Ne pierdem în amănunte. În noi toţi există un refuz conştient sau mai puţin conştient în a vedea şi a simţi esenţialul lucrurilor, simplitatea lor. Căutăm mai mereu ce-i complicat, ne "încurcăm” în acea stare dificilă care devorează şi ucide sufletul. Orbirea aceasta este cumva conştientă. Întotdeauna am apreciat strălucirea unei pietre false în defavoarea unei agate naturale. Nu mai există suficienţă, preaplin, totul este insuficient, totul este prea mic, bucuria este măruntă, fericirea este trecătoare şi fragilă, casele neîncăpătoare, maşinile mici prea mici, conturile insuficiente şi oricât de alimentate ar fi nu ajung nevoii flămânde de lux şi aberaţii complicate. Aşa cum spunea şi Octavian Paler în ”Pardoxul vremurilor noastre”, există un paradox în toată existenţa noastră. Această contradicţie a două planuri diametral opuse. Vrem ceva ce nu justifică nevoia, ci hrăneşte doar monstrul numit orgoliu. Îndestularea lui este un lucru imposibil de împlinit, va vrea mai mult, tot mai mult, fără un discernământ asumat. Multul va fi duşmanul puţinului şi mai ales al puţinului simplu.
Simplitatea în materie de orice a devenit un lucru aproape de neînţeles. Începând de la îmbrăcăminte, hrană, decorarea locuinţei, mediul în care trăim, până la modul de gândire, de acţiune, totul este complicat. Există acea aglomerare generală, adesea ”îmbâcsită” de atitudini şi lucuri deranjante, obositoare, sufocantă, însă aşa ne place, aşa ne simţim bine. Atmosfera apasătoare a unei aglomeraţii indiferent că în ea predomină lucrurile puse de-a valma conform unui gust îndoielnic ori locurile ticsite cu persoane adunate acolo în acelaşi scop îndoilenic, au devenit o modă căreia trebuie să ne supunem. Şi dacă există o tendinţă bazată pe o idee complicată este suficient pentru a se crea un anumit curent care să atragă adepţi. Dăm buzna cu mic cu mare să ne aliniem acelei idei, deşi poate mulţi dintre noi nu înţeleg mare lucru din acea idee. Din orgoliu însă trebuie să nu rămânem pe dinafara grupului ce împărtăşeşte aceeaşi stare şi mod de gândire. Deseori este complicat, greu de suportat, de ţinut pasul cu restul, însă din vanitate ceea ce se naşte în noi cere o evidenţiere şi o ieşire din limitele decenţei şi ale discreţiei.
Unii vor să se supună aceleaşi idei alăturându-se grupului, alţii în schimb vor să fie deasupra grupului. Mândria se cere trâmbiţată şi expusă privirilor şi conştiinţelor celorlalţi pe un postament deasupra tuturor. De acolo din acea poziţie superioară trebuie relevată lumii diferenţa dintre ei şi restul, şi eventual poziţia din care pot primi laudele şi mulţumirile.
Dominaţi de orgolii suntem într-o permanentă competiţie cu cei din jur şi cu noi înşine. Viaţa este o demonstraţie de forţă şi o evidenţiere care în opinia orgolioşilor aduce mult râvnita poziţie deasupra tuturor. Vor fi ”capo di tutti capi” şi vor primi laudele şi gratulaţiile celor slabi şi incapabili să demonstreze acelaşi lucru. Vanitoşii nu se pot compara cu nimeni şi nu vor scăpa nici o ocazie prin care să nu-şi etaleze ”talentele” de orice fel, să nu se laude cu propria persoană sau cu ”produsele” executate de mâna sau mintea lor.
Cred că orgoliile şi vanităţile sunt barierele ce nu ne permit să ducem o viaţă normală. Afectaţi de ele ca de o boală cronică suntem ”obligaţi” să facem lucruri pe care dacă nu le-am face am putea trăi firesc, simplu, fără afecţiuni medicale acutizate de dorinţe neîmplinite şi mândrie scăpată de sub control.
Simplitatea în materie de orice a devenit un lucru aproape de neînţeles. Începând de la îmbrăcăminte, hrană, decorarea locuinţei, mediul în care trăim, până la modul de gândire, de acţiune, totul este complicat. Există acea aglomerare generală, adesea ”îmbâcsită” de atitudini şi lucuri deranjante, obositoare, sufocantă, însă aşa ne place, aşa ne simţim bine. Atmosfera apasătoare a unei aglomeraţii indiferent că în ea predomină lucrurile puse de-a valma conform unui gust îndoielnic ori locurile ticsite cu persoane adunate acolo în acelaşi scop îndoilenic, au devenit o modă căreia trebuie să ne supunem. Şi dacă există o tendinţă bazată pe o idee complicată este suficient pentru a se crea un anumit curent care să atragă adepţi. Dăm buzna cu mic cu mare să ne aliniem acelei idei, deşi poate mulţi dintre noi nu înţeleg mare lucru din acea idee. Din orgoliu însă trebuie să nu rămânem pe dinafara grupului ce împărtăşeşte aceeaşi stare şi mod de gândire. Deseori este complicat, greu de suportat, de ţinut pasul cu restul, însă din vanitate ceea ce se naşte în noi cere o evidenţiere şi o ieşire din limitele decenţei şi ale discreţiei.
Unii vor să se supună aceleaşi idei alăturându-se grupului, alţii în schimb vor să fie deasupra grupului. Mândria se cere trâmbiţată şi expusă privirilor şi conştiinţelor celorlalţi pe un postament deasupra tuturor. De acolo din acea poziţie superioară trebuie relevată lumii diferenţa dintre ei şi restul, şi eventual poziţia din care pot primi laudele şi mulţumirile.
Dominaţi de orgolii suntem într-o permanentă competiţie cu cei din jur şi cu noi înşine. Viaţa este o demonstraţie de forţă şi o evidenţiere care în opinia orgolioşilor aduce mult râvnita poziţie deasupra tuturor. Vor fi ”capo di tutti capi” şi vor primi laudele şi gratulaţiile celor slabi şi incapabili să demonstreze acelaşi lucru. Vanitoşii nu se pot compara cu nimeni şi nu vor scăpa nici o ocazie prin care să nu-şi etaleze ”talentele” de orice fel, să nu se laude cu propria persoană sau cu ”produsele” executate de mâna sau mintea lor.
Cred că orgoliile şi vanităţile sunt barierele ce nu ne permit să ducem o viaţă normală. Afectaţi de ele ca de o boală cronică suntem ”obligaţi” să facem lucruri pe care dacă nu le-am face am putea trăi firesc, simplu, fără afecţiuni medicale acutizate de dorinţe neîmplinite şi mândrie scăpată de sub control.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu