Talentul și ambiția de a avea talent

"Talentul este la origine gratuit, un fel de nemeritată predestinare, într-un cuvânt, un har, independent de voință și de obișnuitele treburi din viață." Ch.Augustin Sante Beuve

Talentul și ambiția de a avea talent sunt două lucruri total diferite. Este drept că o simplă dăruire din partea divinității cu acea calitate ce se numește talent fără a fi cultivat apoi prin eforturi uneori uriașe, nu va transforma talentul în măiestrie. El va rămâne în stadiul de mugure precum o esență ținută ermetic închisă, fără a fi pusă în valoare prin deschiderea recipientului pentru ca ea să se răspândească în mediul ambiant. Desigur, talentul este și o dorință uneori rostită, alteori nerostită. Cine nu-și dorește să fie artist, poet, muzician sau creator de artă? Cine nu a încercat măcar o dată să-și exprime emoțiile pozitive sau negative printr-o formă de creație. Oricât de departe am fi de umanitate, natura interioară a fiecăruia dintre noi are momente când simte nevoia să se exprime prin frumos. Dar de aici până la a crede și a ni se confirma că avem talent este cale lungă.

Adesea refularea unor dorințe neîmplinite ce crează în timp suferințe adânci își găsește echilibrul în ”talent”. Evident, se aleg fără măsură toate domeniile artei: pictura, poezia, literatura. Numai muzica scapă mai ușor de stâlcirea ei în dezacorduri pentru că zgârie cel mai tare percepția în cazul unui antitalent. În rest, atunci când există neîmpliniri repetate, între a aluneca într-o cruntă stare depresivă și a te refugia în ”talent”, cel mai puțin dureros este talentul. Crezul personal pe care îl ai despre tine, imaginea creată de propria ambiție te determină să crezi că ai talent. Dacă mai sunt și unii în preajma ta care îți cântă în strună elogiind creația ta, atunci ai toate șansele să pici în derizoriu în față celorlalți. Cei mai mulți uită că talentul se cultivă pe un teren fertil. Dacă însă încerci să cultivi plante valoroase pe un teren sterp, cu siguranță acele plante nu vor deveni decât buruieni cu o inflorescență palidă și trecătoare.

Sunt adulți care au visat o viață întreagă să fie altceva decât sunt. Au o impresie foarte bună despre sine și cred că înșirând niște cuvinte cu rimă ori mâzgălind într-un mod hidos o pânză, au acel har pe care și l-au dorit. Simțul ridicolului este greu de perceput când dorința depășește putința. Se împăunează cu calități pe care nu le au și culmea, adesea au și admiratori! Sunt acei fani fără personalitate, la rândul lor debusolați, ce se prosternează în fața un ”talent”.

Desigur, nu este nimic rău în străduința celor care doresc să se refugieze la marginea artei în postura de ucenic creator de artă, însă acest lucru se face cu decență, în intimitatea propriei persoane și a câtorva apropiați, discret, fără a face publică din vanitate o creație care nu are nimic aface cu arta. Fiecare simte nevoia unei ieșiri din el, unei manifestări în afara lui, expunând ce crede el că are mai bun, dar fără o balanță personală poți ușor cădea în derizoriu.

Cineva cu un real talent ce promitea o ascensiune binemeritată, intrebat de mine de ce nu a continuat să picteze, mi-a spus: ”Am înțeles că nu foi fi niciodată genial”. Poate că aceasta este extrema lucidității, claritatea percepției de sine, însă nu foarte departe de această opinie, orice alt talent fără un dram de genialitate, nu este talent.

Celălaltă fațetă a talentului mult dorit este relevată de copiii chinuiți de părinți pentru a atinge performanțe greu de imaginat și de suportat pentru un copil lipsit de talent. Copiii se conformează dorințelor părinților fără a li se oferi posibilitatea de a aleage. Spre deosebire de copiii germani spre exemplu care sunt întrebați dacă vor să facă un lucru important care va conta în viața lor, ai noștri sunt supuși forțat să facă acel lucru. De cele mai multe ori părintele este cel care și-a dorit și își dorește să impună propria frustrare refulată acum asupra copilului care trebuie să facă ceea ce el a ratat.

Cei mai mulți dintre părinți aleg pentru copiii lor chiar și harurile pe care nu le pot primi decât de la natură. Îl înzestrează pe copil cu calități pe care nu le are, dar pe care părintele dorește să le aibă. Uneori maturitatea sau maturizarea copilului nu are nicio importanță pentru părintele care se crede responsabil pentru copil toată viață. El știe ce să aleagă în virtutea experienței acumulate, dar fără să-l intereseze dacă nevoia lui de împlinire se potrivește copilului.

Diferența dintre talent și ambiția ca propria odraslă să aibă talent rezidă de fapt din dorința arzătoare de glorie, de realizări peste propriile puteri, de vanitate nemăsurată și de a demonstra celorlalți cine suntem. Acest lucru naște în unii o forță inimaginabilă care nu se oprește în faţa niciunui efort inutil. Uneori părinții sunt dispuși să investească bani, efort intelectual și fizic, să facă orice sacrificii numai pentru a-și vedea visul împlinit. Apoi când copilul devine un ratat sau nu ajunge pe acele culmi ale gloriei imaginate de părinți, aceștia devin foarte dezamăgiți de nenorocul copilului lor.

Îndrăgostiţii de idei…

Am fost creaţi cu o nevoie acută de dragoste. Viaţa fără dragoste este precum un pământ sterp ori ceva ce aparţine vieţii fără sensul pentru care a fost creat. Lucrurile care compun viaţa nu sunt întâmplătoare. Semnificaţia lor  este formată din acel lucru, rolul lui şi consideraţia sau aprecierea pentru ceea ce reprezintă el pentru noi.   Ideea de iubire există în noi încă de la naştere, mai întâi ca instinct, iar apoi precum emoţie şi sentiment. Orice am face în viaţa asta, oricum ne-am croi drumul prin ea, nevoia de a iubi şi a fi iubiţi este atât de acută încât lipsa sentimentului face din noi nişte monştri.

Dacă nu ai parte de o iubire, dacă nu primeşti iubire, dacă nu îţi este dat un obiect al iubirii asupra căruia să-ţi reverşi tot fluviul de sentimente, fiinţa din tine se transformă într-un pustiu. Golul, nimicul, sentimentul permanent al deşertăciunii fac din tine un ”viu” neînsufleţit. Trăieşti doar pentru şi prin ideile tale, pentru ideaticul lor. Acolo, într-un colţ al acestui pustiu tot timpul va rămâne un colţ  verde special păstrat pentru ideile create de minte. Imaginile sunt foarte limpezi, încrustate cu linii ferme, iar trăsăturile se confundă cu dorinţa pentru idealul creat.

Mintea noastră este un seif cu idei. Pentru fiecare dorinţă există o idee împlinitoare. În cuprinsul ei ideea este reprezentarea perfecţiunii, este creaţia minţii din nevoia de a afla ceva pe măsura înălţimii dorinţei noastre. Este un punct de reper în jurul căruia gravitează toate actele concrete legate de acea idee. 

Ideaticul din noi cuprinde oameni, iubiri, situaţii, acte, drumuri, toate creaţii ale spiritului la care participă mintea, sufletul şi inima. Realitatea este însă alta. Când păşeşti dincolo de ideal, luând lumea precum comparaţie, afli într-un mod dezamagitor că ideile tale, cele mai multe, sunt doar himere. Parţialitatea lor o poţi regăsi uneori în anumite nuanţe ale vieţii, dar atunci când idealurile minţii tale sunt mult prea înalte pentru a putea fi atinse de realităţile lumii existenţiale, dezamăgirile sunt crunte. Toată viaţa căutăm aceste idealuri împlinitoare. Le aşteptăm sau le căutăm. Dar atunci când ele întârzie să apară, din acea nevoie acută de iubire, ne îndrăgostim de idee. Astfel sunt o mulţime de oameni îndrăgostiţi de ideea de dragoste sau de ideea unei femei ideale, a unei situaţii materiale ori a unei himere ce nu are corespondent în lumea reală. Oniricul acesta poate devasta orice minte fermă în gândire, este mai puternic decât orice raţiune profundă, este nevoia de ceva împlinitor ce ar putea da vieţii un sens, restrângând zbuciumul haotic al căutărilor deşarte.

Având cu noi permanent ideea precum un paşaport spiritual călătorim în necunoscut pentru a afla o dragoste sau o persoană, ori o situaţie care să corespundă perfect ideaticului nostru. Unii dintre noi se mulţumesc cu o simplă asemănare, alţii orbiţi de ideea lor, confundă adesea sentimentul sau persoana lasându-se păcăliţi de propria imaginaţie proiectată asupra celui întâlnit. După o vreme trezindu-se din beţia falsei iubiri, realizează că nimic din ideea lui nu se suprapunea pe caracterul fiinţei ce i-a ieşit în cale. Dezamagirea este devastatoare, iar idee este din nou pusă în ramă precum o icoană.

Confuzia doare cel mai tare acolo unde nevoia de a iubi şi a fi iubit este devastatoare. Şi cum fără iubire nu putem trăi ne întoarcem în propria singurătate pentru a face dragoste cu ideea. 

La început a fost iubirea...

 La începuturile Creaţiei, sufletul a fost suflarea prin care divinitatea a dat viaţă lutului. Mai târziu, când a ales cunoaşterea binelui şi a răului în locul iubirii absolute, omul a descoperit sentimentele. Poate părea desuet, însă nu se spune în van că în lipsa iubirii se naşte nimicul. Cea dintâi emoţie care l-a copleşit pe om a fost dragostea. Fără ca dragostea să-i cuprindă sufletul şi mintea, el ar fi rămas nesimţitor cum era înainte de a gusta din pomul cunoaşterii şi n-ar fi cunoscut simţirea omenescă -  bucuria, fericirea, bunătatea, dăruirea, dar nici ura, teama, durerea, suferinţa, dezamăgirea.

La început a fost Cuvântul şi Iubirea, iar mai târziu dragostea. Când a pierdut Raiul, omul nu cunoştea dragostea, dar într-o zi a simţit un fior care îi incălzeşte inima. Totul în jur i se părea altfel. Cerul mai senin, deşi norii alegau duşi de vânt. Natura mai vie chiar dacă toamna o cernise în culori cenuşii. Paşii îi păreau o plutire pe urcuşul bolovănit. A simţit cum emoţia îi răscoleşte gândurile şi inima. Nu ştia ce i se întâmplă. Însă a simţit că în el este o forţă care îi schimbă întru totul viaţa. Aşa a înţeles omul într-o bună zi că s-a îndrăgostit.

A aflat ce-i iubirea şi a fost foarte fericit. Dar nu s-a oprit aici. Dacă n-ar fi cunoscut dragostea, n-ar fi cunoscut nici celelalte sentimente. Îndrăgostindu-se a cunoscut bucuria şi fericirea, bunătatea şi înţelegerea, sacrificiul şi dorul. A învăţat generozitatea dăruind, a învăţat compasiunea alinând suferinţa, s-a descoperit pe sine  devenind poet, muzician sau scriitor. A învăţat cu blândeţe să redea lumina din ochii iubirii, alungând tristeţea. A aflat ce-i binele dăruind din binele lui.

Când a pierdut dragostea, restul sentimentelor au venit rând pe rând să distrugă ce construise iubirea. A cunoscut teama de a nu pierde dragostea, ascuţindu-şi armele cu care îşi va apăra starea de bine. A învăţat să-i fie dor, să se topească în iubire, dar a învăţat şi să arunce iubirea la gunoi, desconsiderând dăruirea. A gelozit pentru că se temea să nu piardă binele şi sublimul pe care îl simţea primind dragoste. Când a fost părăsit, rănile sufletului i-au sângerat cumplit. A cunoscut neputinţa de a smulge dragostea celuilalt. A aruncat cu noroi şi a târât în mocirlă iubirea. A devenit trist şi dezamăgit şi s-a răzbunat. A învăţat să urască pentru că nu mai era iubit. A învăţat să părăsească, să alunge din calea lui iubirea rămânând pustiu şi rece. Aşa a aflat ce-i deşertăciunea din el şi singurătatea. A aflat ce-i răul dăruind din răul lui.

A păşit mai departe, căutând din nou dragostea, dar a aflat regretul şi disperarea. Resentimentele l-au copleşit, i-au rănit sufletul şi i-au umplut inima de lacrimi.

A căutat dragostea în om, dar toţi oamenii erau pustiiţi de simţire. Ce nu era în el, nu mai era nici în ceilalţi. Atunci a iubit animalele sau neînsufleţitul material pe care le poţi iubi fără să dăruieşti prea mult, în schimb pustiul din tine se poate umple cu satisfacţia seacă a împlinirii.

Dragostea cu sora ei spirituală Iubirea, sunt cele două simţiri fără de care celelalte sentimente nu pot exista. Sentimentele se trezesc la viaţă de abia după ce înveţi să iubeşti. Nu poţi urâ dacă nu ai cunoscut mai întâi iubirea. Nu poţi fi îndurerat şi trist, dezamăgit şi neîmplinit dacă nu făcut o pasiune îndrăgostindu-te. Nu poţi fi gelos sau muşcat de invidie dacă cineva nu ameninţă să-ţi ia dragostea. Nu poţi cunoaşte frica de rău dacă nu ai cunoscut mai înainte binele. Dintru început este iubirea, dar când iubirea se stinge... 

Păcatul...

Când noi ne aducem aminte de păcatele noastre, Dumnezeu le uită. Ioan Gura de Aur

Ce  mai  este  păcatul  în  ziua de  azi?  Puţini  dintre  noi dau importanţă păcatului pe care bunicii noştri îl socoteau capital. Se întâmplă aşa pentru că vremurile au evoluat şi generaţiile odată cu ele.  Tinerii aproape că nu au auzit de păcat. Ce este de fapt păcatul?  Din punct de vedere religios este un act, cuvânt, gând contrar dogmelor religioase considerate drept voința lui Dumnezeu. Mai poate fi interpretat ca un act, fapt, cuvânt sau gând  care  duc  la  rătăcire,  adică  pierderea  căii  adevărate  a   vieţii, înstrăinarea de Dumnezeu. Din punct de vedere social şi moral este o greşeală cu aceleaşi semnificaţii precum păcatul în concepţie religioasă.

În vremurilor noastre păcatul îşi pierde semnificaţia devenind un lucru fără importanţă sau, social vorbind, el devine acel reper moral greu de respectat. Condiţiile vieţii actuale, mediul social care impune agresivitate şi perseverenţă maximă în a dobândi poziţii în care să poţi supravieţui, familiile dezlânate încă dintru început, exacerbarea ”controlată” a dezordinii vieţii în toate planurile ei, duc de multe ori la imposibilitatea respectării principiilor morale şi religioase. Cei conştienţi de semnificaţia păcatului ştiu că de cele mai multe ori eşti obligat să înfăptuieşti un păcat mai mic pentru a-l evita pe cel mai mare sau, unul mai mare pentru a-l evita pe cel capital. Sunt păcate şi păcate.

În condiţiile în care educaţia religioasă şi cea morală este din ce în ce mai slabă şi adesea ineficientă datorită conjuncturilor modernităţii, păcatul nu mai are aceeaşi conotaţie ancestrală. În faţa atâtor tentaţii şi ispite, pe care cei mai mulţi le consideră ca făcând firesc parte din viaţă, păcatul este un nonsens. S-au dus vremurile în care orice pas greşit era înfierat şi ameninţat cu pedeapsa divină. În această lume în care viaţa reprezintă altceva decât a merge la lucru şi la biserica, avem nevoie de echilibru. Iar acest echilibru nu se realizează decât săvârşind păcate mai mari sau mai mici. Cum vom fi pedepsiţi? În lipsa unei educaţii religioase, cred că cei mai mulţi ”păcătoşi” sunt total dezinteresaţi de acest aspect. Atâta timp cât neîmplinirea este o stare generală la nivelul întregii vieţi personale, păcatul nu este un motiv major de preocupare. Între cele două mari stări afective ce ne domină existenta, durerea şi plăcerea, nu avem decât a face păcate pentru a ne afla echilibrul.

Cum ai putea să te înfrânezi de la a întinde mâna să iei acel strop de bine care îţi iese în cale ispititor, atunci când viaţa este un iad. Cum ai putea să laşi pe altul să treacă înaintea ta, să te laşi călcat în picioare ştiind că viaţa ta şi a familie tale depinde de acea poziţie pe care ar trebui să o cedezi. Cum ai putea să nu îţi echilibrezi viaţa afectivă ce riscă să se dezintegreze spulberată de mediul familial ostil fără să faci un mic compromis în afara lui. Cum poţi azi, când există atâtea tentaţii, să rezişti eroic slăbiciunii de a te lăsa purtat spre acea Fata Morgana a plăcerii? Cât de convins trebuie să fii de imoralitate şi de încălcarea normelor creştine în lipsa unei educaţii etice şi religioase? Toată existenţa actuală este o trăire în păcat. Păcatul ca faptă şi mai ales ca gând face parte din noi, iar o evitare totală a lui ar fi imposibilă. Neprihănirea într-o societate modernă este o noţiune aproape fără sens. Cu toţii suntem mânjiţi de ”mizeria” păcatului salvator. Prin urmare viaţa actuală presupune un compromis între a face păcate mici ca soluţii salvatoare ale situaţiilor existenţiale sau a săvârşi păcate de neiertat.

Înfrânarea, trăirea cu tânjirea permanentă a unui bine mult visat, nu face altceva decât să distrugă personalitatea şi să creeze monştri umani. Omenirea a săvârşit păcate dintotdeauna, indiferent cât de aspre au fost pedepsele promise de dogmele religioase sau de cele morale. Natura umană nu se poate echilibra decât prin păcat. Însă modul cum săvârşim păcatul ar trebui împrospătat conform vremurilor actuale. Greşelile mici acceptate de conştiinţă pot aduce un bine personal şi în acelaşi timp pot duce la evitarea celor mai multe dintre păcatele capitale. 

Precum cutremurele dese şi mici ca intensitate, seisme care risipesc tensiunea acumulată a pământului,  tot aşa păcatele mici trebuie săvârşite pentru ca existenţa să se desfăşoare fără cutremure majore. Cu discreţie şi decenţă, fără tam-tam şi rănirea semenilor, cu modestie şi cu teamă de un dezechilibru accentuat al vieţii, păcatul trebuie săvârşit. 

Alegerea...

Renunţarea este detaşarea de obiectul unei alegeri. Iar alegerea este actul de vointa prin care ne exprimăm libertatea de a decide, determinat fiind de propria conştiinţă. Alegerea sau liberul arbitru sunt definitorii pentru conştiinţa umana, atribut pe care îl avem dăruit prin Creaţie, dar pe care cel mai adesea nu ştim să-l folosim. Alegerea presupune a fi conştient de obiectul alegerii. Desigur, doar alegerea bazată pe discernământ poate fi numită alegere. Nu poţi spune că alegerea îţi aparţine atunci când nu cunoşti sau eşti constrâns de raţiuni care nu-ţi aparţin. Atunci nu va mai fi vorba de alegerea ta, ci de alegerea celorlalţi, alegerea ta bazându-se pe idei preconcepute împrumutate din mediul înconjurător. Fără o experienţă personală nu poate fi vorba de o alegere în sensul concret al acţiunii. Alegerea se poate concretiza ca act constient doar atunci când ai trait plenar o experinta, ai gustat toate aspectele ce decurg din acea experienta, te-ai transpus cu totul în situaţia şi în starea respectivă. Ai contemplat din afara şi din interiorul experienţei trăite. De abia dupa ce ai înţeles bine simţirea şi felul în care eşti protagonistul acelei experienţe, o poti refuza considerand-o inferioară in raport cu înţelegerea ta superioară a lucrurilor, alegând în felul acesta detaşarea. Nu poti contesta un lucru sau un sentiment dacă nu ai avut parte de trăirea proprie acelei stări de fapt. Nu poti înţelege complexitatea formelor specifice fiecărei experienţe decât trăind acea experienţa. Când respingi un lucru sau o simtire pe care n-o cunosti netrăind-o personal, denota faptul ca acea simţire îţi inspiră teamă, determinandu-te să fugi de ceva ce nu cunoşti. Pentru a masca slabiciunea te ascunzi în spatele unor motivaţii ce par superioare din punct de vedere al nivelului ”experienţă trăită”.

Adesea avem tendinţa să contestăm ceea ce nu cunoaştem, în baza unor idei greşite, creionate teoretic de experienţele altora sau de propria percepţie adesea bazată doar pe presupuneri. Experienţele celor din jur nu au relevanţă decât în mică măsură, fiecare trăind evenimentul în felul personal în funcţie de propria structura emoţionala.

Renuntarea la o stare sau la ceva ce nu ai cunoscut decât teoretic este un nonsens. Pe de o parte fuga de realitate sau de propriile nevoi instinctuale, iar pe de altă parte structura interioară incompatibilă cu simţirea pe care o respingi, te determină să conteşti o stare pe care nu o cunoşti. În concepţie proprie, a fi puternic înseamnă a nu te lăsa dominat sau înrobit de idei, sentimente sau stări pe care le consideri dezechilibrante. Este teama de a deveni vulnerabil în fata propriei conştiinte de sine unde imaginea ta este a unui om puternic neinrobit de natura umana. De ce ne sperie o stare sau un sentiment de care ne ascundem în spatele unor motivaţii ce par superioare nevoii instinctuale umane? În realitate, ori nu ştim despre ce este vorba, ori intervine reacţia inversă. Din prea multă dorinţă neîmplinită contestăm orice stare de fericire sau bucurie ca fiind doar slăbiciune omenească. Prin urmare nu este vorba de renunţare detaşată, senină, ci de inhibare a pornirilor fireşti.

Inhibarea nu este acelaşi lucru cu renunţarea. Inhibarea este fuga de propria simţire, iar cea de a doua este infruntarea propriei realităti în cunoştinţă de cauza, susţinută de o experienţă avută, adică  abordarea unei atitudini superioare autentice, nu contrafăcute.

Acceptarea unei stări de lucruri sau a simţirii, învingând teama inspirată de dogme sau falsă moralitate, s-ar putea constitui în tratamentul sufletului aflat într-o suferinţă inconştientă.

Nostalgii de toamna...

Seară de septembrie înmiresmată cu aromele blânde ale toamnei. Pe faleza Cazinoului din Constanţa doar câteva perechi înlănţuite în primăvara dragostei îşi purtau agale paşii şi emoţiile.  Învăluiţi de şoaptele mării şi lumina timidă a lunii păreau pierduţi în lumea lor. Imensitatea întunecată a mării părea presărată cu sclipiri de argint. Luna cu voalul ei de lumină tulbure se strecura timidă în jocul apei făcând paşi scânteietori de dans. Marea era liniştită, melancolică şi fremătătoare sub argintiul mângâietor al astrului nocturn.

Toamna, marea pare că îşi aşează apele într-o binemeritată odihnă după o vară fierbinte. Parfumul de abis răscolit îţi pătrunde în adâncul sufletului, stârnind nostalgii dulci. Dragostea se aşează şi ea în jar mocnit şi se colorează în culorile calde ale toamnei.

Paşii te poartă fără să vrei spre impunătoarea şi fascinanta clădire a Cazinoului, acum adormită în uitare. În lumina alb-opalină a lunii părea uitată acolo de vreme şi numai spiritul ei o învăluia într-un nor de amintire. Pare aproape de necrezut că a fost cândva vie, inundată de lumină. Nostalgia stârneşte imagini incredibile. Imaginaţia poate readuce trecutul în prezent. Într-o contemplare acompaniată de un pianissimo al valurilor ce se loveau de stânci, în jur se contura forfota trăsurilor şi rochiilor elegante, ample şi foşnitoare ale domniţelor ce îşi purtau paşii cu graţie  la promenadă însoţite la braţ de domni gentili. Perechi de îndrăgostiţi îşi pecetluiau sărutul şi declaraţiile de iubire sub complicitatea mării. Şoaptele valurilor, se confundau cu şoaptele cuvintelor de dragoste rostite din depărtările ce păreau mai aproape ca niciodată. Vântul cu parfum de toamnă dănţuia în părul lor ca o blândă dezmierdare venită din depărtări. Neastâmpărul candid al valurilor era acompaniat de armonia valsului unui acordeon singuratic şi trist. Acordurile lui pluteau mai intens sau mai pierdut pe aripa vântului cald dinspre larg. Faleza părea a fi un sanctuar al dragostei unde fiecare pereche venea să depună ofrande ale simţirii.

Închizi ochii şi vremurile de glorie ale Cazinoului te cuprind cu totul. Păcat că timpul este ireversibil şi nu ne poate mărturisi nimic din ceea ce a fost. În urma lui nu rămân decât amintirile şi nostalgiile noastre adunate în istorii apuse.

Trezit din visare nu rămâi decât tu cu marea sărutată sub clar de lună, martora timpului trecut, semeaţă, încătuşată în muţenia mărturisirii a ceea ce a fost. Bucuria prezentului în paşi melancolici la întâlnirea cu marea păstrează ceva din trecutul cu aromă de istorie. Emoţia devine tulburătoare atunci când  paşii lui Eminescu  pot fi paşii tăi, când dragostea mărturisită Veronicăi la mal de mare sub clar de lună poate fi a oricărui trecător prin prezentul ce va sfârşi în amintiri. Pătruns de spiritul acelor vremi ceva în tine refuză prezentul, rămânând suspendat în trecut.

Cuvintele dragostei...

Deşi este un subiect ce pare banal şi desuet, cuvintele declaraţiilor de dragoste vor rămâne pentru cei îndrăgostiţi acele crâmpeie de suflet dăruite iubitului sau iubitei precum nişte ofrande depuse  in inima lui. Sunt florile de crin cu parfumul lor diafan ce pluteşte către celălalt precum dovadă a inestimabilei dăruiri de sine. Este unul dintre cele mai sublime momente ale apropierii tainice dintre un bărbat şi o femeie, ce stârneşte în fiecare arta creaţiei cuvântului  magic şi inexprimabil pentru cei neatinşi de iubire. Dragostea, nu are raţiune şi nici conştiinţa consecinţelor ce decurg dintr-o mare iubire. Spun mare iubire pentru că fiecare dintre noi o considerăm pe ultima, marea iubire: incredibila, mult aşteptata, candida, nebănuita simţire care dintr-o pură întâmplare a năvălit peste noi.

Deşi dragostea autentica nu are nevoie de prea multe cuvinte, îndrăgostiţii simt nevoia să se alinte, să-şi atingă sufletul şi inima cu cuvinte tandre, calde, înmiresmate cu parfumul floral al dragostei. ”Te iubesc şi atunci când nu te iubesc... ” Ce poate fi mai expresiv şi pătrunzător în adâncul sufletului îndrăgostit decât o dovadă rostită a iubirii dincolo de orice negare pozitivă a iubirii. Pasiunea topeşte  adesea sentimentul iubire în neiubire. Aşa cum de altfel dragostea are momentele ei reversibile de neiubire topite în iubire. Dragostea urcă în pasiune pe treptele picurate cu culorile vii ale dăruirii de sine. Când neiubirea din iubire se arată precum mângâierea blândă a unei brize marine, dragostea opreşte valul învolburat ce se sparge de mal. ”Când nu te iubesc, te iubesc mai mult decât atunci când te iubesc... Eşti singura femeie cu care m-aş închide pentru multă vreme într-un glob de sticlă departe de lumea dezlănţuită. În braţele tale să mă redescopăr. Să-mi pot reanaliza sufletul şi valorile, să fiu eu însumi fără măşti sau false atitudini impuse de lumea înconjurătoare. Aş sta cu tine ore în şir într-un dialog interminabil răscolind după adevăruri, despicând firul în patru, în şase, în opt, în alte o mie de înţelesuri.”

Dragostea, deşi are momentele ei de labilitate, pluteşte permanent  animată de emoţia regăsirii celuilalt în acelaşi sentiment. Trecătoarele umbriri sufleteşti ale neiubirii sunt doar aripile cu care îndrăgostitul zboară spre celălalt. Răscolitoarea simţire oscilează între intensităţi abisale şi adieri diafane înmiresmate cu parfum de prietenie. Dar şi aşa, dragostea nu este eternă. Se stinge în ritm de foc mocnit lăsând în urmă jar stins ce păstrează scânteia unei noi iubiri din neiubire. Dragostea poate reînvia dacă sufletul îndiferent în faţa timpului nu lasă scânteia să se stingă. Iar o dragoste  aprinsă ori restărnită în prag de timp trecut prin ani, este cel mai frumos dar pe care îl primeşti şi pe care trebuie să ştii să-l preţuieşti la adevărata lui valoare.

Femeia din femeie...

Undeva într-o carte am întâlnit un adevăr. Puţini sunt bărbaţii care ştiu să pună în evidenţă femeia din femeie. Cu alte cuvinte feminitatea ca de altfel şi masculinitatea, nu se pot manifesta decât în prezenţa unor naturi autentic masculine şi feminine complementare. Există din ce în ce mai puţine astfel de naturi autentice care să pună în valoare esenţa feminină sau masculină din celălalt.

Femeia nu-şi poate manifesta feminitatea în deplina ei splendoare decât dacă în preajma ei şi alături de ea se află un bărbat cu o puternică influenţă ce derivă din caracterul lui autentic masculin. Femeia va fi femeie atâta timp cât simte pregnant această influenţă manifestată nu atât la nivel fizic, cât la nivel spiritual. Femeia trebuie să simtă puterea, forţa, curajul şi tăria de caracter a partenerului sub sensibilitatea şi delicateţea lui. Femeia caută braţe puternice care să ştie să protejeze, dar şi care să mângâie, să dezmierde în intimitate, să alinte şi să aline atunci când femeia este vulnerabilă. Ea nu-şi va dărui pe deplin feminitatea decât acelui bărbat pe care îl simte ca făcând parte din ea, acel bărbat care o împlineşte spiritual, sufleteşte şi trupeşte. Toată lumea ei va fi închinată acelui bărbat care aşa precum sculptorul, îndepărtează surplusul se marmură pentru a scoate din miezul ei opera de artă. Femeia precum creaţia artistului va purta amprenta daltei acelui bărbat care a descoperit feminitatea din ea. 

Toate conflictele ancestrale dintre cei doi au drept cauză, poate nedovedită, nepunerea în valoare a naturilor lor complementare. Într-un cuplu în care fiecare dăruieşte conştient de propria sa menire, restul relaţiei se compune de la sine într-o perfectă armonie şi echilibru. Bărbatul şi femeia, două entităţi ce construiesc viaţa cu „unelte” diferite, dar care ar trebui să se modelează unul pe altul formând o unitate compusă din masculinitate şi feminitate.

Intr-o imagine ideală bărbatul trebuie să fie combinaţia paradoxală dintre putere şi sensibilitate, voinţă şi blândeţe, duritate şi rafinament, spirit responsabil şi romantism. Asocierea dintre trăsături să denote un spirit care să manifeste tărie şi hotărâre în afara intimităţii cuplului, şi tandreţe, linişte, bunătate dincolo de uşa dinspre lume.

Femeia, îşi va exprima feminitatea dăruindu-se plenar bărbatului ce-şi manifestă masculinitatea prin putere, voinţă, hotărâre, responsabilitate, forţă, curaj în raportul cu lumea dinafară şi trăsăturile „catifelate” în raportul cu ea. Femeia nu va fi femeie atâta timp cât bărbatul va fi labil, şters, un bărbat lipsit de conturul personalităţii, dispus mai degrabă să se transpună în rol feminin decât să-şi asume rolul masculin. Cele două principii, masculin şi feminin, fac parte integrantă din fiecare natură umană, însă proporţia trebuie păstrată în acel echilibru stabilit ancestral. Dramul de feminitatea ce sălăşluieşte în sufletul bărbatului catifelează tăria lui de caracter, iar masculinitatea femeii, îi dă forţa interioară de a fi alături bărbatului susţinându-l cu feminitatea ei. Nimic nu împlineşte mai bine ca dominanta masculina simţită de femeie precum o forţă ce poartă mănuşi de catifea, sau ca supunerea feminină simţită de bărbat precum o susţinere care îi dă putere şi încredere.

Există fericire...

În goana nebună a timpului sunt şi momente, ce-i drept extrem de rare, când timpul se opreşte în loc. Sunt acele clipe unice, mult aşteptate, nebănuit de sublime care vin tiptil sau feeric, se aşază  în mijlocul simţirii, vibrează pe corzile inimii şi stârnesc acea simfonie a bucuriei şi speranţei împlinite. Peisajul din jur se schimbă aşa cum primăvara metamorfozează cenuşiul şi goliciunea iernii în podoabe florale prinse buchet în frunzişul de abia născut. Sufletul tresaltă de bucuria împlinirii, iar paşii neatingând pământul au aripi crescute din inimi. Momentele sunt la fel de rare şi adânci precum descoperirea unei comori îndelung căutate. Spiritul, adormit în uitare, răstignit pe crucea obişnuinţei înţepenite,  se redescoperă pe sine, află cu uimire că amintirile prăfuite, acum pot prinde din nou viaţă.

Uneori nu ştii ce gust are bucuria şi temător atingi cu îngrijorare, fără să te laşi purtat de valul simţirii, doar gândul îmbujorat de candoare în dansul ameţitor al îngerilor. Ei de fapt te poartă spre acea bucurie, ei au brodat calea spre Dumnezeu şi spre Dumnezeul-Om. Cel din urmă este creaţia ce cuprinde în ea tot universul de simţire, de sentimente, de căutări, de descoperire şi înţelegere a ceea ce este dincolo de trup. Iar când timpul se opreşte în loc toate astea se reflectă în lumina divină dezvăluind adâncul cel mai profund al unui ”sine” de dincolo de ”eu”.

Acolo stau laolaltă adevărurile nedate luminii, închise în dorinţe nevinovate sau poate vinovate de faptul că existăm şi avem un lut ce trebuie să poarte sufletul şi spiritul. Amândouă precum nişte fecioare nevinovate tânjesc să cunoască viaţa, să guste fiorul bucuriei împlinite, să cânte în corul sufletelor dornice de a cunoaşte zborul în înaltul Cerului, acea bucurie fără de păcat trăită cu simplitatea cugetului curat şi senin.

Suntem creaţi cu trup şi suflet. Trupul îşi cere hrana pentru a putea duce mai departe sufletul, însa sufletul nu adastă decât la masa spiritului. Numai prin el sufletul rămâne curat indiferent de nevoile ruşinoase ale trupului. Bucuria de a redescoperi plăcerea uitată în colţuri de dezamăgire este viaţa însăşi. Aşa cum trecem prin focul prăbuşirii în deznădejde, al tristeţii ucigătoare, a incontestabilei morţi a sufletului nemângâiat, tot aşa avem dreptul la bucurie şi fericire smerită.

Iar când timpul se opreşte în loc şi ne topim în clipa ce pare că a înghiţit tot timpul, nu mai există nimic altceva. În zborul ei cuprinde tot necuprinsul. Deşteaptă energii nebănuite şi aproprie orizontul ce părea de neatins, aprinde stelele fără ”lumina” nopţii, realitatea îmbracă veşmântul plutirii în vis, iar visul se trezeşte la realitate. Viul este mai viu, culoarea ternă capătă strălucirea privirii îndrăgostite, lumina explodează în ghirlande dumnezeieşti.

Bucuria este legătura cu divinitatea. Numai prin energii neînţelese şi nebănuite sufletul poate simţi adevărata starea de beatitudine înălţătoare. Nu orice simţire ce pare a fi bucurie este vibraţia stârnitoare de frison emoţional sacru. Trupul se bucură omeneşte, iar sufletul prin spirit. Insă dacă trupul ştie că dincolo de el este Dumnezeu şi ceea ce simte este simţire scrisă de destin, atunci fericirea există cu adevărat.  Gustul şi savoarea ei sunt mai presus de orice altă simţire. Plăcerea nu are chipul unei târâtoare băloase plină de pofte nesătule, nu este precum hulpavul ce nu se satură nicicând, ci este încântarea spiritului curat şi binevoit cu lumină căutătoare de împlinire.

Nimic nu împlineşte mai tare ca bucuria de a fi om, de a simţi şi trăi omeneşte, de a te topi în acele simţiri şi adevăruri pe care le-ai tânjit de-a lungul vieţii şi care, în clipa uitată de timp, se împlinesc.

Multe sunt bucuriile viului vieţii. Însă cei mai mulţi dintre noi trecem nepăsători pe lângă ele, neavând ochi şi suflet decât pentru plăceri ce rânjesc vulgar stârnind în noi zvârcoliri ale cărnii mai presus de cele ale spiritului.

Raţiuni în pozitiv şi negativ...

Uneori facem lucruri fără să fim acolo. Le înfăptuim mecanic în virtutea datoriei sau a obligaţiei de care depindem. Suntem acolo cu trupul, cu fapta, cu raţiunea, cu dorinţa de a nu încălca moralitatea, însă inima şi sufletul sunt în cu totul altă parte. Cele două planuri ne separă împărţindu-ne materialităţii şi spiritualităţii, raţiunii de a exista şi raţiunii inimii. Fiecare dintre cele două jumătăţi ale întregului mai mereu au nevoi diferite, poate contradictorii, trăind astfel într-o continuă luptă interioară în care nu există învingători, există mai degrabă un soi de armistiţiu in care unul cedează tacit în favoarea celuilalt. Se creează un echilibru, dar care niciodată nu va împlini îndeajuns ceea ce dorim cu adevărat. Întotdeauna va exista o justiţie personală care va înclina balanţa doar atât cât să nu se instaleze un dezechilibru total.

Toată existenţa jonglăm cu grijă  printre cele două raţiuni, raţiunea rece, dură, aspră de a împlini destine şi raţiunea caldă, blândă, diafană  a inimii şi a sufletului. Cel mai adesea nu ne aparţinem. Suntem doar ”drumuri” pe care ceilalţi păşesc încrezători pentru a ajunge la ei înşişi fără să se întrebe care le este propria menire. Suntem îndatoraţi sorţii şi niciodată ea nu ne este datoare. Mai mult decât atât plătim dublu, fără zgârcenie, oferind cu dărnicie din bogăţia trupului şi a minţii, ştergând pe furiş lacrimile inimii şi ale sufletului. Acolo în adâncul de nepătruns al tainicei dorinţe, sufletul se îneacă în marea suferinţei.

Sunt momente de totală rătăcire când ne vindem într-un mod faustian sufletul diavolului pentru o clipă de plăcere. Ne lăsăm ciopârţiţi, cu bucăţi de suflet smulse din noi pentru ca trupul şi fapta noastră să fie dăruită celorlalţi, însă fără nicio urmă de convingere a datoriei făcute. Doar cu mulţumirea că mai trece un ceas, un an, o viaţă. Oare aceasta sa fie bucuria? Să asistăm neputincioşi cum viaţa se scurge pe lângă noi fără să fi gustat din dulcele ei păcat? Oare vom fi iertaţi de justiţia divină pentru faptul că n-am avut îndrăzneala să fim fericiţi? Multe întrebări, acelaşi răspuns…

Oare este o greşeală sau un dat pe care îl respingem în virtutea moralei? Refuzăm cu obstinaţie să culegem rodul acestui dat, fructele se strică în pomul vieţii fără să avem curajul să întindem mână să le luăm. Fără să le simţim gustul, fără să ne lăsăm purtaţi de senzaţia de savoare şi parfum dumnezeiesc al rodului dat în pârgul vieţii, nu vom putea da socoteală ”dincolo”. Ce vom spune când vom fi întrebaţi? Ai păcătuit… Nu Doamne, n-am avut curaj, mi-a fost teamă de pedeapsa ta… Dar daca va spune… Te pedepsesc pentru ca ţi-am dăruit o viata si n-ai ştiut s-o trăieşti… ai desconsiderat darul meu, ţi-ai bătut joc de creaţia mea, de tot sufletul pe care l-am zidit în tine în speranţa că spiritul se va bucura de păcatele lumii.

Destinul nu ni-l alegem, el ne alege pe noi. Calea de urmat se pare că este scrisă în stele, însă pe lângă ea se pot construi cu inteligenţă şi raţiune drumuri paralele. Alegerea depinde de noi. 

Singurătate împlinitoare...

Când îţi ajungi ţie însuţi, în propria singurătate, unde nu încape nimic altceva decât tu şi acel ceva împlinitor, atunci poţi spune că eşti deasupra lumii.

Lumea rămâne undeva într-un plan îndepărtat cu ale ei meschinării şi metehne fireşti pentru cei mai mulţi, nefireşti pentru cei puţini. Cert este că în acea lume avem loc cu toţii, iar cei pe care lumea nu-i mai încape pot urca pe o scară abstractă dincolo de ea. Nu-i uşor, dar nici greu atunci când ceva te strânge obligând spiritul să acceadă spre înălţimi spirituale. Simţi că nu mai aparţii lumii deşi lumea este a ta. O accepţi şi încerci să o înţelegi, însă doar cu jumătate din tine, cealaltă jumătate evadând tiptil în lumea ta proprie.

În faţa unei interogaţii intime cu sinele vei recunoaşte: „cel mai singur mă simt printre oameni”. Lumea îţi pare străină şi lipsită de sens, nu i te mai potriveşti şi nu încapi în tiparele ei. Plăcerile şi bucuriile celorlalţi îşi par nonsensuri şi deşertăciune. Te minunezi cum pot ei afla ceva împlinitor în hărmălaia creată de aglomeraţie, trupuri şi spirite încinse de pofte lumeşti, dialoguri haotice fără vreun sens, lipsite de substanţă şi culoare.  Priveşti cu milă, dar şi cu interes tumultul haotic în care se scaldă zi de zi această lume străină. Rămâi mut în faţa dorinţelor ei absurde, alienate de gusturi deformate şi cultivate înadins, însuşite ca pe o religie în care pierderea de sine este jertfită pe altarul satisfacţiei trupeşti, adică îndestularea burţii şi a simţurilor.

Când lumea se îndepărtează de tine şi te priveşte ciudat, cu privirea încrâncenată de neînţelegere a ceea ce eşti pentru ei, atunci ştii că ea, lumea, a rămas în urma ta. Cu greu va înţelege că singurătatea, acea stare împlinitoare pentru unii, de neînţeles pentru cei mai mulţi, nu este precum o pustietate în care nu înfloreşte nimic. Este acel loc unde spiritul se uneşte cu Creatorul.

Nietszche spunea că în om se află îmbinate creatura şi Creatorul. Din păcate pe măsură ce vremurile îmbătrânesc, Creatorul dispare tot mai mult din om precum disiparea unui gaz eteric în aer. Rămâne doar creatura care în lipsa Creatorului nu este altceva decât creaţia brută, necioplită, nemodelată, neconturată de spiritul creator al Artistului.

Creatura fără slefuirea Creatorului, nu se va putea pierde niciodată în singurătate, nu se va putea împlini în propria solitudine. Creatura va simţi tot timpul nevoia mulţimii şi materialităţii ei cu care să-şi umple pustiul lăsat de lipsa Creatorului. Însă acolo unde Creatorul face parte din tine, modelând sculptural viul din tine, singurătatea este o stare de bucurie şi înălţare spirituală.

Clocotul interior...

Diferenţa dintre vârsta neastâmpărului clocotitor al sângelui şi cea a înţelepciunii nu constă într-o simţire diferită. Simţirea rămâne aceeaşi. Tulburarea interioară, tumultul sentimentelor, dorinţa pasională rămân aceleaşi. Ceea ce se schimbă este atitudinea şi înţelegerea lor în alt mod decât unul superficial. Învăţăm, încet şi sigur ce este răbdarea, stăpânirea şi aşteptarea care conferă plăcerii şi bucuriei nota de sublim. La tinereţe, nerăbdarea şi graba de a ajunge în miezul plăcerii şi a culege tot nectarul deodată, face ca simţirea să se consume imediat odată cu ”răcorirea” arderii interioare. Frumuseţea trăirii se risipeşte la fel de repede, ştergând orice urmă de profunzime, nepăstrând nimic din amprenta sentimentului. Sentimentul se stinge precum un foc de paie. Graba şi nerăbdarea atingerii plăcerii, luaţi de avântul tineresc spulberă efemer orice simţire.

În schimb la vârsta înţelepciunii învăţăm să ne stăpânim, să fim răbdători făcând din aşteptare o bucurie. Aşteptarea chinuitoare, uneori delirantă la vârsta tinereţii, devine acum o bucurie insolită care transmite gândului şi emoţiei liniştea aşteptării. Uneori tocmai prelungirea cu bună-ştiinţă a aşteptării ne face mai fericiţi, lăsându-ne răgazul savurării din plin a clipelor ce nu par infinite de chinuitoarea trecere molcomă a timpului.

Dacă la tinereţe suntem dominaţi de trecerea timpului, la vârsta maturităţii învăţăm să dominăm timpul. El se va scurge într-un ritm mai puţin trepidant, lăsând răgaz minţii să nu se piardă în vise deşarte. Experienţa şi vârstă înscrisă în memoria timpului nu are decât o influenţă subiectivă. Trecerea prin timp lasă urme adânci pe trup brăzdând sau descărnând efemerul lut. Însă dincolo de timpul nemilos rămâne candoarea şi cuminţenia spiritului ce nu se abandonează timpului niciodată.

Omul matur clocoteşte pe dinăuntru, dar ştie să se stăpânească, ştie să abordeze dorinţele cu raţiune, intensitatea lor transformând-o în energie constructiva. Omul înţelept ştie că zbuciumul interior nu foloseşte la nimic, dimpotrivă zdrobeşte puterea de a aştepta cu răbdare şi înţelegere.

În forul interior tinereţea trepidantă şi zbuciumul cărnii rămân aceleaşi. Tensiunea emoţiei palpită într-un ritm frenetic, păstrează acelaşi tempo  răscolitor al dorinţele în aceeaşi măsură şi la vremea prospeţimii vârstei, dar şi a părului cărunt.

Însă el, omul înţelept, nu se lasă purtat decât de acele sentimente pe care le simte până dincolo de el, acele sentimente care vin dintr-un absolut al simţirii şi au încărcătură metafizică. Împlinirea trupului trece prin spirit împletit cu răbdarea înţeleaptă a aşteptării. Timpul nu mai aleargă ca nebunul. Are libertatea de a adăsta molcom în fiecare minut,  măsurându-i abstractul cu măsura propriului neastâmpăr.

Bucuria de a simţi plăcere nu este o simplă dorinţă fulminantă, explozivă, trecătoare şi efemeră în calea nevoii de bine instinctual, ci este infinitul de dincolo de trup, este lumea în care conturul trupului dispare, se dizolvă în eternitate acolo unde spiritul are dominanta de culoare în peisajul nevăzutului intuit.

Realitatea se pierde. Visul devine realitate. 

Viaţa este o necontenită aşteptare...

”Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin.” - Octavian Paler

De-a lungul existenţei trăim momente, clipe, zile, ani, reprezentări ale timpului adunate într-o istorie a vieţii alcătuită din experienţe. Viaţa este o continuă aşteptare a unei întâmplări la capătul căreia visul să devină realitate. Cu fiecare întâmplare care promite ceva din aşteptarea noastră, imaginaţia trimite sufletului depeşa speranţei de împlinire. Însă de fiecare dată, odată cu consumarea întâmplării, moare şi speranţa înflorită la început. Totul n-a fost decât iluzie.

Gândul că va veni un moment al împlinirii este precum un tren aşteptat într-o gară. De fiecare dată trenul trece, năruind speranţa  aşteptării. Îi auzim freamătul pe şine, îl simţim de la distanţă cum şerpuieşte spre gară, îl urmărim cu privirea şi îl acompaniem cu acordurile inimii până când nerăbdarea ajunge la apogeu. Opreşte… urcăm învolburaţi de dorinţă şi căutăm compartimentul rezervat nouă. Ne aşezăm în braţele imaginate, confortabile ale ideii construite cu multă trudă şi îndârjire. Închidem ochii savurând victoria. Ne bucurăm frenetic trepidând de emoţie. O clipă… două… trei… Nu-i nevoie decât de o sclipire a raţiunii şi visul se spulberă în mii de cioburi. ”N-a fost nimic…” vorba poetului… ”a trecut acceleratul”. Tristeţea cu care coborâm este pe măsura bucuriei cu care am urcat în tren. Coborâm cu sufletul asemenea visului transformat în cioburi. N-am fost nimic din ceea ce construisem himeric în imaginaţia noastră. Doar umbre ce păreau că pot împlini orice dorinţă. Durează o vreme până când din cenuşa speranţei de naşte alta, pentru alt tren, pentru alt ideal. În fond fără speranţă ce ar fi omul? Viaţa din el ar fi doar o pâlpâire jalnică care riscă să se stingă la orice adiere de tristeţe amară... Poate de aceea cutia Pandorei a păstrat la loc tainic speranţa.

Uneori, uitaţi de destin în această gară, aşteptăm necontenit aproape o viaţă de om, trenul acela pe care ni-l imaginăm a fi o reală minune. Trenul care va aduce suprema fericire, va şterge lacrimi şi va lumina cu zâmbete chipul. Va înflori inimi şi va însori suflete. Aşteptarea este doar o iluzie pentru a trece mai departe? Sau trenul mult aşteptat există cu adevărat? Şi totuşi trenul vine… Este cel mult aşteptat, dar noi nu mai avem curajul să urcăm. După atâtea experienţe nefericite, atâtea iluzii spulberate de neşansă, de teamă ori de neîncredere, refuzăm să credem că poate fi cel adevărat. Refuzăm să credem că există minuni, că avem dreptul să credem în ele, că ceea ce ni se oferă este doar pentru noi, acea şansă pe care dacă o ratezi, alta nu va mai exista… Dar de unde să ştim că este aşa? Puţini sunt cei care îşi asumă riscul unei alegeri, unui risc de a urca în trenul vieţii lor după atâtea trenuri greşite. Curajoşii ori inconştienţii câştigă întotdeauna riscând, asumându-şi victoria ori… eşecul. Cert este că fiecăruia dintre noi i se oferă şansa de a alege, dar nu şi un somnifer pentru conştiinţă.

Se spune că avem libertatea alegerii… a trenului, a gării, a direcţiei în care va pleca. Goethe spunea că ”nimeni nu este mai înrobit decât cel care crede în mod greşit că este liber”. Libertatea de a alege o ai doar când eşti singur în propria singurătate, altfel numai spiritul şi gândirea sunt cu adevărat libere. Trenul pe care îl poţi alege este doar o fata morgana ce vine şi trece prin gară chiar dacă tu ai senzaţia că te-ai urcat în el. Este doar iluzia care te salvează de la moartea sufletului, sacrificându-te pe altarul celor care se hrănesc cu libertatea ta. Atâta vreme cât depindem incontestabil şi permanent de cei din jur, libertatea alegerii este doar o falsă părere. Chiar dacă alegem trenul salvator şi pentru o clipă avem fericirea de a fi liberi, în secunda alegerii devenim din nou prinşi în vâltoarea dependenţei de oameni şi fapte. Cu toate astea o dependenţă ce-ţi dă iluzia libertăţii este mai bună decât o dependenţă în care te simţi întemniţat. Întotdeauna există contradicţia între sacrificiul de sine şi dorinţă, între raţiune şi instinct.

Realmente, trenul şansei vieţii există şi cu siguranţă opreşte în gara fiecăruia dintre noi. Ceea ce rămâne de făcut este să avem curajul alegerii fără remuşcări şi priviri în urmă. Insă pentru asta trebuie să fii singur.

Alegerea în dragoste...

Este o mare greşeală să ne îndrăgostim la întâmplare. Maturitatea şi implicit raţiunea ar trebui să ofere posibilitatea evaluării sentimentului care riscă să te prindă în mrejele lui. Întotdeauna înainte de a te lăsa purtat de valul simţirii, care a fost poate îndelung aşteptat, este bine să estimezi situaţia şi partenerul căruia te pregăteşti să-i dăruieşti tot ceea ce reprezinţi tu, suflet, trup, spirit. În dragoste există un ideal, un model propriu construit de cele mai multe ori artificial, fără a fi luată în calcul potrivirea noastră cu modelul respectiv. În zadar ne vom dori un partener mult superior ca intelect, spiritualitate, inteligenţă, dacă noi nu putem oferi nimic sau aproape nimic din toate astea.

Este trist că adesea ne lăsăm păcăliţi de propriile sentimente şi facem pasiuni pentru oameni pe care i-am visat a ne fie alături fără a lua în calcul şi dacă ei sunt dispuşi să facă acelaşi lucru. După ce eşti deja prins în beţia sentimentului, investind în el toată dăruirea de sine, constaţi că partenerul bate în retragere. După o perioadă de tatonare reciprocă, el constată că nu există potrivirea la care se aştepta. Diferenţele semnificative între el şi tine îl îndepărtează, el căutând un partener compatibil. Ţi se spune limpede sau ţi se sugerează că nu i te potriveşti, lucru care de altfel trebuia constatat încă de la începutul apropierii, până ce sentimentul să se aprindă în totalitate. Şi cu toată suferinţa să încerci să te rupi, să înţelegi că partenerul ales este mult peste ceea ce eşti tu de fapt.

Nu ne potrivim!... Nu avem ce discuta!... Nu avem valori comune!... Nu avem subiecte comune de dialog!… Într-o relaţie în care dorim să primeze intelectul şi apoi partea fizică a ei, nu este suficientă numai potrivirea trupească, ori cea în care partenerul este ”de casă”. Celălalt are nevoie în primul rând de dialog, un dialog elevat care să stârnească în el tulburarea spiritului şi mai apoi instinctul sexual. Nu este suficient să ne întâlnim şi să fim pe aceeaşi lungime de undă numai în pat sau la treburile casnice. Celălalt doreşte să se regăsească în noi precum piesa de puzzle lipsă, împlinind în acest fel nevoia lui de a afla un corespondent pe măsura lui.

Nepotrivirea dintre parteneri, mai ales din punct de vedere intelectual şi în aceeaşi măsură, afectiv, este adesea motivul principal pentru care relaţiile se destramă într-un mod dramatic. Apropierea de început, iluzorie, orbitoare, ameţitoare, simţire care susţine că dragostea poate suplini orice diferenţă de caracter şi intelect, este total înşelătoare. Mai devreme sau mai târziu, dar de regulă neaşteptat de repede, realitatea diferenţei dintre cei doi va ieşi la iveală, demonstrând că dragostea dintre cei doi fără suport spiritual şi intelectual asemănător, este greu de păstrat.

”Unde dragoste nu e, nimic nu e…” Binecunoscutul citat poartă în semnificaţia lui doar o mică parte de adevăr.  Dragostea în complexitatea ei, ca simplă simţire nu este îndeajuns. Cu toată lipsa de raţiune a sentimentelor, dragostea la omul matur, cu conştiinţa limpede, ar trebui să survină ca o încununare a compatibilităţii dintre cei doi. O simplă beţie sentimentală stârnită de nevoia de partener ideal, mai devreme sau mai târziu se va destrăma, lăsând în urmă o limpede suferinţă. Drama personală în zadar este pusă pe seama celuilalt care n-a răspuns cu acelaşi sentiment, dorinţa fulminantă şi nonşalanţa cu care ne aruncăm în sentiment, aparţinându-ne pe deplin.

În astfel de situaţii, pentru a evita suferinţa ulterioară acuzând destinul potrivnic este bine să nu ne lăsăm purtaţi de sentiment până nu apreciem valoarea noastră în raport cu valoarea celuilalt. Întradevăr  pare  un târg pragmatic, însă pentru a evita suferinţa sfâşietoare atunci când celălalt îţi spune că totul s-a terminat, este bine să fim atenţi până unde mergem cu simţirea.

Momente unice...

Când drumul vieţii este unul firesc, există acele momente unice, irepetabile, cu o profundă încărcătură emoţională, absolute în felul lor. Toate au trăsătura incontestabilă a ”primului” şi ”incomparabilului”, nelăsând loc ”repetabilului”.

Prima dragoste, primul sărut, uniunea tainică a primei căsătorii, cel dintâi prunc, cununia primului copil, primul nepot. Natura acestor evenimente derulate într-o ordine firească sunt tocmai esenţa vieţii, ele rămânând în amintire şi în trecerea irepetabilă, roditoare a omului prin viaţă, precum treptele care au zidit viaţa, dând sens menirii noastră pe pământ. Fără aceste ”arderi” trecute, pozitive, încărcate de binele divin, viaţa aproape că nu are sens, ea devenind anostă şi lipsită de culoare.

Prima dragoste este şi primul început. Viaţa capătă sensul şi ascensiunea drumului de urmat. Deşteptaţi din copilăria trecătoare se întâmplă să privim întâia dată cu inima. Aflăm că fluturaşii neliniştiţi ce se zbat în suflet şi văpaia interioară se numeşte dragoste. Lumea noastră începe şi se termină acolo unde sentimentele se contopesc unul în celălalt. Dragostea are culoarea diafană a curcubeului. Nu simţim altceva decât candoarea învăluitoare a dorinţei ce duce la cel drag, iar în minte nu ai decât fluturi de gând curat.

… Şi totul se stinge în primul sărut. Vâlvătaia se aprinde în inimi şi se stinge pe buze cu cel dintâi  sărut. Furat sau dăruit cu pasiune, rămâne precum pătrunderea pe un tărâm magic, unde pluteşti pe nori, pământul alunecându-ţi de sub picioare.

Din sărut în sărut ajungi la maturitate, dragostea are un alt sens, focul de paie s-a domolit, profunzimea sentimentului te aduce în faţa altarului unde sărutul de altă dată se preschimbă în uniune tainică a cununiei. Dragostea este sfinţită în faţa divinităţii şi pecetluită să rămână precum a fost la început. În sânul ei se naşte primul copil. Venirea pe lume a întâiului prunc este minunea binecuvântată ce urma să vină ca un dar dumnezeiesc. Emoţiile cu care este primită vestea şi mai apoi venirea lui pe lume sunt de nedescris. Simţi cum rostul tău pe pământ a fost împlinit, continuarea vieţii triumfă ducând mai departe sufletul şi spiritul creaţiei divine. Zămislirea vieţii este un miracol care se împlineşte odată cu primul născut. El este cel ce va păstra în el amprenta părinţilor lui şi va duce mai departe inegalabila minune a creaţiei.

Devenim părinţi, apoi ne pregătim să devenim bunici. Distanţa dintre ”sfinţirea” noastră ca părinţi şi binecuvântarea de a fi bunici, pare de-a dreptul una îndepărtată în timp. Însă anii trec pe negândite. Primul născut, un prunc altădată, acum s-a îndrăgostit cu temei. Alături de aleasa lui pornesc pe aceeaşi cale a firescului destin. La scurtă vreme primim vestea că vom fi bunici. Lunile ce urmează sunt clipe de însorită aşteptare şi înţeleaptă reflecţie.  Vine pe lume primul nepot. Odată cu el trepidăm de emoţie aşa cum s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă când, a venit pe lume părintele lui. Retrăim la o altă dimensiune tulburătoarele emoţii şi dragostea ce se pregăteşte să întâmpine cu braţe şi inimi larg deschise ceea ce se naşte din copilul nostru.

 Diferenţa dintre părinte şi bunic este dată de profunzimea simţirii şi înţelepciunea anilor trecuţi. Copilul este cadoul, este rostul vieţii, este motivaţia de a fi, însă pruncul pruncului nostru este darul divin care desăvârşeşte viaţa. Mulţumirea de a fi încheiat un ciclu complet al existenţei trebuie să fie deplină, iar bucuria de a ţine în braţe ceva ce s-a zămislit din tine, prin tine, te face să te topeşti de emoţie şi bucurie dumnezeiască.

Existenţa începe cu naşterea şi se încheie cu moartea. Viaţa începe cu prima dragoste şi se încheie cu primul prunc născut din cel căruia i-ai dat viaţă şi substanţa prin trup, suflet şi spirit. Restul este doar repetarea infinită a existenţei pe pământ.

Secunda decisivă...

”Niciodată nu ştii cu siguranţă cum vor evolua lucrurile, deşi crezi că ştii…”

Secunda… particulă a timpului, aparent inofensivă, dar în mod real cu o puternică influenţă asupra vieţii. Aceasta poate fi clipa decisivă a existenţei, răscrucea unde trebuie să schimbi drumul pe care îl urmai, apucând pe un drum total necunoscut. Sunt momente pe care imaginaţia ta de-a lungul timpului refuză să le proiecteze pe ecranul conştiinţei gândind că ţie nu ţi se poate întâmpla un eveniment care să-ţi schimbe viaţa. Natura umană nu este pregătită pentru schimbări radicale în sens negativ al existenţei, dar acest lucru se poate întâmpla. 

De cele mai multe ori refuzăm să acceptăm gândurile negative care se strecoară în conştiinţă. Le alungăm, adoptând atitudinea struţului. Ne ascundem în faţa ideii, gândind că ”mie nu mi se poate întâmpla”. Iar când impactul cu realitatea se întâmplă, suntem dezarmaţi total în faţa situaţiei ce nu mai poate fi schimbată. Este drept că o parte dintre evenimentele survenite nu pot fi anticipate sub nicio formă, însă este o diferenţă între a fi pregătit să întâmpini lovitura şi a o primi pe la spate, într-un mod neaşteptat. Este nevoie, doar din când în când, să fii atent la ceea ce se întâmplă în jurul tău. Să priveşti cu respect şi demnitate, fără patetism exagerat, întâmplările prin care trec ceilalţi. Să te aşezi cu mintea în situaţiile surprinse şi să gândeşti cum ai reacţiona tu, dincolo de frică şi de refuzul de a recunoaşte că poţi fi în aceeaşi situaţie.   

O secundă ne poate schimba viaţa…

O veste primită pe neaşteptate, un rezultat la o analiză medicală, o fracţiune de secundă de neatenţie în trafic, un accident neprevăzut, o decizie asupra căreia nu avem nicio influenţă,  chiar şi o alegere ce pare a fi cheia fericirii poate fi declanşatoarea unor conjuncturi neimaginate, copleşitoare, devastatoare, ce pot dărâma tot eşafodajul încrederii de sine. Toate acestea pot avea urmări grave care distrug viitorul pe care îl imaginam ca fiind rezerva de timp suficientă pentru planurile nerealizate încă.

„Faceţi tot ceea ce vă doriţi, o secundă vă poate schimba total viaţa…”

Aşadar, avem tendinţa să amânăm la nesfârşit acele dorinţe sau aspiraţii pe care nu avem curajul să le dăm prezentului. De altfel, nu ştim să trăim fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, iar când viaţa ia o întorsătură surprinzătoare regretăm că n-am făcut ceea ce ne-am dorit. Timpul ori devenirea prezentă nu mai permite o astfel de împlinire visată. Din acel moment crucial existenţa va fi cu totul alta. Viaţa va avea alt chip şi o altă devenire, remodelând cu greu ce a mai rămas din vechea amintire. 

Au înflorit macii...

Au înflorit din nou macii. Un câmp cu maci este o imagine încântătoare în care privirea nu se satură să cuprindă imensitatea de verde crud în care roşul pur îşi flutură petalele. Nimic nu este mai plăcut privirii şi sufletului decât o mare de galben ori de verde în care roşul aprins întregeşte armonia culorilor. Macii, precum nişte mimoze plăpânde şi delicate cu petalele lor mătăsoase, tremurânde  la orice adiere de vânt, răsfaţă lanul de grâu ori de rapiţă cu prezenţa lor ingenuă. Sunt delicaţi şi puri, dar ascund carnalitate şi înfocare. Au inocenţa fecioarelor ce roşesc aplecându-şi căpşorul şi fluturând din gene la orice adiere a emoţiei erotice.

Florile de câmp nu au nobleţea şi parfumul trandafirului ori a imaculatului crin, dar au puritatea şi naturaleţea, simplitatea şi frumuseţea frustă a naturii. De aceea nu le poţi aduce în casa ta. Ele fac parte din peisajul naturii în care s-au născut de la sine şi smulgându-le brutal de acolo vor muri neîntârziat. Frumuseţea lor nu bucură ochiul şi spiritul decât acolo în armonie totală cu celelalte crâmpeie ale naturii, tot aşa cum ai privi ”Câmp cu maci” a lui Monet.

Apoi macii îmbrăţişaţi de margarete de câmp sunt precum mirii alături de miresele lor. Albul şi roşul într-o armonie perfectă pe marginea de drum a călătorului. Spectacolul în care vântul şi soarele se joacă prin câmpurile cu flori de câmp în care macii s-au deşteptat revărsându-şi inflorescenţa, este unul minunat. Lujerii mlădioşi, verzi cu firişoare uşor înţepătoare precum refuzul delicat al unei domnişoare, îşi flutură voalul roşu de mătase, aplecându-se şi revenind ca într-un vals al florilor de câmp. Totul este ca o poveste în care macii au venit să sărute spicele de grâu şi acum îmbrăţişaţi îşi trăiesc povestea de dragoste. Şi dacă nu, macii pot fi precum un suflet rănit ce-şi flutură tristeţea în tăcerea foşnitoare  a lanului de grâu. Acolo în marea de spice unduitoare, macul îşi pleacă căpşorul îngreunat de tulburarea vântului, visând înfiorat la iubirea florilor de păpădie .

Frumuseţe şi simplitate, pasiune şi puritate, roşu carnal şi inocenţă, misterioasa uniune ce a zămislit o delicateţe încântătoare.

Cineva spunea cu simplitate nobilă, ”iubesc cărţile şi macii...” Interesantă alăturare a două pasiuni ce denotă dragoste de adevăr şi sensibilitate.

Premiera teatrala la Constanţa...

Premieră teatrală la Teatrul de Stat Constanţa, sâmbătă, 28.04.2012, cu piesa Titanic Orchestra, autor Hristo Boitchev, în regia lui Iulian Enache, scenografia Lăcrămioara Dumitraşcu.

Un spectacol teatral deosebit, diferit de piesele de teatru obişnuite, un spectacol revoluţionar în materie de artă teatrală. Un spectacol modern în care se îmbină extrem de armonios noul cu filosofia. Autorul a reuşit foarte bine să sugereze cele două lumi în care ne ducem existenţa: lumea vizibilă şi lumea invizibilă, lumea reală şi lumea imaginară. Pendularea psihicului uman între cele două, adesea refuzând în mod voit realitatea în favoarea oniricului, reprezintă modalitatea de a reuşi să supravieţuim unor evenimente devastatoare. Întâmplările ori conjuncturile negative, aşa precum sunt multe dintre evenimentele vieţii, negestionate într-un mod raţional duc la labilităţi precum refugiul în alcool, în credinţă habotnică, în muncă exagerată, depresii sau, în fuga de realitate prin orice alte mijloace la îndemână.

Motivul şi simbolistica gării şi a trenului sunt deosebit de interesante şi sugestive în piesa lui Boytchev, motiv de altfel prezent în multe dintre operele autorilor de origine slavă. Gara şi trenul au un loc important alături de călătorie, evadare, plecarea spre un alt orizont, schimbarea registrului vieţii, iar gara este locul de aşteptare, locul plin de speranţă de unde va începe o nouă călătorie spre lumea mult visată.

Debusolaţi în faţa neprevăzutului, după lungi şi nesfârşite suferinţe, ne agăţăm de iluzii sperând în permanenţă că va sosi acel tren salvator care va opri negreşit în gara noastră. Trenul imaginar construit ca fiind momentul în care viaţa ni se va schimba în bine şi vom scăpa de suferinţă, este în fond speranţa ce nu moare niciodată. Iar această aşteptare într-o permanentă stare de speranţă, are loc unde în altă parte decât în gară. Locul unde opreşte trenul vieţii este într-un loc de popas şi reflecţie, de introspecţie, de căutări a unei căi de ieşire din întuneric. Realitatea cu cele două motive omniprezente, viaţa şi moartea, se desfăşoară în cele două culori, alb şi negru. Transcenderea de la negru la alb în cazul de faţă, se face printr-un punct intermediar, gara, locul  sosirii unui tren ce va opri, în care te vei urca şi ca prin farmec toate suferinţele tale vor dispărea.

Piesa ne arată cealaltă faţă a noastră, ne luminează calea spre posibilitatea de a evada din realitate prin spiritualitate. Soluţia pe care o adoptăm pierzându-ne în imediatul refugiu al alcoolului, ascultând de instincte primare,  fără să fim conştienţi de spirit, de nevoile şi puterea lui de a depăşi labilităţi umane, este doar o cale ce duce la degradare umana.

Piesa descrie cu succes o lume vizibilă şi una invizibilă. Lumea vizibilă este realitatea în care ne mişcăm brownian, iar lumea invizibilă este lumea imaginară pe care ne-o construim  ca fiind acea lume ideală, pe care ne-o dorim şi care credem că ne poate împlini rezolvând toate problemele care ne determină să evadăm din realitate. Paradoxal, suferinţa nu se sfârşeşte atunci când ne refugiem în vis, ci atunci când revenim la realitate şi ne confruntăm cu ea. Realitatea trebuie învinsă pentru a fi înţeleasă şi a nu mai constitui un motiv de durere. Cu cât ne afundăm la mult în oniric cu atât suferinţa va fi mai puţin intensă, dar mult mai marcantă.

 Actorii constănţeni, merită toate aplauzele şi gândurile de bine. Sunt oameni tineri de un profesionalism de înaltă clasă, deosebit de talentaţi şi dăruiţi artei teatrale.  Premiera a fost un succes socotind măsura aplauzelor la scenă deschisă. Publicul spectator a fost încântat de noua linie modern-filosofică a acestui spectacol de teatru de care are nevoie un anumit segment de public. Avem nevoie pe lângă spectacole relaxante de divertisment uşor şi spumos, şi de spectacole ce pătrund adânc în conştiinţa noastră, eliberând spiritul din capcane ale materialităţii.

Ne înclinăm cu respect şi preţuire în faţa întregii echipe a Teatrului de Stat Constanţa. 

Omul creat şi creator...

Creaţia este o salvare temporară din ghearele morţii. Emil Cioran

Creaţia stă la baza existenţei noastre. Suntem rodul creaţiei şi suntem dăruiţi cu puterea creaţiei, însă această forţă nu se trezeşte la viaţă decât atunci când dezechilibrul sufletesc marchează existenţa. Creaţia este nevoia de a scăpa de angoasele, frustrările ori nemulţumirile acumulate în depresii, este nevoia de îndepărtare a monştrilor ce se cuibăresc în viaţa noastră.

Muzica, pictura, dansul, exprimarea prin scris, sunt expresii ale detaşării de temeri, de frici, de furie, nemulţumire, neîmplinire. Creaţia oferă acel tărâm al supravieţuirii în oniric dincolo de disperare, de singurătate, de abandon al luptei existenţiale.

Fiecare dintre noi devine la un moment dat un artist atunci când simte că evadarea din sine deschide o cale către echilibrarea interiorităţii prin frumos. Fiecare dintre noi, chiar dacă nu se ridică precum talent la valoarea creatorilor de geniu în muzică sau pictură, îşi află refugiul în artă, ascultând muzică sau contemplând pictură, ori refugiindu-se în natură pentru a se re-crea pe sine în comuniune cu natura. Uneori este suficient să fii artistul propriilor gânduri pe care să le rânduieşti precum într-o expoziţie ori într-o sală de concerte şi în care să te refugiezi în momentele în care simţi nevoia să fii singur cu propria creaţie. Alteori, lucrurile simple se pot constitui în creaţii de valoare. O mâncare ”creată” şi nu gătită banal, sau decorarea spaţiului intim cu gust şi armonie, poate aduce acel strop de satisfacţie ce conferă luminozitate vieţii.

Crearea frumosului spiritual nu presupune crearea lucrurilor grandioase, uimitoare pentru ceilalţi, ci acea stare interioară în care să păşeşti ori de câte ori te simţi strivit de realitate. O carte, un dialog plăcut în care îţi poţi etala gândurile, un tablou al naturii creionat în minte, un gând de iubire îndreptat către un suflet rătăcit, o încercare de a aşterne gânduri pe hârtie ori a descrie într-un mod creativ lumea, sunt doar câteva dintre creaţiile în care te poţi regăsi.

Michelangelo, genialul sculptor al renaşterii, spunea că Dumnezeu l-a schilodit, lăsându-l pustiu pe dinăuntru, cu un scop.  I-a dăruit în schimb puterea creaţiei. Aşa probabil se întâmplă cu fiecare dintre noi. Pe de o parte ceva ne este luat, iar pe de altă parte se trezeşte în noi nevoia şi talentul de a re-crea peisajul interior în locul deşertului pustiu.

Chiar şi dragostea este tot o creaţie. Îndrăgostitul compune o întreagă operă de artă în persoana iubită. O creează conform propriei viziuni, întotdeauna adăugând un plus de  spiritualitate care îi conferă ideea de perfecţiune, idee născută în mintea creatorului. Investeşte tot ce are mai de valoare - sentimente, bunătate, graţie, frumuseţe, inteligenţă, îi reconstruieşte chiar şi sufletul, doar pentru a semăna cu idealul creatorului. Dragostea este singura creaţie al cărui creator creează şi este în acelaşi timp, creat. Pe de o parte îndrăgostitul creează opera în sine şi pe de altă parte creatorul devine cel creat. El se transformă, se compune uneori din nimic pentru a corespunde creaţiei lui.

Orice creaţie, indiferent de valoarea ei, pentru creator este o operă de artă, sau poate fi înţeleasă ca o  simplă manifestare a binelui. În contextul în care creatorul devine conştient de propria putere  de creaţie, realitatea existenţială se îmblânzeşte, devine mult mai prietenoasă şi mai primitoare. ”A supravieţui„ îşi pierde sensul năruitor, devenind echivalentul înălţător a lui ”a fiinţa”, devenire care deschide o altă perspectivă a vieţii.

În căutarea timpului pierdut...

Parafrazându-l pe Marcel Proust cu genialul său roman „În căutarea timpului pierdut” voi spune că în conştiinţa fiecăruia dintre noi există un regret al timpului risipit în zadar. Pentru fiecare dintre noi timpul scurs până într-un moment al deşteptării conştiinţei, a trecut cu uşurinţă pe lângă noi şi nu prin noi. Marele „defect” al timpului este ireversibilitatea, neajuns pe care îl înţelegem de abia într-un târziu al vieţii, moment în care privirea minţii se întoarce spre o altă perspectivă decât cea materială. 

Cei mai mulţi nu realizează că ceea ce au trăit a fost doar planul care li s-a deschis în imediata apropiere a privirii şi a simţirii instinctuale, o perspectivă care îi împlinea în acel moment şi care promitea să se identifice cu scopul vieţii lor. Însă după ce totul se consumă şi timpul îşi vede impasibil de tăcăitul lui nostenit, dând răgaz vieţii să împlinească ce şi-a propus, apar indoielile. Rezultatul nu ne mai satisface, scopul o dată atins după ani trecuţi în istorie, devenim conştienţi de prezent renegând trecutul. Ceea ce am realizat nu ne mai implineşte, vârsta timpului prezent nu se mai potriveşte dorinţelor şi nevoii de împlinire actuale. Însă ce este trecut rămâne trecut. 

Zadarnic căutăm motivaţii ori determinări ale celor netrăite sau trăite insuficient, reluarea aceleaşi vieţi însă cu un alt scenariu aşa cum ne-am fi dorit la momentul bilanţului prezent, este imposibil de atins. Desfăşurarea celor trăite este precum o piesă de teatru cu un scenariu bine stabilit, cu ale sale acte pe care nu le putem interpreta decât aşa cum a stabilit regizorul, ori în cazul vieţii noastre regizorul suntem noi. Piesa ar fi trebuit gândită încă înainte de a fi pusă în scenă desfăşurându-se altfel decât am fi ajuns la finalul încununat de aplauze. Lacrimile, frământările, deznădejdea adâncă şi tulburătoare nu au nicio relevanţă în faţa trecutului ratat şi netrăit aşa cum ne-am fi dorit. 

Sunt multe regrete ale vremurilor trecute, însă cele mai acut resimţite sunt cele câteva deveniri dictate de scopul existenţei noastre, fără de care nu ne simţim întregi şi împliniţi. Fiecare dintre cei care n-au înţeles scopul existenţei umane pe pământ, desconsiderând o anumită determinare, într-un moment tardiv de reflecţie, va resimţi lipsa unei familii. Femeia va resimţi profund necunoaşterea sentimentului matern, iar bărbatul, şansa de a deveni părinte. Aceste meniri vor fi cu atât mai mult resimţite cu cât împlinirea lor nu se va concretiza  pe fondul cunoaşterii dragostei unice, în care să-ţi reverşi nevoia de a iubi şi a fi iubit. Dacă neîmplinirea în plan profesional sau material la un moment dat nu mai are o atât de mare importanţă, lipsa unei familii întemeiate într-un moment al tinereţii sau lipsa maternităţii survin cu un regret amarnic la vârsta maturităţii. Dacă întâlnirea unei mari iubiri şi întemeierea unei familii pot surveni la orice vârstă, fructul împlinitor al acestei uniuni nu mai poate fi cules la o vârstă înaintată. 

Însă pentru cei mai mulţi care realizază singurătatea la o vârstă târzie, dar care nu înţeleg că singurătatea a fost  propria lor alegere şi nu stare determinată, timpul rămas pentru o viaţă de familie, pare insuficient şi descuranjant pentru a mai trăi toate etapele unei vieţi în doi. Astfel cel fără o familie, aflat la o vârstă trecută, timp în care a privit superficial şi poate cu desconsiderare căsătoria, va jindui permanent la cei ce au o relaţie stabilă în timp. Privesc pe de o parte cu admiraţie, iar pe de alta cu invidie nemărturisită acea situaţie pe care şi-o doresc mult prea târziu pentru ca relaţia lor să semene cu ceea ce descoperă în jur. Însă nu este vina nimănui că atunci când cei invidiaţi luptau pentru a rămâne împreună, cel ce priveşte cu jind la relaţia lor, îşi cheltuia viaţa cu multă uşurinţă şi inconştienţă. Acum el se aşează himeric cu mintea în locul unuia dintre parteneri, speranţa defunctă sfîşiindu-i devastatoar sufletul la gândul că o astfel de situaţie pare imposibilă. În superficialitatea şi dorinţa lui nebună de a avea un partener nu gândeşte că acea jumătate al unui alt întreg nu se potriveste decât acelui întreg şi că ceea ce văd din afara vitrinei nu este decât o iluzie. Ceea ce văd în spatele vitrinei, prăjitura mult poftită, este produsul unui lung proces al timpului, timp care a şlefuit prin frământări devastatoare, prin renunţări, prin umilinţe poate, prin „lupte” de culise, prin modelări brutale sau delicate ale personalităţilor celor doi, şi nicidecum un ideal mult visat care poate fi gustat în forma finită. 

Cel incapabil de a se fi transpus într-o relaţie, nu a fost în stare să lupte sau să-şi asume o astfel de relaţie, iar acum îşi doreşte una pe care o poate lua gata construită ca şi cum ai întinde măna şi ai rupe o floare din grădină. Dincolo de frumuseţea florii, dincolo de frumuseţea spirituală şi ceea ce se vede în imaginea din vitrină, sunt răni dureroase ale timpului, sunt cicatrici, sunt ani nesfârşiţi de indoială şi renunţare, de suflet sfâşiat de neîmplinire. Zidirea de acum are la temelie, lacrimi, muncă, efort fizic intens, asumarea unor responsabilităţi dincolo de puteri, dialoguri contradictorii interminabile, agonie şi extaz, căderi în abisuri şi clipe înălţătoare, renunţarea la plăceri materiale, descoperind şi inventând în celălalt spiritualitate şi calităţi care au păstrat echilibrul relaţiei. Ori cine vine din vis şi crede că ceea ce vede este şi a fost din totdeauna, se înşeală amarnic. Spiritualitatea se construieşte cu multă trudă şi înţelepciune. Un cuplu care a trecut îndelung prin focul facerii, ambii parteneri murind şi înviind de nenumărate ori din propria cenuşă trecuţi prin probleme existenţiale, nepotriviri de caracter, incompatibilităţi, distruşi uneori, fiecare zăcând pe propriul pat al suferinţei interioare, şi care acum sunt altceva decât au fost, nu pot fi aşa decât sacrificându-se împreună. Însă cel ce priveşte din afară trebuie să ştie să privească dincolo de aparenţe. Nu întotdeauna ceea ce se vede este adevărat. În spatele unei uniuni ideale se pot ascunde mulţi monştri care nu-şi arată agresivitatea decât dincolo de spaţiul public, în intimitatea mult râvnită de cel ce îşi doreşte cu jind o astfel de intimitate. Atunci când îţi doreşti omul nu poţi lua numai partea din el care te împlineşte, trebuie să-ţi asumi şi defectele lui, bolile lui, bătrâneţea lui sau caracterul imposibil. 

Cine îşi doreşte modelul lor, trebuie să lupte, trebuie să renunţe la plăcerile proprii şi de foarte multe ori să-şi ardă sinele, să accepte cu râvnă soarta muncind, istovind, creând din nou timpul ce i-a fost dat, luând-o cu obstinaţie de fiecare dată de la capăt. Numai urmărind un scop bine stabilit încă de la începutul deschiderii vieţii, poţi accede la acea viaţă. Altfel timpul nu iartă pe nimeni. A-l lăsa să zboare gândind că este vreme pentru toate, este o mare greşeală. Nimic din ceea ce n-am trăit nu se întoarce, sau nu va mai avea acceaşi savoare a timpului potrivit trăirii. 

Viaţa se trăieşte cu multe sacrificii. Cine nu se sacrifica pe sine la începuturile timpului ce i-a fost dăruit, în timpul maturităţii nu va avea liniştea şi tihna văzută la alţii. Un „ideal” luat de-a gata, fără a fi martorul şi rastignitul întregii deveniri, nu va avea nicicând dulceaţa percepută ca fiind rezultatul sacrificiului şi al Golgotei exstenţiale.