Pagini

miercuri, 16 noiembrie 2011

Cioran între lacrima şi zâmbet...

Deşi este o mare îndrăzneală ca un cititor oarecare să exprime o idee despre Cioran, îmi permit acest lucru cu menţiunea că dincolo de gândurile mele păstrez respectul, condescendenţa şi admiraţia pentru tot ceea ce reprezintă marele Cioran. Este geniul monumental al negării vieţii şi al contestării firescului existenţei umane, susţinând moartea ca salvare din calea vieţii.

Citindu-l pe Cioran, eşti cuprins de un protest vehement, o negare uneori totală, alteori mai blândă, a manifestării sale ce pare în multe privinţe absurdă. Ai tendinţa nestăvilită să arunci cartea şi să strigi din toţi rărunchii ”Nu-i adevărat!!! E nebun!”, stare de debusolare pe care îţi este greu să o percepi ca fiind una fără vreo legătură cu maladia. La tot pasul te întrebi dacă Cioran a fost nebun sau doar un ”nebun” printre nebuni. Pare că a iubit nebunia mai mult decât viaţa. Pesimismul dus la extrem si deznădejdea sfâşietoare au marcat toate scrierile sale. A fost un pesimist autentic sau numai unul închipuit? Un nihilist original, un sceptic răpus de echivoc sau doar un scormonitor al arheologiei umane. Boala care l-a afectat încă din tinereţe, marasmul care s-a intensificat cu vârsta şi tristeţea năucitoare, s-au reflectat în toate volumele sale. El spunea la un moment dat ca tocmai scrisul l-a salvat de la moarte. Era modul în care îşi afla echilibrul după nopţi insomniace, în care durerile trupului şi ale sufletului erau de nesuportat.

Aproape toate volumele lui sunt un strigăt de disperare, o imposibilitate de a fi. Vehemenţa cu care adora ideea de moarte, dispreţuind tot ceea ce este viaţa firească l-ar fi determinat să-şi pună capăt zilelor într-un mod solemn şi discret. Dar n-a făcut-o. Îşi dorea moartea, dar în egală măsură iubea şi viaţa. "Urăsc această viaţă pe care o idolatrizez", dar şi "Nu sunt un pesimist, iubesc această lume cumplită. De ani de zile caut o definiţie a tristeţii, sper să n-o găsesc niciodată" sau "Toate nenorocirile mele se trag din faptul că sunt prea ataşat de viaţă; n-am întâlnit pe nimeni s-o iubească atât cât o iubesc eu", sunt doar câteva din expresiile în care susţine dragostea de viaţă.

Agonie şi extaz aceasta este starea pe care o induce citirea volumelor lui. Te întrebi cum poate fi un om capabil de atâta zbucium sufletesc, cum se poate transpune mental şi sufletesc de la demon la înger, de la om la Dumnezeu. Cum poate muri şi trăi într-un ritm cu o disperare egală făcând din moarte un absolut şi din viaţă o stare de tranziţie spre absolut.

În fiecare frază există tristeţe şi bucurie, sentimentul zădărniciei vieţii şi al înălţării într-un plan ce susţine viaţa. Este unul dintre cele mai epuizante stiluri livreşti, fiecare idee, fiecare cuvânt are forţa destructibilă a unui cutremur devastator şi forţa ziditoare a speranţei. Te naşti şi mori într-un ciclu nesfârşit ca în finalul lecturii să rămâi definitiv ancorat în realitatea pe care Cioran n-a părăsit-o niciodată. Dincolo de nihilismul desăvârşit şi de contestarea sa ca om, a fost un arheolog al stărilor sufleteşti şi a omului în cele mai adânci tainiţe ale lui. Prin stările lui de tulburare anxioasă, de neadaptabilitate faţă de ceilalţi semeni şi faţă de o realitate pe care rar o recunoştea, Cioran se prăbuşea într-o disperare vecină cu nebunia. Însă în spatele acestui zbucium copleşitor se ascundea dragostea de viaţă.

Iată ce spunea Constantin Noica, cuvinte care vin să susţină ideea că Cioran nu a contestat niciodată cu adevărat viaţa. ”Îmi amintesc ca i-am spus lui Cioran, pe care l-am urmărit cu frăţească îngrijorare toata viata : "Faptul ca nu ti-ai pus capăt zilelor, după ce timp de patruzeci de ani te-ai tânguit pentru nefericirea de-a te fi născut, mă asigură că viata e totuşi bună." El m-a tras deoparte si mi-a răspuns : "Mă, să n-o spui nimănui, dar îmi place viaţa !"

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu