Dragostea...

Dragostea de început are chipul fetişcanei ce zburdă despletită prin lanurile de grâu nedat în pârg, în care macii îşi flutură puritatea carnală a roşului aprins. Dorinţa arde în focul nesupus al dorului de a simţi sărutarea şi atingerea chemate din depărtări. Totul este o vâlvătaie ce mistuie pe dinlăuntru, o adorare ce înfloreşte carnea florilor de crin ale trupului, dăruind inimii înfiorarea culorilor pastelate ale apusului de soare. Dăruirea are zvâcnirea năvalnică a valului de mare ce cuprinde ţărmul în îmbrăţişarea înfocată trăgându-l în abisul pasiunii fără margini. Gândurile n-au contur, sunt doar păsări albe ce zboară neîncetat spre sufletul ce aşteaptă nerăbdător un semn sau o fâlfâire de aripă precum o mângâiere din depărtare. Focul din inimi mocneşte văpăi de nedescris, răscolind adâncul şi tulburând mintea. Necuprinsul dorinţei nu se stinge decât în spasmele trupurilor înfierbântare de dragoste şi în pasiunea clipei efemere.

… dar totul trece… se stinge cu fiecare geană de soare ce apune în dosul orizontului simţirii… cu fiecare răsărit şi apus, anotimpul dragostei fără soarele spiritual, moare în sincopele unei muzici funebre. În urmă nu rămâne decât cenuşa amintirii spulberată de vântul uitării.

Cine nu-şi doreşte să iubească şi să fie iubit până când ultima suflare îi este luată?

… şi totuşi pasiunea nu se stinge… continuă în ritmul inimii…

Când dragostea capătă maturitate, chipul zglobiu şi despuiat al ”tinereţii” zâmbeşte în amintirea momentele intime înlănţuind cu aceeaşi candidă dezinvoltură trupurile brăzdate de timp, însă clipa de amor este doar preludiul dragostei înţelepte. Dragostea cu chip de zeitate nu se stinge şi nu moare precum o viaţă fără şansa nemuririi. Dragostea nu se stinge odată cu zvâcnirea cărnii în zvârcoliri de aşternut. Dragostei îi rămâne fiinţa spiritului de dincolo de trup. Acolo îşi face cuibul, aşa precum rândunica care revine an după an în acelaşi cuib. Focul de paie cu vâlvătaia despletită se potoleşte. Acum mocneşte în jăratec de dor matur. Chipul este al femeii împlinite cu darul maternităţii, ce ţine în braţe odorul dragostei adânci. Spumoasa mare a dorinţei s-a potolit din furtuna năvalnică a pasiunii tinere şi nărăvaşe. Acum pasiunea are culoarea adâncă a cerului şi profunzimea infinitului de dincolo de trup. Dragostea arde în cuvinte şi rostiri, trupurile înlănţuite nu sunt decât amfore în care inimile păstrează cuvintele şi gândurile de taină şoptite în preludiul dialogului dintre trupuri. Orgasmic, minţile fac dragoste rostind împerecheri de gânduri. Pasiunea întrece orice aşteptare înălţând simţirea dincolo de banalitatea ritmului carnal.

O dragoste nu moare, doar noi o ucidem atunci când nu-i dăm şansa spiritului, doar a trupului. Când ea nu are treapta pe care să se înalţe, va cădea în abisul nimicului topindu-se ca şi cum n-ar fi fost. Dragostea se stinge ca şi un act sexual care se risipeşte efemer în câteva clipe care aparţin timpului anost. Dar dacă dragostea este mai mult decât atracţie carnală şi decât zbucium tulburător al cărnii, excitaţii explozive, atunci dragostea nu moare. Se transformă în pasiune spirituală, în bucurie tulburătoare, în emoţii frisonante, în orgasme mentale şi intelectuale, în preludii şi postludii ale gândurilor ce înfloresc idei excitând minţile până acolo unde penetrarea intelectuală stârneşte senzaţii devastatoare. Dragostea are multe instanţe cu trăsături pe care i le cultivăm, crescute din grădina propriilor simţiri născute din cele două jumătăţi ale trupului, însă cea care va dăinui şi dincolo de timp va fi doar dragostea cultivată în jumătatea înălţată spre cer cu luceferii minţii, sufletului, inimii şi spiritului.