Fericirea...

Fericirea şi binele nu pot fi luate separat. Întotdeauna binele a însemnat şi fericire sau o anumită stare ce tinde spre fericire. Odată cu pierderea binelui absolut, starea de fericire autentică a devenit aproape străină omului. Şi tot de atunci o caută cu disperare în toate formele de împlinire sau extaz, în oameni sau în lucruri ce ar putea reda starea de totală sau parţială beatitudine pe care a pierdut-o implacabil.

Cred că este una dintre cele mai controversate stări sau sentimente despre care s-a scris enorm, s-a analizat în toate formele ei, începând de la micile bucurii până la extazul delirant şi concluzia a fost una singură... nu putem fi fericiţi. De ce? Pentru că am pierdut sensul fericirii. Nu mai ştim ce este fericirea autentică, ce căutăm de fapt, ce anume ne împlineşte, suntem de-a dreptul bulversaţi de schimbarea gusturilor în materie de ceea ce ar putea reprezenta fericirea. Este un fel de Fata Morgana ce se hrăneşte cu dorinţe aberante. Astfel, pe zi ce trece, atunci când motivele mărunte de bine sunt ignorate, fericirea devine un motiv în plus de sclavie.

Nu ne mai mulţumeşte orice, vrem fericiri adânci şi nesăţioase, acele stări frenetice, iluzorii şi nesatisfăcătore. Ne dorim lucuri din ce în ce mai mari şi mai lipsite de valoare, lucruri ce hrănesc sufletul, dar nu satură.
În realitate omul are nevoie de extrem de puţin pentru a fi fericit, lucru pe care nu-l realizează decât foarte târziu atunci când iese epuizat şi bolnav din cursa nebunească a acumulării.
De abia atunci realizează că multe dorinţe nu au valoare, nu folosesc la nimic şi cu cât dorinţa va fi mai mare, mai arzătoare şi mai aberantă, fără şanse de reuşită, cu atât nefericirea va fi mai copleşitoare. Momentul de conştientizare a adevăratei dimensiuni a necesităţilor interioare şi exterioare, devine momentul revelator când dorinţele se estompează devenind doar nişte simple vise.

Probabil, de-a lungul vieţii toţi trecem printr-o stare de nemulţumire materială, important este să ştim să discernem între o dorinţă fulminantă şi chinuitoare, şi a renunţa pentru a te mulţumi cu ceea ce ai.
Cursa asta nebunească în căutarea fericirii ne face să privim doar în direcţia fericirii grandioase şi să devenim orbi pentru restul reprezentărilor ei mărunte ce ar putea mulţumi. De fapt orbirea aceasta predomină toată existenţa noastră. Nu mai ştim să privim, doar ne aruncăm privirea superficial şi trecem mai departe. Nu mai ştim să contemplăm natura, nu ne mai bucurăm de simplul fapt că trăim şi suntem sănătoşi, de lucrurile mărunte şi simple. Cu mare regret spun că noi nu trăim cu adevărat, trăim încrâncenaţi, plini de ură şi nemulţumire în afara vieţii, de aceea nu ştim să ne bucurăm şi să fim fericiţi. 

O bucurie măruntă este aruncată la gunoi în schimb o stare şocantă şi iluzorie a unei false bucurii fără margini este tânjită atât de profund încât la concretizarea ei, fericirea nu mai este gustată cu aceeaşi intensitate. Sau simţirea este atât de puternică încât omul nu poate suporta arderea ei decât pe timp extrem de limitat, senzaţie care dispare foarte repede apărând din nou starea de necesitate a unei noi fericiri mai profunde. Cineva compara fericirea materială cu senzaţia de sete chinuitoare, sete potolită cu o băutură rece de la gheaţă. Pentru moment sufletul se linişteşte, îţi trece stetea, dar în clipa imediat următoare senzaţia de sete este mai puternică. Aşa se întâmplă şi cu fericirea. Ne dorim clipe de fericire absolută, preferăm momente „tari” şi rare decât o bucurie mai puţin intensă, dar permanentă. Ne place să oscilăm între agonie şi extaz, înfruptându-ne din viaţă în loc să gustăm delicat şi potolit din esenţa ei.

Cele mai multe nefericiri vin din dorinţa de a aduna averi, acumulări materiale fără discernământ, bani mai mulţi deşi nu sunt necesari, şi toate se concretizează într-o cursa nebunească fără finalitate a lui „a avea”. Alţii vor distracţii, trăiri extreme, petreceri, călătorii, omul iubit, copii pe care nu-i pot avea, şi cei mai puţini, la extrema celalată, vor bucurii ale spiritului. Pentru cei mai mulţi este greu de înţeles un lucru: ceea ce porţi cu tine este mult mai de valoare, decât ceea ce închizi cu lacăte în seifuri. Câţi dintre noi înţelegem că este foarte simplu de administrat o avere spirituală? Nu-ţi poate fi furată de nimeni şi poţi dărui din ea cu foarte mare generozitate fără să te gândeşti că vei sărăci vreodată.

Şi mai e ceva... un adevăr la fel de greu de pătruns, adevărata simţire a fericirii cuprinde întreg sufletul atunci când renunţi la dorinţă. Când nu-ţi mai doreşti nimic sau aproape nimic, paradoxal, ai tot ceea ce îţi doreşti şi un ”soi ales de fericire” vine de la sine. Pare absurd şi mulţi se vor grăbi să eticheteze într-un fel cele spuse, în schimb cei ce au ajuns acolo ştiu despre ce vorbesc. Cu cât dorinţele se vor estompa până la dispariţia lor completă sau chiar de vor rămâne palide acolo undeva în suflet, fericirea va fi starea ce va domina nefericirea.