Cele două chipuri ale dragostei...

 Dragostea este una dintre cele mai plăcute stări de beatitudine, sentiment care metamorfozează sufletul, deschide o cale spre el însuşi pentru a primi şi a dărui iubire. Bărbaţi şi femei, cuprinşi de beţia inefabilului sentiment, se îndrăgostesc firesc, cel puţin o dată în viaţă. La fel de firesc, cel mai adesea, fără niciun gând de renunţare, după o vreme simţirea se stinge şi inevitabil tânjesc o nouă dragoste. Nici unul, nici altul nu pot trăi fără o iubire din afara lor, indiferent ca este vorba de dragoste sau de un sentiment uman de iubire, ceea ce îi determina să se caute permanent pentru a se dărui unul altuia.

Cu toate acestea forma sub care se îndrăgostesc bărbatul şi femeia diferă esenţial. Şi unul şi altul iubesc intens, profund, devastator, însă se manifestă diferit. Femeia arde, se topeşte toată în focul pasiunii, se toarnă în ”forma” iubirii, se identifică cu sentimentul în sine, mărturisind fără rezerve prin cuvinte şi gesturi dulcele jar ce-i mocneşte în suflet. De partea cealaltă, bărbatul pare că-şi trăieşte iubirea în taină, i se pare lipsit de solemnitate să o trâmbiţeze chiar şi femeii pe care o iubeşte. Are un aer distant, necuprins de febra mistuitoare a dragostei, nu-şi ucide inima în focul pasiunii, iar mintea nu-i este înfierbântată tot timpul de imaginea femeii iubite.

Femeia se manifesta teatral cu gesturi si replici ample şi colorate, desprinse dintr-o alunecare spre o realitate proprie. Femeii în dragoste îi plac poveştile şi întotdeauna şi-a dorit să fie zâna din basm pe care să o răpească Făt-Frumos. În schimb bărbatul îi aşterne la picioare femeii iubite fapte şi dovezi evidente de iubire, făcând economie de cuvinte şi gesturi inutile în opinia lui. Aşa cum spunea unul dintre filozofii ruşi, femeia este genială in iubire, pe când bărbatul este mai degrabă talentat.

În ciuda acestei virtuţi, femeia acaparează uneori brutal, despotic chiar, bărbatul de care s-a îndrăgostit, având tendinţa nestăvilită să dispună de el aşa precum îi stau la îndemână anumite ustensile indispensabile. Femeia are tendinţa tiranică să ia în stăpânire obiectul dragostei ei, să-i controleze fiecare mişcare, să-l sufoce cu gesturi şi manifestări pe care bărbatul adesea nu le înţelege sau i se par deplasate.

Femeia trăind intens ”povestea” de iubire consideră că bărbatul este şi el la rândul lui un erou de basm. Dacă în dragoste şi mai puţin în rest femeia trăieşte într-o realitate virtuală, bărbatul ia lucrurile în cel mai serios mod posibil, considerând că o dragoste se poate trăi pasional chiar dacă nu-ţi declari sentimentele. Femeia rosteşte cu uşurinţă la fiecare minut ”te iubesc” poate fără să exprime nimic din sentiment, pe când pentru bărbat a spune ”te iubesc” pare a fi un nonsens. El simte adânc acest lucru nu trebuie să-l rostească ca o dovadă de iubire.

Diferenţa dintre cei doi ca manifestare a dragostei este de fapt secretul apropierii dintre ei. Rareori dragostea este simţită şi trăită în acelaşi fel de cei doi. Rareori pasiunea are acelaşi chip şi aceeaşi profunzime, însă ceea ce-i diferenţiază pe cei doi este tocmai motivul care îi apropie mai intens. Întotdeauna diferenţa a creat întregul.

Sclavia timpului...

Trecutul este un prezent mort, iar viitorul un prezent ce se va naşte. Trecutul se scrie în amintiri şi în istorii nelăsând timpul să se piardă în neant. Un timp nepăstrat în vestigii este un timp mort, pe când adunat în file de istorie şi în rememorări poate fi readus în prezent şi în viitor. Timpul metamorfozat în trecut, prezent şi viitor dă sens mecanicist existenţei, ne supune forţat unui marş draconic până la epuizare totală, devenind sclavii unui ”nimic” abstract ce ne coordonează existenţa în cele mai mici detalii. O singură amăgire ne rămâne din trecut – amintirea, o singură iluzie prezentă - vieţuirea şi o singură himeră a timpului ce va să vie - speranţa.

Simţirea din vârtejul existenţei poate fi aceeaşi şi fără timp. Timpul a fost inventat fără să ştim ce ne aşteaptă, fără să avem conştiinţa lui în viitor şi cum ne va înrobi strivindu-ne sub paşii lui orice devenire, orice speranţă, orice gând. Tot ceea ce facem, săvârşim sub presiunea timpului, a ticăitului nemilos al ceasornicului, aruncaţi adesea în hăul lui fără fund orbecăind haotici în căutarea unei lumini limpezi spre o ieşire din tunelul timpului.

Ce am fi fără timp?... Ce am fi fără prezent, trecut şi viitor? Timpul este o noţiune inventată de om pentru a gestiona viaţa. Altfel am fi oameni între naştere şi moarte, răsărituri şi apusuri. N-am mai avea ani , ci doar treceri prin existenţă, numărând ierni sau primăveri, veri sau toamne.

Fără reper orar, fiecare zi şi fiecare noapte ar semăna între ele. Anotimpurile ar bate la uşă pe negândite. Doar din iarna în iarnă am şti că a mai trecut un an, timp în care conştiinţa n-a fost împovărată de ticăitul neostoit al ceasornicului.

Timpul, marea invenţie a omenirii, a zădărnicit totul, a spânzurat în secundele lui şi zilele noastre, a ucis viaţa tihnită şi a instalat haosul. Este paradoxal cum timpul poate distruge ordinea şi armonia, tocmai el cel care ar trebui să ne ordoneze viaţa până la perfecţiune. Timpul, înălţare şi cădere în forme nedefinite, răstimpuri de lungi aşteptări ce par milenii şi ani trecuţi ce par fâlfâiri ale clipei.

Snobism...

Am detestat întotdeauna pierderea de sine. Adică acea conştiinţă pierdută voit asupra a ceea ce reprezinţi ca individ. Pierderea reperelor valorii individuale reale, în schimbul unei supraevaluări determinată de criterii false, însă absolute în mintea celui ce se crede altceva decât ceea ce este, denotă suficienţă şi o existenţă lipsită de profunzime. În momentul în care îţi pierzi modestia şi simţul realităţii, indiferent cine ai fi şi pe ce treaptă socială te afli, eşti un om pierdut. Lumea ta, complicată în aparenţă, în realitate se mărgineşte într-un mod simplist la un ideal superfluu, o lume compusă din situaţii, obiecte sau conjuncturi fără o valoare reală. Persoana snoabă accede insistent spre acele culmi căreia nu aparţine prin esenţă, imită tot ceea ce este la modă, deşi stilul nu i se potriveşte, doar pentru a fi în rândul unei ”elite” de carton.

Orice împrejurare în care ia contact cu viaţa normală, cu oamenii de o anumită condiţie firească, simplă şi sănătoasă, i se par a fi sub demnitatea şi rangul căruia aparţine. Prin urmare tot ceea ce ”atinge” îi provoacă repulsie, considerând că lumea în care este obligat să existe alături de ceilalţi este mult sub condiţia socială pe care şi-a atribuit-o în propria închipuire.

Nu o singură dată am auzit persoane spunând că le este imposibil să mai trăiască într-un oraş de provincie şi că viaţa adevărată nu este decât în Bucureşti. Acolo simţi cu adevărat că trăieşti. Îţi poţi face ”shopingul” în magazine de firmă, nu la băcănia din colţ, doar în capitală poţi merge la restaurante şi localuri luxoase cu rezonanţă internaţională, numai în Bucureşti poţi avea acces la cele mai bune servicii, nu la meşteri de mâna a doua, acolo poţi vizita saloanele de înfrumuseţare cele mai ”ixpensiv” cu servicii pe măsura preţurilor etc. Apartenenţa la ”high-life”-ul social, într-un centru de unde emană şi se dă tonul unei astfel de vieţi, devenise pentru persoanele în cauză, o necesitate stringentă.

Priveam cu uimire cum fără nici un fel de reţinere erau pătrunse de importanţa acestui deziderat pe care îl urmăreau şi la care sperau cu îndârjire - viaţa elitelor, conform ultimei mode, departe de omul de rând ce emană tot felul de miasme a muncă şi viaţă grea. Cei mai mulţi dintre ei se ruşinau de originea ţărănească pe care o aveau, în schimb nu se jenau deloc să descrie modul în care au parvenit datorită unei conjuncturi favorabile. Şi mai mult de atât, cei mai mulţi depind în mare măsură de cineva care le asigură o existenţă fără griji, ei nefiind capabili să ia contact cu cealaltă societate în care se munceşte şi banul se câştigă cu efort. Astfel ”soţia soţului” şi ”beizadeaua lui tata” ca relaţii emfatice de tip parazit, sunt prezente peste tot la români, iar snobismul şi uşurinţa cu care unii de afiliază unei idei elitiste false, nu va dispărea atâta timp cât veniturile unora devin substanţiale fără prea mare efort.