Pagini

sâmbătă, 24 iulie 2010

Trăim împreună şi murim singuri...

Interesantă ideea domnului Anonim din comentariul la blogul „Potriviri...”

”Aşa stau lucrurile în lumea emoţionala... trăim împreună şi murim singuri… şi de aici, de la conşteintizarea acestui adevar, încep toate, sau ar trebuie sa înceapă întelegerea şi pasul înspre întelepciunea şi atingerea unei autentice fericiri, nu comune, ci de soi ales!!”

Şi tot el spunea că ”Omul se “misca” consecvent în planul sau creativ, ideea că se poate şi altfel, adica in afara lui, insemna doar fandaxie… ”

Dacă planul creativ al omului reprezintă interioritatea sa, o interioritate din care nu poate ieşi, atunci cred că trăim împreună doar în plan fizic, cel simţitor fiind independent şi pentru unul şi pentru celălalt. Fiecare trăieşte în el însuşi, cu el însuşi şi oricât îl iubeşte pe celălalt nu va putea trăi pentru celălalt, doar prin celălalt. Prin urmare nu există un împreună absolut, ci doar unul formal aş spune. Acest împreună este doar o iluzie ce ne dă siguranţă şi putere. Fiecare se împlineşte prin partener, căpătând forţă şi încredere. O căsătorie, o prietenie, o apropiere, toate presupun să fii sprijinit, iubit, ascultat şi înţeles.  Oamenii se apropie unii de alţii din nevoia de echilibru personal, acea stare de armonie cu propriul lor interior. Fiecare îl doreşte pe celălalt pentru ca planului lui simţitor să fie inundat de bine. Nu este nimic rău în asta, dimpotrivă, fiecare avem nevoie de suflete în preajmă pentru a ne simţi iubiţi şi apreciaţi. Şi deşi n-aş vrea să fie aşa, cred că ”împreună” este doar apropierea dintre două eu-ri ce trăiesc sentimental şi emoţional asemănător, dar în planuri separate.

Emoţional murim singuri... şi nu deodată, aşa cum spunea şi Eminescu în sublimu-i vers „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”... De fapt murim încă din timpul vieţii, numai că puţini simt acest lucru. Dezamăgirile repetate, nemulţumirile sufleteşti, singurătatea îndelungată, loviturile nemiloase ale sorţii omoară, ucid sufletul încet, perfid şi sigur. Atunci când nu mai există nici un motiv de echilibru, ceva în interiorul nostru se prăbuşeşte, devine pustiu şi rece, dar nu definitiv. Sunt metode miraculoase de renaştere, dar trebuie căutate şi acceptate. În orice lucru mărunt poate fi o scânteie care poate reaprinde dragul de viaţă şi aşa cum pasărea Phoenix renaşte din propria-i cenuşă şi sufletul se poate îmbrăca din nou în lumină. Este adevărat că singurul miracol ar fi iubirea dăruită de ceilalţi, dar dacă soarta nu are pentru noi rezervată porţia de iubire, atunci pot fi găsite alte bucurii ale sufletului. Acele bucurii spirituale ce pot crea o stare de ”fericire de soi ales”.

Puţini sunt cei ce văd fericirea altfel decît cea comună, nu în comun (aşa cum am avut eu tendinţa să înţeleg la prima parcurgere a textului). Este acea fericire înţeleaptă, adunată din lucruri mărunte şi uneori extrem de neînsemnate pentru alţii. Este o stare de sublim a spiritului nu a trupului, acea stare de neînţeles pentru mulţi semeni ai nostri, o îmbălsămare a fiinţei cu ceva de Sus... Cred că trupul, sufletul şi spiritul trebuie să fie pregătite pentru a putea accede la o fericire, alta decât cea comună. Pe mulţi, fericirea spiritului alături de micile bucurii ale trupului, nu-i va indestula. Pentru ei fericirea are un singur sens, cel palpabil, cel pe care îl simt imediat cu trupul. Nimic nu va egala o mâncare bună, o distracţie de pomină, o băutură ce va sminti minţile, şi eventual o femeie în pat. Astea sunt fericirile comune şi de ce nu, în comun.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu