi impună propriul mod de gândire şi mentalitate altor oameni, din teama de a nu rămâne singur înafara grupului.
Singurătatea este o stare şi un sentiment ce-l sperie. Iar ”potrivirea” cu semenii şi lumea în încercarea de a îndepărta singurătatea, îl va salva de la drame existenţiale.
Căutarea unei potriviri este cea mai febrilă şi îndelungată osteneală în a descoperi oglindirea lui în ceva sau cineva ce îl poate echilibra. Căutând om şi situaţii potrivite, omul doreşte de fapt armonia şi rezonanţa cu el însuşi contopindu-se cu marea armonie a univerului. Omul a fost creat să fie în concert cu toată creaţia divină, de aici nevoia de bine interior prin simfonie cu ceilalţi. Nu va conteni din căutări şi va căuta tot timpul să afle acea lume căreia i se potriveşte. Îşi va alinia gândirea şi conştiinţa unui grup şi mai rar va încerca să-şi impună propriul mod de gândire şi mentalitate altor oameni, din teama de a nu rămâne singur înafara grupului.
Singurătatea este o stare şi un sentiment ce-l sperie. Iar ”potrivirea” cu semenii şi lumea în încercarea de a îndepărta singurătatea, îl va salva de la drame existenţiale.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu