Pagini

duminică, 4 septembrie 2011

Feminitate pierdută...

Uităm să fim femei. Uităm sau n-am aflat niciodată cu adevărat că suntem femei. N-ar fi greu deloc acest lucru, însă viaţa cu toate valurile ei conjuncturale, adesea transformă femeia într-un instrument, un cal de povară cu sex incert, capabil să tragă din răsputeri, uneori chiar să împingă cât doi la căruţa căsniciei. Prinse într-un orizont limitat, alături de un bărbat incapabil să-şi asume responsabilităţi, ne amintim că suntem femei numai în momentele lunare sau atunci când dăm viaţă copiilor noştri. Apoi reintrăm în rolul dublu pe care scena vieţii ni-l impune fără să protestăm sau să putem renunţa. Este drept că există şi femei ce se simt bine în această postură de ”dublu-mixt” însă, cred că n-au aflat cât de mult împlineşte şi câtă voluptate binefăcătoare îmbălsămează sufletul femeii atunci când feminitatea lor se strecoară în mintea şi sufletul unui bărbat.

Cu timpul ne transformăm în persoane neconturate, fără personalitate, fără temperament, cu spiritul ciopârţit de îndoieli, golite de dorinţe, aproape nişte ”mecanisme” umane, lipsite de gust si rafinament, fără sentimente manifeste, cu atitudine plată şi inhibată. Pe fondul acestei degradări umilitoare ne luăm rolul în serios cărând greutăţi peste măsura puterii noastre, reparând lucruri prin casa, angajând meşteri pentru zugrăvit sau instalatori acolo unde lucrările ne depăşesc, rezolvăm probleme ca între bărbaţi sau conducem ore în şir fără să ne plângem de oboseală. Îmbrăcăm haine la întâmplare, neglijent, copiate din garderoba masculină. Nelipsiţii pantaloni şi pantofii sport, cămăşile şi hanoracele, asortate cu atitudinile specific masculine din care nu lipseşte ţigara fumată oriunde şi oricum. Fardurile şi rujul sunt uitate demult în vreun fund de sertar de toaletă, parfumul este inutil, iar aranjatul părului ar fi un lucru mult prea complicat pentru o femeie copleşită de probleme. Este suficient doar un pieptăn trecut neglijent prin păr şi nici acela în faţa oglinzii. Ajungem să urâm oglinda, o detestăm pentru că ne aminteşte mult prea frust de ceea ce ar trebui să fim. Coafor, cosmetică, rochii elegante, pantofi asortaţi, poşete şic sunt utopii pentru femeia ce a uitat să fie femeie. Apoi, uimite şi disperate ne întrebăm de ce bărbaţii noştri care nu-şi asumă acasă responsabilităţi întorc hipnotizaţi privirea după alte femei. Cum de masculul din ei se trezeşte la adierea unei femei şi nu atunci când este vorba de rolul pe care trebuie să şi-l asume în familie.

Femeia transpusă nevoit în rolul bărbatului sau dezamăgită de o relaţie în care responsabilităţile îi revin ei în cea mai mare măsură, devine abătută, închistată şi încrâncenată în propria-i singurătate, iar orizontul i de îngustează până acolo unde nu mai vede decât muncă şi griji. Deseori devine irascibilă din nimic, simţind nevoia să se elibereze de nemulţumirea ce o apasă. Şi, deşi tensiunea se acumulează până la insuportabil este capabilă să ducă această corvoadă fără să renunţe sau să se refugieze într-o altă stare de compensare. Îşi acceptă condiţia fără să caute căi alternative, căutări care o sperie gândindu-se că situaţia se poate repeta. Lipsa ei de încredere în relaţii o determină să nu plece, o fac să rămână şi să îndure o viaţă chinuitoare.

Păstrarea feminităţii atunci când femeia este forţată să se lepede de menirea ei ca femeie, este imposibilă. În sufletul ei se naşte un război al contradicţiilor – nu poate fi bărbat şi femeie în acelaşi timp, nu se poate schimba cameleonic de la o stare la alta, nu poate fi în pat femeie şi pe stradă bărbat. Cu toate acestea nu-şi pierde tăria şi puterea de a face faţă încercărilor, în schimb preocupată de grijile zilnice, de copii, de soţ, de treburile casnice, uită cine este. Şi peste toate astea împovărată şi de responsabilităţile masculine, se pierde tot mai adânc într-o uitare de sine, căutând alinare doar în tristeţe şi resemnare. Asta ne e soarta! Acest sens al vieţii pe care îl credem predestinat şi în care ne refugiem atunci când nu întrezărim o altă cale.

2 comentarii:

  1. E adevarat...si pur ca aurul mesajul dvs. Intr-adevar de cativa zeci de ani femeile au uitat sa fie femei si au ramas...singure si triste, cu o buna parte din viata lor netraita si regretata. Nu stiu, daca as putea, as incerca sa ajut cumva sau sa deschid ochii mai multor femei si mai ales fete tinere care calca urmele mamelor lor, sa fie "totul pentru toti" si cat mai putin respect veritabil pt sine, pt feminitate (si nu vulgaritate), si pentru toate lucrurile fascinante pe care poetii, pictorii, compozitorii,le-au vazut in Femeie si prin asta, au creat o atat de frumoasa Arta...

    RăspundețiȘtergere
  2. Lasati filozofia vaicarelii si iesiti in viata! Iar de n'o faceti,sunteti niste neispravite!

    RăspundețiȘtergere