Pagini

sâmbătă, 31 martie 2012

O lume între lumi...

 Oare câţi dintre noi au simţit fiorul şi nevoia cunoaşterii adevărurilor lumii? Câţi dintre noi au simţit bucuria inestimabilă şi nemărginită atunci când înţelegerea pătrunde sau încearcă să descopere tainele adevărurilor? Cuprinderea se defineşte şi se aşterne în suflet precum o dragoste fără de păcat, doar cu dulcele păcat al iscodirii întru aflare, ceea ce nu se stinge decât în izvorul neastâmpăratei curiozităţi.

Citeşti filă cu filă, carte cu carte, şi spiritul devine tot mai avid, mai însetat, mai dornic de a cunoaşte, de a şti, de a descoperi  pas cu pas ce a fost, ce este, ce va fi. Fiecare cuvânt îţi pătrunde în inimă apoi în conştiinţă, învăluindu-te într-o dulce reverie, o beţie a minţii ce se îmbată cu fascinaţia cuvântului scris sau rostit. Tulburat, înfiorat de atingerea ideilor, simţirea cunoaşte aceeaşi emoţie divină a îndrăgostitului de marea şi unica dragoste ivită din aşteptări adânci. 

Eşti transpus în lumina caldă şi blândă a unei lumi total diferite de lumea în care respiri în ritmul banalului cotidian. Se deschide o lume magică şi mistică în care te refugiezi îmbrăţişat şi îmbrăţişând tandru tărâmul lui ”a cunoaşte” şi ”a învăţa”. Nevoia de ”a şti”, de ”a afla” prin cunoaştere sunt precum setea şi foamea de idei fără de care viaţa nu poate continua. Hrana spirituală îndestulează însă niciodată îndeajuns. Orice adevăr revelat cere un alt adevăr, în căutarea căruia porneşti cu bucuria copilului care explorează noi teritorii. Este o bucurie fără margini, cu stări euforice în care inima palpită de emoţia descoperirii, iar  sufletul înfloreşte cuvinte şi rostiri tăcute pe care le adună într-o comoară inestimabilă. Ideile creionate în cuvinte ale simţirii germinează sensibilităţi ce devin apoi comori de suflet. Simţirea este cea a îndrăgostitului ce nu poate mărturisi în cuvinte pasiunea, ci numai în simţiri abstracte de dincolo de înţelegere. 

Uneori mângâiem cu privirea slovele din dorinţa de a simţi fără a înţelege sensul ideii alcătuite. Simţirea noastră pătrunde înţelesul simţirii autorului, fără ca raţiunea să fie foarte prezentă. Într-o dragoste, indiferent de natura ei, raţiunea este aproape adormită, iar în dragostea de carte, de idee, de gând scris, uneori te laşi la fel purtat în voia tulburătoarei iubiri.

Nevoia de cunoaştere te îndeamnă într-un mod ispititor să pătrunzi tot mai adânc în lumea bibliotecii, să răsfoieşti gândurile autorilor, să-ţi creezi o intimitate absolută în care să te retragi încercând să descifrezi uneori cu greu, alteori precum bătăile aripii de fluture, rostirile, mărturisirile, filosofiile ori inepţiile celor ce au avut privilegiul ori talentul de a scrie carte. 

Oricare ar fi subiectul, el zideşte starea de spirit, cultivă intelectul, făcând din conştiinţă acea justiţie a cărei balanţă măsoară lumea înconjurătoare. Cunoaşterea îţi deschide o nouă viziune asupra vieţii, o perspectivă de multe ori tristă, stare contradictorie cu bucuria descoperirii pentru că dezvăluirea adevărului trădează o realitate înlăcrimată. Lumina adevărului ”desconspiră” realitatea aşa cum e ea, crudă, nemiloasă, în care oamenii trăiesc nepăsători în firea deformată şi periculoasă a lucrurilor, fără ca aceştia să realizeze primejdia care îi ameninţă la tot pasul. Viaţa are o reprezentare pentru fiecare aşa cum i-a fost dat să o înţeleagă, însă dincolo de această înţelegere există cartea şi biblioteca.

sâmbătă, 24 martie 2012

Femeie nu te naşti, ci devii...

”Femeie nu te naşti, ci devii.” Simone Beauvoir

Autoarea citatului susţine feminismul, însă femeia privită din alt plan al evoluţiei ei, va deveni femeie învăţând feminitatea. În opinia mea feminismul exagerat, dorinţa de a fi egala bărbatului şi nu partenera lui, striveşte feminitatea. Întotdeauna femeia va trebui să rămână femeie, acea jumătate de măsură întreagă ce împlineşte întregul dintre ea şi bărbat prin devenire. Iar acest lucru îl va face strângând în ea, în sufletul şi spiritul ei, feminitate.

Altfel, când spui femeie, primul gând se îndreaptă către fiinţa de sex feminin. Femeia, ca simplă entitate se deosebeşte de sexul opus doar prin sex şi câteva caracteristici şterse, neconturate, trăsături abia schiţate precum o inflorescenţă stagnată în faza de mugure. Pentru desăvârşirea ei ca operă completă şi incontestabilă, femeia are nevoie de un proces intens, o metamorfoză necontenită adunată din educaţie, din raportul cu lumea ei interioară şi exterioară, din spiritualitatea pe care o poate descoperi singură sau prin ceilalţi. Mai mult decât atât, femeia pentru a deveni femeie are nevoie de prezenţa naturii masculine complementare în preajma ei. Fără a simţi influenţa bărbatului, feminitatea ei nu se va manifesta şi nici nu va putea fi dăruită.

Femeia învaţă feminitatea şi delicateţea, nobleţea şi senzualitatea exersând rolul de femeie alături de naturile autentic feminine din preajmă ei. Mama va fi prima femeie din viaţa ei, femeie pe care o va avea drept oglindă a devenirii ei ca substanţă complementară naturii masculine. Viitoarea relaţie dintre ea şi viitorul partener se va baza pe educaţia primită în familie unde i s-a insuflat dragostea pentru bărbat, nu desconsiderarea lui sau ura pentru natura opusă ei.

De asemenea, copila, fata, adolescenta de mai târziu va învăţa abc-ul femeii din relaţia cu tatăl ei. Părintele de sex masculin va fi primul bărbat din viaţa ei alături de care învaţă cum să devină femeie. Apoi, în prezenţele masculine pe care le va dori alturi, va căuta acel tip de bărbat pe care l-a avut drept tată şi partener de dialog în relaţia lor spirituală de natură tată-fiică. Iar dacă tatăl a fost un monstru, s-a purtat bestial, a absentat motivat sau nemotivat din viaţa ei, va căuta inversul acelui tip de bărbat.

Fetiţa, încă din copilărie este atrasă de bărbatul matur. Între ei, la nivel spiritual se naşte o relaţie extrem de interesantă şi intensă, fetiţa comportându-se instinctual precum femeia de mai târziu. Gesturile prin care încearcă în naivitatea ei să seducă, seamănă foarte bine cu gesturile femeii mature. Orice fetiţă este o viitoare femeie, iar adierea naturii masculine deşteaptă în ea feminitatea şi trăsăturile personalităţii sale de mai târziu. Mugurele feminităţii şi al trăsăturilor pur feminine apar înainte ca fetiţa să devină femeie, cu mult înainte ca ea să devină conştientă de prezenţa bărbatului ca partener în viaţa ei. Delicateţea, nobleţea, fineţea, graţia, toate înmuguresc în copilărie alături de un bărbat matur, fie că acesta este tatăl sau altă prezenţă masculină, iar la maturitate înfloresc în totalitate, dăruindu-le bărbatului alături de dragostea ingenuă a fostei copile. Această relaţie dintre copila a cărei devenire trupească şi spirituală este în evoluţie şi bărbatul matur este foarte bine surprinsă în filmul ”Les Dimanches de ville d’Avray”.

Feminitatea este un întreg complex de trăsături specifice femeii. Însă modernitatea are tendinţa de a şterge aceste trăsături, uniformizând diferenţele dintre naturile feminine şi masculine. Femeia devine un fel de android, dornică să emuleze natura masculină, lăsând un spaţiu spiritual gol în viaţa bărbatului sau, acolo unde ea există, trăsăturile ei doar amintesc de ceea ce ar trebui să fie femeia.

sâmbătă, 17 martie 2012

Dragostea...

Dragostea de început are chipul fetişcanei ce zburdă despletită prin lanurile de grâu nedat în pârg, în care macii îşi flutură puritatea carnală a roşului aprins. Dorinţa arde în focul nesupus al dorului de a simţi sărutarea şi atingerea chemate din depărtări. Totul este o vâlvătaie ce mistuie pe dinlăuntru, o adorare ce înfloreşte carnea florilor de crin ale trupului, dăruind inimii înfiorarea culorilor pastelate ale apusului de soare. Dăruirea are zvâcnirea năvalnică a valului de mare ce cuprinde ţărmul în îmbrăţişarea înfocată trăgându-l în abisul pasiunii fără margini. Gândurile n-au contur, sunt doar păsări albe ce zboară neîncetat spre sufletul ce aşteaptă nerăbdător un semn sau o fâlfâire de aripă precum o mângâiere din depărtare. Focul din inimi mocneşte văpăi de nedescris, răscolind adâncul şi tulburând mintea. Necuprinsul dorinţei nu se stinge decât în spasmele trupurilor înfierbântare de dragoste şi în pasiunea clipei efemere.

… dar totul trece… se stinge cu fiecare geană de soare ce apune în dosul orizontului simţirii… cu fiecare răsărit şi apus, anotimpul dragostei fără soarele spiritual, moare în sincopele unei muzici funebre. În urmă nu rămâne decât cenuşa amintirii spulberată de vântul uitării.

Cine nu-şi doreşte să iubească şi să fie iubit până când ultima suflare îi este luată?

… şi totuşi pasiunea nu se stinge… continuă în ritmul inimii…

Când dragostea capătă maturitate, chipul zglobiu şi despuiat al ”tinereţii” zâmbeşte în amintirea momentele intime înlănţuind cu aceeaşi candidă dezinvoltură trupurile brăzdate de timp, însă clipa de amor este doar preludiul dragostei înţelepte. Dragostea cu chip de zeitate nu se stinge şi nu moare precum o viaţă fără şansa nemuririi. Dragostea nu se stinge odată cu zvâcnirea cărnii în zvârcoliri de aşternut. Dragostei îi rămâne fiinţa spiritului de dincolo de trup. Acolo îşi face cuibul, aşa precum rândunica care revine an după an în acelaşi cuib. Focul de paie cu vâlvătaia despletită se potoleşte. Acum mocneşte în jăratec de dor matur. Chipul este al femeii împlinite cu darul maternităţii, ce ţine în braţe odorul dragostei adânci. Spumoasa mare a dorinţei s-a potolit din furtuna năvalnică a pasiunii tinere şi nărăvaşe. Acum pasiunea are culoarea adâncă a cerului şi profunzimea infinitului de dincolo de trup. Dragostea arde în cuvinte şi rostiri, trupurile înlănţuite nu sunt decât amfore în care inimile păstrează cuvintele şi gândurile de taină şoptite în preludiul dialogului dintre trupuri. Orgasmic, minţile fac dragoste rostind împerecheri de gânduri. Pasiunea întrece orice aşteptare înălţând simţirea dincolo de banalitatea ritmului carnal.

O dragoste nu moare, doar noi o ucidem atunci când nu-i dăm şansa spiritului, doar a trupului. Când ea nu are treapta pe care să se înalţe, va cădea în abisul nimicului topindu-se ca şi cum n-ar fi fost. Dragostea se stinge ca şi un act sexual care se risipeşte efemer în câteva clipe care aparţin timpului anost. Dar dacă dragostea este mai mult decât atracţie carnală şi decât zbucium tulburător al cărnii, excitaţii explozive, atunci dragostea nu moare. Se transformă în pasiune spirituală, în bucurie tulburătoare, în emoţii frisonante, în orgasme mentale şi intelectuale, în preludii şi postludii ale gândurilor ce înfloresc idei excitând minţile până acolo unde penetrarea intelectuală stârneşte senzaţii devastatoare. Dragostea are multe instanţe cu trăsături pe care i le cultivăm, crescute din grădina propriilor simţiri născute din cele două jumătăţi ale trupului, însă cea care va dăinui şi dincolo de timp va fi doar dragostea cultivată în jumătatea înălţată spre cer cu luceferii minţii, sufletului, inimii şi spiritului.

luni, 12 martie 2012

Valori incerte...

Omul nu cunoaşte valorile vieţii. Aproape niciodată nu are conştiinţa propriei valori în raport cu lumea înconjurătoare. Mai mereu este tentat să se supraevalueze sau să se subevalueze, în felul acesta raportul cu lumea exterioară fiind deformat.

Întotdeauna chestiunea evaluării individuale trebuie privită din două planuri diferite. O dată eu în raport cu lumea înconjurătoare, şi lumea înconjurătoare în raport cu mine. Atunci când privim de la nivelul valorii noastre, avem tendinţa să-i ”măsurăm” pe ceilalţi cu propriul etalon, conform propriilor noastre valenţe şi convingeri. În lipsa toleranţei, fiecare individ din vecinătatea noastră trebuie să gândească, să trăiască, să respire, exact ca noi. De aici apar diferenţele de opinie care se transformă în adevărate contradicţii, sau mai grav, acolo unde valorile indivizilor sunt mult inferioare, se nasc dispute agresive. Atunci când ne supraevaluăm, lumea înconjurătoare va fi subevaluată, în felul acesta dovedindu-ne o dată în plus superioritatea pe care ne-am atribuit-o într-un mod ilicit. Neavând măsura bunul simţ al propriei valori, un plus de valoare nu face altceva decât să hrănească orgoliul de a fi în fruntea unei false elite, considerându-i pe ceilalţi inferiori. La extrema cealaltă, când ne subevaluăm, dintr-un complex de inferioritate sau un sentiment de onestitate exagerată faţă de noi şi faţă de semeni, avem tendinţa să cedăm plusul de valoare tocmai pentru a nu exagera depăşind o anumită măsură a bunul simţ şi a corectitudinii. În această situaţie, ceilalţi vor fi priviţi cu înţelegere şi toleranţă, indiferent de nivelul valorii lor.

Din celălalt plan, lucrurile se văd diferit. Ceilalţi te evaluează în funcţie de puterea lor de a te percepe, putere care reflectă valoarea şi calităţile celui care te evaluează. Întotdeauna unul cu o valoare mai mica decât a ta, în lipsa unui caracter curat, te va subaprecia, iar unul mai reprezentativ decât tine ca valoare intelectuală, umană, în prezenţa unui caracter sincer şi onest îţi va recunoaşte meritele. În lipsa sincerităţii şi a corectitudinii, unul invidios, măcinat de răutate şi orgolii, nu va recunoaşte nimic din ceea ce reprezinţi cu adevărat, ci va măslui imaginea valorii tale pentru a strivi plusul de virtute care îi lipseşte lui. Va căuta permanent să-ţi subaprecieze calităţile accentuând în acest fel propria valoare Cel mai îndreptăţit şi capabil să-ţi determine valoare este cel de o valoare egală cu a ta, în prezenţa unui caracter nobil şi curat.

Întotdeauna valorile pozitive asemănătoare ca intelect, calităţi umane, talente, tot ceea ce reprezintă caracterul complex al individului în sine va fi recunoscut de o valoare egală cu a sa. Este de fapt oglinda în care imaginea ta se reflectă aproape perfect, exprimând şi dovedind ceea ce eşti cu adevărat. În afara acestei situaţii orice evaluare este un lucru extrem de relativ, aceasta putând fi total nepotrivită sau deformată, în funcţie de sinceritatea evaluatorilor, de gradul lor de pregătire, de modul de gândire, de educaţie, de emoţii şi sentimente.

În toate relaţiile interumane căutăm într-un mod instinctual corespondenţa noastră în lumea înconjurătoare. Este un criteriu conform căruia căutăm în celălalt ceea ce ne caracterizează pentru a afla adevărata dimensiune a valorilor noastre. Însă, rareori se întâmplă să întâlnim indivizi care se potrivesc tiparului nostru, acei indivizi care ne pot acorda măsura reală a propriei valori.

vineri, 2 martie 2012

Mărţişorul, sărbătoarea tuturor...

Este inevitabil ca valorile vieţii şi simbolistica spirituală să nu sufere de-a lungul vremii devalorizări sau deformări într-un sens materialist mult mai potrivit cu evoluţia societăţii. Iar Mărţişorul este evident, unul dintre aceste simboluri.

Suntem în preajma acestei sărbători simbolice pe care cu toţii o aşteptăm, însă fiecare dintre noi o înţelege şi o aşteaptă într-un sens pe care l-am preluat de la generaţiile anterioare ori din convingeri impuse de societate, convingeri ”asortate” cu nevoile imediate.

Cea mai importantă semnificaţie istorică a mărţişorului este dată de împletirea a două fire de lână în culori alb-negru, alb-albastru sau alb-roşu, de care era atârnat un ban de argint. Cele două fire simbolizau albul iernii şi negrul pământului reavăn al primăverii gata de însămânţat, albastrul azuriu al cerului sau roşul focului ca materie solară. Banul de argint ca obiect în sine şi nu ca valoare materială, simboliza soarele.

Împletirea celor două culori poate avea şi semnificaţia pe care o întâlnim în principiul general- valabil bine-rău, viaţă-moarte, lumină-întuneric, dragoste-ură, etc. De asemenea în credinţa populara se spune că roşul, element de foc, sânge şi soare, este atribuit vitalităţii şi fertilităţii femeii, iar albul, ca zăpada rece şi pură, ca apele înspumate, ca norii de pe cer, semnifică înţelepciunea bărbatului. Astfel, şnurul mărţişorului exprimă împletirea inseparabilă a celor doua principii, masculin şi feminin ca o permanenta mişcare a materiei.

Cât despre scopul purtării mărţişorul, explicaţia a fost data de George Coşbuc: “scopul purtării lui este să-ţi apropii soarele, purtându-i cu tine chipul cam cu acelaşi rost cum purtăm noi o cruce ori un chip al lui Hristos în sân. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ţi-l faci binevoitor să-ţi dea ce-i stă în putere, mai întâi frumuseţe ca a lui, apoi veselie şi sănătate, cinste, iubire şi curăţie de suflet. “ Şi tot în acelaşi studiu mai spunea George Coşbuc : “Ţăranii pun copiilor mărţişoare ca să fie curaţi ca argintul şi să nu-i scuture frigurile, iar fetele zic că-l poartă ca să nu le ardă soarele şi cine nu le poartă are să se ofilească. Poporul mai ştie că mărţişorul trebuie purtat ca lucru sfânt, nu aşa ca podoabă ori ca jucărie.”

Aşa cum spuneam la început, de-a lungul vremii, obiceiul mărţişorul tradiţional confecţionat dintr-un ban de argint s-a pierdut, obiceiului devenind un motiv mercantil, îndepărtându-se ca semnificaţie de spiritualitate. În acest sens, George Coşbuc comentează: “ la oraşe e o sminteala mare a rostului ce-l are mărţişorul, ca-l facem din aur ori din tinichea galbenă, când el ar trebui sa fie numai alb din argint, şi mai ales că-i dam forma de inimă, de carte, de floare, de porc sau de alt animal, când el trebuie să fie numai rotund cum e soarele. Toate aceste podobi n-au nici un Dumnezeu pe lume şi sunt înşelătorii şi ale pungii, şi ale tradiţiilor.”

În acelaşi context, o parte dintre noi se gândesc la această sărbătoare ca la pragul de trecere dintre iarnă şi primăvară, moment în care puterea în intensitate a iernii scade, locul ei fiind luat de blânda primăvară cu soarele ei timid, dar dominant în peisajul încă prezent al iernii. Este de fapt sărbătoarea trecerii dintre ani, aşa cum se celebra în vremea Imperiului Roman, moment omagial care s-a păstrat până în secolul al XVIII-lea. Pentru alţii este un motiv de a oferi şi a primi cadouri, de a omagia femeia, de felicitări şi urări adesea fără nicio legătură cu sărbătoarea mărţişorului. Cei mai mulţi dintre noi înţelegem greşit simbolistica acestei sărbători, ea nefiind dedicata în special femeii cu care are doar vag o anume legătură. Faptul că femeia simbolizează fertilitatea, tot aşa ziua de 1 Martie este momentul în care ogorul aşteaptă sămânţa în brazdă gata să încolţească viaţa. Asocierea dintre femeie ca simbol al fertilităţii şi primăvară ca anotimp al rodirii sămânţei în brazdă, a făcut ca motivul sărbătorii să fie îndreptat numai către femeie. Însă dincolo de toate astea, sărbătoarea mărţişorului este a tuturor, bărbaţi, femei, copii, toţi cei care inevitabil suntem trecători prin anotimpuri şi a căror spirit capătă vigoare odată cu trecerea în primăvară. Mărtişorul rămâne un obicei şi un simbol al soarelui ca o întrupare a bucuriei de a trai, a dragostei de viaţă, un semn prin care noi, oamenii salutam renaşterea naturii odată cu venirea primăverii.