Pagini

sâmbătă, 21 mai 2011

Iubirea necondiţionată...(II)

Pe de altă parte sunt de acord că putem iubi fără să pretindem nimic în schimb, dar nu la infinit şi în anumite condiţii dictate de simţirea noastră. Îţi poţi iubi copilul şi ştim bine cei care avem copii că indiferent câte necazuri şi dezamagiri ne-ar crea, oricâte prostioare ar face, îi iubim pentru că sunt rodul dragostei noastre. La fel poţi spune despre părinţi sau fraţi, ori despre orice altceva care face parte din noi.

Poţi iubi de asemenea fără să cunoşti. Oameni pe care nu i-ai intâlnit fizic, dar în care te regăseşti spiritual prin ceea ce fac, precum sunt scriitorii, actorii, oamenii de o înaltă ţinută spirituală şi morală, sau oameni simpli despre care am aflat prin intermediul cunoscuţilor, dar munca lor, dăruirea lor faţă de ceilalţi semeni te fac să-i iubeşti. În fond nu iubeşti omul şi ceea ce reprezintă el pentru ceilalţi oameni, ci amprenta lui spirituală în universul creativ şi faptic.

În schimb, îmi pare absurd să mărturiseşti că iubeşti necondiţionat un partener din partea caruia primeşti înloc de iubire pumni şi palme sau sfidare, injosire, umilinţă, cuvinte jignitoare. Cine spune acest lucru nu cred că ştie ce înseamnă iubire şi cu atât mai mult, necondiţionată.
Iubirea necondiţionată este vie şi presupune să te daruieşti egal şi celui care te sărută, dar şi celui care te snopeşte în bătaie, şi celui care te îmbrăţişează şi te ţine tot timpul pe braţe oferindu-ţi din spiritul lui, dar şi tâlharului care te atacă la drumul mare pentru a-ţi lua viaţa, şi celui care îţi este prieten devotat, dar şi celui care îţi fură agoniseala de o viaţă. A iubi necondiţionat înseamnă să iubeşti tot de la piatră la om, de la furnică la univers. Iar de asta nu sunt capabili decât sfinţii.

A iubi necondiţionat înseamnă tu ca persoană să te fi desprins total de cele lumeşti şi să ajungi la un nivel de înţelegere al lumii tale exterioare şi interioare, astfel încât totul să-ţi fie egal. Adică la o anumită formă de înţelepciune ascetică. Viaţa ta să fie numai iubire, să te confunzi cu sentimentul în sine şi să trăieşti într-un sacrificiu permanent, ceea ce în condiţiile de pământean este aproape imposibil. Cei care au ajuns la o astfel de condiţie au fost sfinţii şi martirii, anahoreţii şi cei care s-au rupt de lume trăind în singurătate în mijlocul naturii.

Este absurd să spunem că noi oamenii de rând putem iubi necondiţionat pe oricine, oricum şi în orice condiţii. Putem spune că acceptăm situaţia, ne împăcăm cu soarta, îi înţelegem şi îi tolerăm pe cei care nu răspund cu aceleaşi sentimente, însă nu putem spune că îi iubim. Îi iertăm pe cei care ne rănesc, le suntem aproape cu gândul şi sufletul, ne dăruim lor în continuare în măsura în care ei sunt dispuşi să primească ceea ce le oferim, însă nu putem spune că suntem capabili de o suferinţă precum cea a lui Isus, din iubire pură de oameni.

Poţi iubi răbdător o vreme, te poţi sacrifica din iubire de oameni un timp, dar nu la infinit. Viaţa nu-ţi poate fi un altar de sacrificiu al sentimentelor tale, iar ceilalţi să privească impasibili şi satisfăcuţi cum tu rupi din tine sentimente şi ei se hrănesc cu sufletul tău. Nu este un mod egoist de a percepe viaţa, însă fiecare dintre noi are dreptul la un dram de fericire oferită în dar de ceilalţi. Este suficient câtă suferinţă îndurăm privind neputincioşi la nepăsarea oamenilor, la răceala lor, la lipsa de comunicare, la inchistarea în singurătăţi şi la faptul că nu ştiu să dăruiască. Nu înţeleg că a dărui din ei este calea pentru a primi la rândul lor aceleaşi sentimente.

Absolutul iubirii ca sentiment uman poate fi transpus în a nu urâ, a nu desconsidera, a nu jigni, a nu umili.Toate acestea pot fi considerate forme ale iubirii, o iubire-înţelegere, o iubire-toleranţă, un sentiment născut din altruism şi dăruire. A iubi înseamnă mult mai decât un simplu cuvânt şi cuprinde în el pe deoparte iubirea pământeană şi pe de altă parte iubirea divină.

Cu toate astea iubirea nu este un izvor nesecat ce izvorăşte dintr-un abis neştiut, zămislit din tainele unei lumi de dincolo de noi. Astfel de iubire este numai cea a lui Dumnezeu. Iubirea pământeană nemiruită cu har divin seacă precum o fântână căreia i s-au epuizat resursele. Izvoarele nedrenate la timp, neprimenite nu vor mai avea aceeaşi apă cristalină. Tot aşa se întâmplă şi cu iubirea ce sălăşluieşte în om.
Pare pragmatic ceea ce spun, însă este limpede că numai iubirea divină nu se stinge şi nu se epuizează niciodată.

3 comentarii:

  1. Doamna Plutonia, va multumesc pentru raspunsul dumneavoastra atat de...pe larg si plin de bunatate si caldura. De asemenea va multumesc pentru ceea ce mi-ati scris,pentru ca ati citit ce am redactat in timp,pentru ca mi-ati acordat niste minute, ore, din pretioasa dvs zi si v-ati oprit la sufletul meu,doar ca sa il priviti pentru o clipa. Sunt putini,de fapt sunt foarte putini, ii numar la o mana...oamenii ce fac acest lucru pentru mine sau...catre mine. Nu stiu ce sa va spun decat MULTUMESC!!!
    Eu am ajuns pe blogul dvs de la Stela-Amira, micuta dvs "viitoare nora", cu care am copilarit intr-o farama de timp, acum vreo 7-8 ani, pe meleaguri copilaresti si pline de puritate, la bunicii ei din Tatanir si la tatal meu,ce incepuse sa locuiasca tot acolo. Pentru mine, ea- si implicit dumneavoastra, sunteti pentru mine inconjurati de o lumina neasemuita, ca aceea pe care o iubeam odata atunci cand apunea soarele pe Dunare si nu ma puteam dezlipi de energia aceea sfanta.
    Eu va doresc multa sanatate si multe zile minunate, caci sunteti o comoara de om, si...sper sa ajunga sa citeasca aici la dvs pe blog cat mai multa lume...caci aveti numai lucruri pretioase de impartasit si daruit! O duminica superba!

    RăspundețiȘtergere
  2. Draga mea Danube Daughter... îţi mulţumesc pentru cuvintele tale frumoase de apreciere si multumire... nu stiu dacă le merit in totalitate, incerc doar să ofer celor din jurul meu un strop de bine şi dacă reuşesc lucrul acesta, pentru mine este o bucurie.
    A fost surprinzător să aflu că tu şi Stela aţi copilărit împreună. Încă de când citeam blogul dedicat tatălui tău, gândul m-a purtat către Tatanir... imi spuneam citind descrierea ta că nu poate fi vorba decât de Tatanir. Ştiind de la Stela că localitatea este aproape părăsită şi că bunica ei a înstrăinat o parte din teren m-am gândit că nu poate fi vorba decât de cineva care a cumpărat terenul cu pricina. În acea zi am întrebat-o pe Stela dacă cunoaşte pe cineva acolo şi am încercat să-i descriu puţin povestea, însă nu a realizat pe moment despre cine anume era vorba. Apoi ieri i-am citit mesajul tău şi a exclamat : „Aaaa... da, ştiu despre cine este vorba!... Ne cunoaştem din copilărie, ne întâlneam la Tatanir...”.
    De Paşte am fost la Chilia şi bineînţeles că am trecut şi prin dreptul Tatanirului... n-am oprit acolo, însă i-am spus Stelei că vreau cu prima ocazie care se pare că va fi curând, să ne oprim şi acolo să vizităm localitatea. Localităţile acestea aproape părăsite sunt fascinante, însă mă gândesc cu îngrijorare cum pot oamenii aceeia supravietui acolo.
    Iti doresc mult bine si sper ca va veni o zi cand imbratisarea va inlocui cuvintele de multumire din partea amandorora...

    RăspundețiȘtergere
  3. Doamna draga, Tatanirul nu are cum sa moara, am vazut ca raman acolo multi brasoveni care au facut casute de vacanta,pe multi ii cunosc, si multi fac si turism acolo deci...nu ramane parasit locul mic si drag. Va imbratisez cu drag...

    RăspundețiȘtergere