Pagini

marți, 25 octombrie 2011

Sinceritatea...

 „Sinceritatea este precum o lovitură în testicole...”
Am citit undeva, pe o margine de carte, această însemnare metaforică a unui cititor, scrisă în grabă cu cerneală de culoare roşie. Folosise expresia populară în loc de cea academică ceea ce exprima şi mai autentic nuanţa „durerii”. Fiecare dintre noi, purtători ai senzitivului organ sau nu, ştim sau intuim şocul agresivităţii fizice sau transpunerea lui în obiectul contondent al cuvântului sincer.

Ştim ce impact iritant până la isterie poate avea sinceritatea din partea cuiva atunci când cel căruia i de adresează are simţire şi sensibilitate. Sinceritatea înţeleasă ca adevăr în sens negativ, mai mult decât oricare alt reproş răneşte profund. Cei mai mulţi dintre noi, deşi recunoaştem în sinea noastră propriile neajunsuri, întâmpinăm adevărul cu un refuz de acceptare. Reacţia inversă dovedeşte că nici noi pe noi înşine nu ne putem iubi cu aceste neajunsuri şi de aceea dintr-un sentiment de îndoială avem tendinţa să respingem brutal aceste evidenţe. În faţă ni se pune acea oglindă în care ne vedem şi ceea ce vedem nu ne place.

Reacţionăm brutal refuzând să ne privim din afara noastră prin ochii altcuiva. Este acelaşi lucru cu a recunoaşte că nu suntem frumoşi sau inteligenţi, deşi în oglinda propriilor noştri ochi ne privim plini de admiraţie extatică, păcălind în felul acesta realitatea.
Este drept că nu putem crede în orice vorbă aruncată răutăcios de orice interlocutor, însă acolo unde persoane apropiate sufleteşte, au ceva de spus, remarca lor trebuie să devină un motiv de meditaţie. Puţini sunt cei care se pot evalua obiectiv ca mai apoi să îndrepte sau să şlefuiască acolo unde modelarea o cere. Suntem proiecte imperfecte, cu conştiinţe fără putere de pătrundere a tuturor subtilităţilor vieţii. De aceea sinceritatea din partea unui prieten sau a unei persoane apropiate poate fi „trezirea din vis”, poate reprezenta „palma” de care aveam nevoie.

Dezmeticirea dintr-o realitate creată de propria mintea, în care ai propriile percepţii şi credinţe, realitate care poate fi conceptual greşită sau privită superficial, se năruie atunci când o altă imagine îţi este revelată. Când cineva îţi vorbeşte sincer despre ceea ce eşti sau despre acele laturi pe care nu ţi le vezi în totalitate, îţi poate deschide perspective noi de înţelegere a enigmelor existenţei umane sau a ceea ce poţi deveni ori salva atunci când calea este greşită. Toate astea se fac învăţând sau corectând ceea ce se poate îndrepta, dar mai ales înţelegând sensul lui ”a te vedea” cu ochii celuilalt.

Sunt greşeli pe care le facem fără să fim conştienţi de ele. Suntem obişnuiţi să trăim după un tipar bine stabilit fără să concepem depăşirea limitelor lui. Adesea gândirea ne este limitată de conjuncturi autoimpuse şi rareori avem curiozitatea sau curajul să ieşim din rutină. Avem momente de panică interioară ce schimonosesc atitudinea, suntem marcaţi de tot felul de dezechilibre ce se reflectă în imaginea expusă celorlalţi, avem nevoi şi căutări pe care nu ştim să le exprimăm în cuvinte, şi peste toate astea avem defecte, goluri, hibe, suntem imperfecţiuni perfecte. Dar dacă cineva din preajma noastră, în mărturisirea căruia avem încredere, pe care o acceptăm direct, fără menajamente sau false pudori, va îndrăzni să ne zugrăvească acea imagine reală, este bine să nu-l respingem. Omul acela nu face decât să ne arate dintr-un sentiment de stimă, apreciere sau iubire, că îi pasă de ceea ce suntem sau putem deveni.

sâmbătă, 15 octombrie 2011

Căderi în Înalt...

Sufletul omului este precum un cufăr în care se adună sentimente sfâşiate sau ciopârţite de prăbuşiri şi resemnare, clipe nostalgice rânduite în gânduri, însă nedate vreodată adevăratei trăiri, umilinţe şi regrete ale unor vremi ce au trecut nepăsătoare lăsând în urmă mâini întinse într-o lunga şi necuprinsă aşteptarea a ceea ce n-a fost să fie. Simţim cum timpul a expirat, nu rămâne decât un viitor anost, searbăd, o cale spre nicăieri presărată cu absurde flori de nimic. Ce poţi face, cum poţi părăsi un drum când nu există altul… când este unicul pe care poţi păşi ştiind că nu duce nicăieri. Este punctul terminus, deşi nu s-a sfârşit. Orice pas înainte este o nouă cădere în care îţi răneşti genunchii şi sufletul… da… te prăbuşeşti peste sufletul şi aşa cuprins de maladia deprimării… te ridici, îl cuprinzi în braţe şi pleci mai departe… însă unde?... In acelaşi loc revii iar şi iar cu speranţa îndoliată de amăgirea defunctă că ceva se va schimba. Însă timpul a îmbătrânit de atâta aşteptare, va muri curând, şi va lua cu el tot ce n-am trăit, lăsând pustiul şi mai pustiu, iar la poarta sufletului dată de perete va lăsa atârnat un anunţ de închiriat.

În astfel de momente nu ai de ales decât să te ridici din ţărâna deznădejdii şi să o iei de la capăt sau să-ţi abandonezi trupul pe drumul bolovănit, iar sufletul şi spiritul să păşească peste huma inertă urmând calea spre Înalt. Existenţa nu este altceva decât un drum pe care păşim duşi de inspiraţie sau de neşansă. Pantele abrupte pe care urcăm în corzi rănindu-ne răbdarea şi încrederea, alternează cu poteci înguste, răgazuri line şi şerpuitoare. Sunt momentele de acalmie când te întorci în gânduri colindând trecutul. Răscoleşti amintirile închise în uitări voite, mustind de neîmpliniri. Te opreşti la răscrucea timpului orbecăind, fără vlagă, răpus de astenia căutării îndelungate, zbătându-te între viaţă şi moarte să afli o cale, însă totul a înţepenit demult într-o realitate ruginită. Drumul este înnodat de destin, nu are întoarcere sau înaintare. Este un tropot de paşi pe loc. Singurul refugiu este evadarea din trup şi purcederea spre ”dincolo”, într-un absolut străin de materialitate. ”Căderea” în adâncul Înaltului este eliberarea de prezent, urcând pe poteca cu trepte a lui Iacob, necuprinsă în simţiri, sprijinită de absolut.

duminică, 9 octombrie 2011

Edificiul iubirii...

Iubirea se zideşte, iubirea ne zideşte, iubirea este unealtă şi adevăr, iubirea este edificiul în cupola căruia bat clopote de sărbătoare.

O vorba de profundă înţelepciune spune că iubirea se construieşte. Adevărul rostit poartă în el o întreagă şi neostoita muncă sisifică de a zidi edificiul iubirii, precum un panteon comun al celor doi în liniştea şi sfinţenia căruia nu pătrunde decadenţa unei uniuni mărunte. Fiecare dintre cei doi aleşi printr-o tainică ”cununie” au datoria să privească cu smerită considerare şi dăruire această lucrare care în finalul fericit al ei va deveni o operă de artă. Numai când cei doi mână de mână devin creatori întru frumos, zidind împreună ceea ce El le-a dăruit ca piatră de început, numai atunci dragostea poate avea sensul şi curăţenia iubirii autentice. Iar temelia întregii zidiri este spiritul celor doi, fiecare dintre ei venind în operă cu deschidere şi sinceritate, cu simplitatea şi naturaleţea valorilor autentice.

Fără năzuinţă de înălţare prin iubirea, percepţia comună a dragostei se va reduce la un sentiment ce nu are decât finalitate fizică, mult prea decăzut, ivit din porniri primitive ale fiinţei. Pornirea instinctuală şi beţia inefabilului sentiment nu sunt suficiente pentru a crea minuni. Plutirea şi pierderea în plăceri explozive egale cu clipa nu sunt durate în veşnicia de dincolo de lume, ori ceea ce zideşti aici cu talent folosind ca unealtă spiritul îngemănat, va dura peste timp şi după timp.

Dragostea aceasta întemeiată şi zidită pe alte norme decât cele pur umane este o contopire a lui eros cu agape. Deşi cele două iubiri în mod firesc sunt diferite, erosul fiind iubirea omenească, iar agape iubirea divină prin care Dumnezeu îşi pogoară harul asupra iubirii umane, în astfel de opere de artă, cele două iubiri devin una singură. Se întrepătrund, dăruind prin Dumnezeu inimilor îndrăgostite, deschise de credinţă, iubirea fără de păcat, netemătoare de a se stinge. În fapt, iubirea autentică este cea spirituală, iubirea trupului fiind doar o prelungire imperfectă în peisajul iubirii spirituale. Aşadar, dragostea compusă din divin şi omenesc este precum expresia artistului cu talent, expresie încărcată cu vibraţii de dincolo de cer pe care o transpune sublim în opera sa.

Creaţia concretizată în operă de artă este într-o necontenită modelare ce urmăreşte forma cea mai sublimă de armonie a contopirii celor două spirite, la această îmbrăţişare sufletele fiind martore. Căderile unuia sunt şi prăbuşirile celuilalt, înălţarea unuia este şi zborul celuilalt. Asta nu înseamnă că totul se trăieşte la unison, într-o idealizare absolută, fără ca fiecare să rămână el însuşi. Cei doi simt şi respiră separat, dar au acelaşi aer şi aceeaşi cale spre Cer. Sunt două fiinţe ”străine” una de cealaltă, cu două eu-uri împletite, cu ecouri ale gândurilor şi simţirii ce rezonează cu vibraţiile celuilalt. Distanţa este percepută abstract, între ei torcându-se firul Ariadnei, legătură invizibilă ce apropie depărtarea, oriunde ei s-ar afla. Se percep spiritual şi prin vibraţii extrasenzoriale, telepatic, în fapt o uniune tainica dincolo de înţelesul banal al relaţiei. Dragostea ca sentiment uman, metamorfozată într-o iubire Înaltă, dezvăluie o nouă identitate a ei. Uniunea dintre cei doi este mai mult decât o simplă vecinătate sau apropiere, între ei se creează un spaţiu nedefinit ce va radia totalitatea sentimentelor ce-i uneşte însă ”învolburate” nu ca intensitate pe orizontală, ci în adânc şi spre Cer.