Parcul...

Parcul era aproape pustiu. Într-o zi de sfântă sărbătoare, în florar, la orele amiezei, doar câţiva rătăciţi îşi plimbau agale paşii pe aleile singuratice. Fusese o zi călduroasă, mult prea torida pentru un sfârşit de mai. Am ieşit din casă nerăbdătoare să ajung în oaza de verde încă fragil, nedat în pârgul verii. Soarele parcă îşi amintise că trebuie să se deştepte din amorţeala primăverii târzii şi să oferea generos căldura pe care am aşteptat-o îndelung. Era aproape sufocant, neobişnuit pentru o zi de mai. Arar o boare de aer mai rece aducea cu ea mireasmă de verde crud şi a cer albastru. Mi-am ridicat privirea către cer să-i văd mai bine culoarea azurie, să-mi bucur sufletul de adâncul lui, încercând să pătrund până dincolo de limita percepţiei mele.

Atmosfera aceasta părea că va ţine o veşnicie. Nimic nu prevestea o schimbare bruscă a tabloului ce va alunga zîmbetul conturat al naturii. Nimic nu părea că va strica echilibrul unei zile perfecte de primavară cu chip de vara. Frunzişul copacilor era aproape neclintit, iarba înaltă fremăta doar la zborul vreunei păsări ce trecea pe deasupra ei, iar în aer nu se auzeau decât ţipetele rândunicilor în ritualul împerecherii. Parcă ceasornicul timpului înţepenise în uitare şi numai un cutremur îl va face să curgă din nou.
La început a fost un tunet îndepărtat, atât de îndepărtat încât s-a pierdut în abisul zării. Am privit cerul cu o umbră de îngrijorare. Am ajuns în parc şi m-am asezat pe bancă. Ce se zărea la orizont părea a fi un potop. Tunetele se auzeau din ce in ce mai aproape însoţite de suliţe de lumină, iar în aer se simţea miros de ploaie rebelă.

În depărtare se zăreau nori denşi ce prevesteau o furtună. Împinşi de vântul răscolitor înghiţeau încet albastrul senin al cerului. Păreau două lumi diferite. Una însorită, nepăsătoare, senină, acompaniată de freamătul naturii crude, iar alta plumburie, răvăşită de vânt sălbatic, ce se grăbea să acopere surâsul soarelui.
Lacul începuse să se învolbureze stârnind cârdurile de raţe sălbatice să-şi caute adăpost la mal. Apoi o primă rafală de vânt a pătruns în pletele copacilor, răvăşindu-le ameninţător. A început furtuna. Porumbeii şi vrăbiile neastâmpărate s-au refugiat în clopotniţă şi turla bisericii.

M-am refugiat şi eu pe prispa bisericii de unde puteam privi spectacolul naturii în toată splendoarea lui. Suflarea vântului trecea în rotocoale prin fiecare copac stârnind nori de praf ce se ridicau din brazii ce aduneasera peste iarnă lutul purtat de vânt. Natura făcea curat. Deretica tina adunată în toate ungherele ascunse. A periat iarba înaltă, a măturat aleile, a scuturat praful, apoi ameninţător s-a oprit deasupra parcului şi a aruncat câţiva stropi de ploaie înmiresmaţi peste parcul primenit. Ceea ce urma să fie un potop, a fost doar o blândă ameninţare. Apoi totul a trecut. Norii au mai zăbovit câteva clipe peste lac întunecându-i apele, apoi s-au retras spre alte zări. În urmă a rămas natura udă sclipind a proaspăt în razele soarelui ce a apărut din nou triumfător. Mi-am reluat şi eu locul pe banca şi am privit cum soarele aluneca spre asfinţit lăsând în urma lui umbre lungi acoperite de voalul scânteietor al ultimilor raze.