Melancolie de primăvară

Miroase a primăvară. De mult, mi s-a aşternut în suflet, deşi înăuntru era alb, frig, vânt sălbatic, pe bolta sufletul meu a stat tot timpul soarele blând al primăverii. Ghioceii mijiţi ai gândurilor au păstrat-o acolo, la loc sfânt, topind fulgii de nea ai indoielilor şi neliniştilor. Blânda primăvara m-a ţinut în viaţă, mi-a îmbujorat obrajii de trăire intensă, mi-a încolţit firele de iarbă ale speranţelor şi m-a purtat tot timpul în paşi de vals cu gândul la iubire. Mi-a dat aripi ample să zbor, să mă întrec cu vântul în drumul spre sufletul care mă aşteapta cu pomii înfloriţi.

Îţi simţeam esenţa în mugurii florilor de măr în care clocotea viaţa. În fiecare respiraţie simţeam mireasma iubirii care-mi dilata nesaţul de a-ţi sorbi inefabila prezenţă. Mă abandonam cuprinsă de o ireală pierdere în ramurile înverzite ale braţelor tale pe patul de frunze crude şi flori tremurătoare presărate de tânăra primăvară.
Apoi, visam că sunt un templu în care primăvara este altar, iar chipul tău icoană. În solemnitate divină, aprindeam lumini cereşti din blândeţea privirilor tale în calea spre D-zeu. Acum mă-nchin şi-ngenunchez în veşnică mulţumire lipindu-mi fruntea de pământul reavăn mustind a dumnezeire. În dangăte de clopot ce-nfiorează asfinţitul, mă desprind cu greu din îmbrăţişarea viselor tale, din anotimpuri cu primăveri trecute, dar atât de autentice.

Dimineaţa, când geana de lumină se aprinde la orizont, îţi mângâi soarele şi mi-l prind în păr. Apoi din nori timizi adun ploaia lacrimilor de fericire la rădăcina copacului ce înfloreşte o iubire nouă în fiecare clipă. Zorilor le cresc aripi în zborul spre altarul cerului primăvăratic pentru a fi cununate cu libertatea văzduhului.
Întotdeauna primăvara miroase a candoare şi simplitate, a verde crud şi zbor de păsări, a prospeţimea pruncului ce se naşte din iubirea anului nou cu iarna. Şi te întrebi de unde atâta puritate, atâta fecunditate şi clocot de viaţă? Senzaţiile pământului sunt o continuare în cele ale fiinţei.

Aşa şi tu îmi eşti zi şi noapte, soare şi lună, răsărit şi asfinţit, altar şi dumnezeire, credintă şi necredinţă. Faci din mine înger şi demon, zeiţă şi muritoare de rând, durere şi fericire. Primăvara mea e şi a ta, ţi-o dăruiesc cu toti pomii în floare, cu firele de iarbă de abia răsărite, cu cuiburile care aşteaptă păsările să se întoarcă, cu ploaia care alungă amintirea iernii, lăsând iubirea să înflorească în fiecare ramură de suflet.
Soarele e-n inima mea şi topeşte toate sloiurile ce-au mai rămas din iarna rece a privirilor. Te aştept dezbrăcată de tristeâe în sfâşietor de frumoasa primăvara cu toţi cireşii înfloriţi, în poiana cu ghiocei şi toporaşi. Vibrez de nerăbdarea îmbrăţişării tale şi mă las sărutată de mireasma reavănă a vântului ce-aduce adiere în simţiri.

Anii mei au doar primăveri. Copacii mei sunt veşnic înfloriţi, dorinţele sunt ghiocei nerăbdători să se iţească din pământul reavăn, iar visele sunt misive înaripate ce zboară spre Cel de Sus, cu parfum de mulţumire şi recunoştinţă pentru privirea pogorâtă din înalt asupra mea şi pentru cărările luminate de stele dumnezeieşti.
Primăveri îmi sunt anotimpurile trecute ale iubirii, dar rămase în suflet gata să înflorească la orice rază de soare mijită din privirea ta, primăveri îmi sunt gândurile din care alung umbrele iernii, primăveri îmi sunt împlinirile şi înţelegerile iubirii de oameni, de copiii, de tine, de natură, de D-zeu.