Pagini

miercuri, 20 aprilie 2011

Penuria de iubire...

1x.com... un site de arta fotografica
 Trăim crize… crize economice, crize sociale, crize personale, crize ale planetei, crize ale universului… totul devine o criză imensă… Şi peste toate dezechilibrele naturale sau mai puţin naturale este şi o mare penurie de iubire. Oriunde ţi-ai îndrepta privirea însoţită şi de un anume feeling, vezi, simţi cum aproape toţi în jurul tău tânjesc iubire. Este o atmosferă apăsătoare ce seamană cu un spectacol ridicol de circ. Numai că zâmbetele "clovnilor” sunt desenate, iar  lacrimile, reale. Arar vezi câte un chip şi o atitudine ce denotă plinătate a iubirii, sentimentul pe care îl primeşte şi deopotrivă îl dăruieşte cu aceeaşi măsură. Şi asta se vede, se simte de la distanţă… ochii spun totul, trăsăturile ascendente susţinute de zâmbet şi mulţumire, aerul şi atitudinea pozitivă, umerii deschişi şi privirea înspre cer. În schimb lipsa iubirii urlă, ţipă, bate toba, răscoleşte tot ceea ce înseamnă om, schimonoseşte chipuri şi schilodeşte suflete. Te uiţi în jur şi totul este ”ruină”, chipuri abătute, brăzdate de nemulţumire, irascibilitate din senin pentru orice fleac, o stare generală dezagreabilă ce n-are nevoie de cuvinte. Imaginea este a celor pe care scrie cu litere invizibile - mi-e foame de iubire.

La tot pasul oameni „singuri”, bărbaţi şi femei, într-un efort disperat de a afla iubirea. Nu ştiu… de o bună bucată de vreme mă tot întreb dacă sentimentul este pe cale de dispariţie, ori poate noi nu mai ştim ce este iubirea. Nu mai ştim nici să dăruim, dar nici să primim
Femeile sunt cele mai expresive. Sunt singure intr-o iubire pe care ştiu cel mai bine s-o zugrăvească ideal. Sunt triste, o tristeţe adesea mascată de o falsă fericire, zâmbetul nu este al lor, s-a instalat acolo în chip ascuns. Le trădează privirea pierdută, intuitivă, pironită pe ceva sau cineva ce ar putea ascunde ceea ce ele aşteaptă nerăbdătoare într-un colţ de iluzie. Gesturile sunt precum guri flămânde care cerşeşc dragoste, expresia feţei denotă un strigăt mut de dorinţă, iar mâinile, mainile însoţite de cuvinte spun totul… mişcarea degetelor ca într-un balet graţios tânjesc acel sentiment pe care îl ştiu, dar l-au pierdut demult.  Rostirile , deşi se vor fireşti, au acea jelanie voalată, cuvinte tremurânde şi inflexiuni ale sufletului care plânge. Gândul obsesiv nu le dă pace… Unde eşti marea mea dragoste? Te-am pierdut sau nu te-am găsit niciodată? Cu trecerea nemiloasa a timpului prăpastia deznădejdii se adânceşte, îşi pierd speranţa şi se prăbuşesc într-o chinuitoare stare de disperare.

Nici bărbaţii nu sunt iertaţi de soartă. Iubirea îi ocoleşte şi pe ei, însă sunt mai demni în faţa lipsei iubirii, suferinţa este mai stoică, dar mai periculoasă. Ei pot face iubiri din vicii. Unde este adevărul? Este un mare paradox în căutările necontenite ale celor doi. Este un cerc vicios în care din dorinţa fulminantă de a-l găsi pe celălalt, distanţa dintre ei se măreşte. Nemai existând iubire, doar dorinţă, golul dintre cei doi devine tot mai adânc. De ce nu se mai întâlnesc cele două iubiri, deşi se caută necontenit? Greu de spus.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu