Pagini

vineri, 13 mai 2011

Golul unei comuniuni...


Întotdeauna am privit relaţiile interumane într-un mod idealist. Le-am aşezat dincolo de interese meschine sau falsităţi, le-am desprins din planul unei realităţi crude întâlnită la tot pasul şi le-am proiectat pe unele într-o dimensiune spirituală înaltă, iar pe altele într-o dimensiune pământeană, însă dincolo de banal. De fiecare dată am păşit cu încredere şi cu deschidere spre oameni, sperând să aflu în celălalt un alt eu. Din totdeauna am refuzat să cred că o relaţie te poate răni sau îţi poate crea acea stare de dezamăgire totală. Aproape de fiecare dată legătura creată nu întâmplător între mine şi acea persoană am imaginat-o ca fiind specială şi am urcat-o pe un piedestal unde îmi închipuiam că vom simţi în acelaşi fel apropierea sau ne vom completa simţirile creând armonia comuniunii. Indiferent că relaţia a fost una de prietenie, de iubire, de colegialitate, de vecinătate sau de rudenie, de fiecare dată am dăruit cu cea mai mare deschidere a sufletului aşteptând nu într-un mod pragmatic, să primesc aceeaşi dăruire sau măcar o fărâmă de spirit din celălalt partener. Tot aproape de fiecare dată, nimic nu a fost aşa cum mi-am imaginat. Cu cât îmi ofeream cu mai multă dăruire sufletul şi încrederea, cu atât primeam mai puţin în schimb.

Se spune adesea că într-o relaţie, nu uniune pentru că uniunea defineşte cu totul un alt gen de relaţie, unul întinde obrazul şi celălalt sărută. Nimic mai adevărat. Încă din adolescenţă atunci când se înfiripă primele legaturi autentice, am simţit acea dezamăgire sădită ori de un coleg sau de o cunoştinţă, ori de un iubit adolescentin sau vreo rudă interesată. Mai târziu, când tinereţea a căpătat maturitate, am observat că nu suntem dispuşi să luăm în serios mai nimic. Nici măcar o relaţie care ne poate defini sau contura caracterul în anumite privinţe. Suntem extrem de superficiali şi orice relaţionare este privită cu o mare uşurinţă, ca o joacă sau ca o modalitate de satisfacere a unor necesităţi de moment, apoi după atingerea scopului iniţial ne facem nevăzuţi. Se mai întâmplă adesea, ca fără nici un fel de jenă să ne amintim de acea relaţie doar când apare o nouă ”ardere” ce trebuie stinsă doar apelând la persoana respectivă.

Am pus toate astea pe seama unei prea mari şi sincere aşteptări din partea oamenilor. Şi probabil că de fiecare dată m-am amăgit singură aşteptând să primesc aceeaşi dăruire din partea celorlalţi. Faptul că nu simţim toţi la fel şi nu suntem creaţi conform aceluiaşi ”standard” emoţional, este cert. Însă nu există nici măcar o complementaritate minimă, un ”bun simţ” al relaţiei, un respect manifestat prin gesturi simple sau prin bune intenţii ca replici ale dăruirii celuilalt.
Cu siguranţă cei care ştiu să cultive o relaţie şi să o întreţină fără să se piardă în amănuntele considerate nesemnificative ale relaţiei, vor spune că există şi comuniuni adevărate. Sigur că există, însă eu am avut parte de foarte puţine apropieri autentice, comuniuni care mi-au conturat o anumită latură sau mi-au arătat o cale spre cunoaştere.

3 comentarii:

  1. Nu este oare greseala faptul ca "ati asteptat" ca celalalt sa raspunda la fel?... Astfel iubirea neconditionata ori atentia,prietenia,etc-neconditionata, se transforma intr-o tristete pentru ca nu am primit raspunsul asteptat...de parca nu am putea doar darui...si am astepta mereu "rasplata". Va rog, as vrea sa aflu parerea dvs despre iubirea neconditionata vs. asteptarile de la celalalt partener...poate intr-o postare pe blog la dvs! Va multumesc,va imbratisez, si va citesc cu mare mare drag!!

    RăspundețiȘtergere
  2. Danube Daughter... draga mea voi raspunde cu mare bucurie intr-o postare viitoare... Am facut nenumarate comentarii in Net despre acest subiect, insa voi reveni cu o opinie personala aici... Te imbratisez si eu, si iti multumesc pentru ca-mi esti aproape...

    RăspundețiȘtergere
  3. Va multumesc! Imi pare rau ca nu am urmarit parerea dvs despre acest subiect insa astept cu inima deschisa postarea!

    RăspundețiȘtergere