Pagini

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Ziua şi noaptea...

Până nu demult, într-un anotimp îndurerat şi trecut, erau precum ziua şi noaptea. Aveau ritmuri diferite. Când soarele ei răsărea din marea albastră a dorinţelor, al lui era gata să apună în zările pustii ale dezamăgirii. Când el se cuibăreai în braţele somnului, ea îl alunga dincolo de vis. Nu se întâlneau aproape niciodată, decât în momentele în care noaptea întârzia să vină sau ziua uita să plece. Era aproape imposibil să convieţuiască în acest ritm.

Au fost momente de agonie şi extaz. Erau clipe frumoase în care se plimbau, discutau la nesfârşit, erau împreună, făceau lucruri umăr lângă umăr, apoi totul se prăbuşea. Ritmul diferit risipea în tristeţe plăcerea de a face ceva alături de celălalt. Tensiunea dintre ei se intensifica cu fiecare moment în care trebuia să facă singuri lucruri pe care în mod firesc dragostea îi obliga să le facă împreună. Şi s-au îndepărtat tot mai mult până când au ajuns doi străini, refugiaţi în singurătatea gândurilor proprii.

Erau precum ziua şi noaptea polară. Timpul dintre ei devenise enorm, iar ploile cu stele de gheaţă nu mai conteneau. S-au măcinat fără număr zile apăsate de nori cenuşii din care se scurgeau ploi reci de lacrimi şi nopţi fără stele, răvăşite de vânturile tăioase ale durerii. Răceala zilelor şi a nopţilor s-a adunat în anii lor împreună. Fiecare s-a refugiat în abisul sufletului său, cu singurătatea şi tristeţea lui, fără să se gândească că celălalt suferea enorm în absenţa iubirii partenerului. Le lipsea căldura sufletelor acum împietrite în întunericul nopţilor de iarnă. Şi-au lipsit enorm unul celuilalt …

Într-un început de iarnă, în Ajunul Naşterii, s-au privit îndelung. Erau precum două oglinzi puse faţă în faţă. Fiecare vedea imaginea celuilalt la infinit, iar tăcerile spuneau tot ce adunaseră singurătăţile lor. Fiecare se întreba unde este celălalt. Era acolo, dar tot mai singur. Un singur lucru nu realizau. Aveau nevoie de atât de puţin pe dinafară şi atât de mult pe dinăuntru. Apoi ceva s-a întâmplat. În adâncul lor ceva a renăscut. S-au redescoperit într-o altă lumină, cu alt chip şi cu o altă interioritate.

Durerea sfâşietoare a absenţei celuilalt i-a făcut mai înţelepţi. Şi-au dat seama că nu foloseşte la nimic să trăiască într-o iarnă permanentă, că gheaţa se poate topi la căldura sufletului celuilalt, umplând forma iubirii lui… şi s-au topit unul în celălalt. Sufletele lor s-au transformat în izvoare de elixir şi căldură. Acum se dăruiesc unul altuia şi celor ce rătăcesc calea, aratându-le drumul spre cunoaşterea celuilalt. Sunt legaţi precum ziua şi noaptea, ca două entităţi care nu pot exista una fără cealaltă într-un ciclu echilibrat.

Noaptea se naşte din spiritul incandescent al zilei, iar ziua se scurge aşteaptând sărutul nopţii într-un flux energetic scânteietor. Sunt atât de diferiţi şi totuşi atât de identici. Sunt ca două sfere unite inseparabil printr-un punct prin care se scurge fluidul imaterial numit dragoste.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu