Pagini

sâmbătă, 14 aprilie 2012

În căutarea timpului pierdut...

Parafrazându-l pe Marcel Proust cu genialul său roman „În căutarea timpului pierdut” voi spune că în conştiinţa fiecăruia dintre noi există un regret al timpului risipit în zadar. Pentru fiecare dintre noi timpul scurs până într-un moment al deşteptării conştiinţei, a trecut cu uşurinţă pe lângă noi şi nu prin noi. Marele „defect” al timpului este ireversibilitatea, neajuns pe care îl înţelegem de abia într-un târziu al vieţii, moment în care privirea minţii se întoarce spre o altă perspectivă decât cea materială. 

Cei mai mulţi nu realizează că ceea ce au trăit a fost doar planul care li s-a deschis în imediata apropiere a privirii şi a simţirii instinctuale, o perspectivă care îi împlinea în acel moment şi care promitea să se identifice cu scopul vieţii lor. Însă după ce totul se consumă şi timpul îşi vede impasibil de tăcăitul lui nostenit, dând răgaz vieţii să împlinească ce şi-a propus, apar indoielile. Rezultatul nu ne mai satisface, scopul o dată atins după ani trecuţi în istorie, devenim conştienţi de prezent renegând trecutul. Ceea ce am realizat nu ne mai implineşte, vârsta timpului prezent nu se mai potriveşte dorinţelor şi nevoii de împlinire actuale. Însă ce este trecut rămâne trecut. 

Zadarnic căutăm motivaţii ori determinări ale celor netrăite sau trăite insuficient, reluarea aceleaşi vieţi însă cu un alt scenariu aşa cum ne-am fi dorit la momentul bilanţului prezent, este imposibil de atins. Desfăşurarea celor trăite este precum o piesă de teatru cu un scenariu bine stabilit, cu ale sale acte pe care nu le putem interpreta decât aşa cum a stabilit regizorul, ori în cazul vieţii noastre regizorul suntem noi. Piesa ar fi trebuit gândită încă înainte de a fi pusă în scenă desfăşurându-se altfel decât am fi ajuns la finalul încununat de aplauze. Lacrimile, frământările, deznădejdea adâncă şi tulburătoare nu au nicio relevanţă în faţa trecutului ratat şi netrăit aşa cum ne-am fi dorit. 

Sunt multe regrete ale vremurilor trecute, însă cele mai acut resimţite sunt cele câteva deveniri dictate de scopul existenţei noastre, fără de care nu ne simţim întregi şi împliniţi. Fiecare dintre cei care n-au înţeles scopul existenţei umane pe pământ, desconsiderând o anumită determinare, într-un moment tardiv de reflecţie, va resimţi lipsa unei familii. Femeia va resimţi profund necunoaşterea sentimentului matern, iar bărbatul, şansa de a deveni părinte. Aceste meniri vor fi cu atât mai mult resimţite cu cât împlinirea lor nu se va concretiza  pe fondul cunoaşterii dragostei unice, în care să-ţi reverşi nevoia de a iubi şi a fi iubit. Dacă neîmplinirea în plan profesional sau material la un moment dat nu mai are o atât de mare importanţă, lipsa unei familii întemeiate într-un moment al tinereţii sau lipsa maternităţii survin cu un regret amarnic la vârsta maturităţii. Dacă întâlnirea unei mari iubiri şi întemeierea unei familii pot surveni la orice vârstă, fructul împlinitor al acestei uniuni nu mai poate fi cules la o vârstă înaintată. 

Însă pentru cei mai mulţi care realizază singurătatea la o vârstă târzie, dar care nu înţeleg că singurătatea a fost  propria lor alegere şi nu stare determinată, timpul rămas pentru o viaţă de familie, pare insuficient şi descuranjant pentru a mai trăi toate etapele unei vieţi în doi. Astfel cel fără o familie, aflat la o vârstă trecută, timp în care a privit superficial şi poate cu desconsiderare căsătoria, va jindui permanent la cei ce au o relaţie stabilă în timp. Privesc pe de o parte cu admiraţie, iar pe de alta cu invidie nemărturisită acea situaţie pe care şi-o doresc mult prea târziu pentru ca relaţia lor să semene cu ceea ce descoperă în jur. Însă nu este vina nimănui că atunci când cei invidiaţi luptau pentru a rămâne împreună, cel ce priveşte cu jind la relaţia lor, îşi cheltuia viaţa cu multă uşurinţă şi inconştienţă. Acum el se aşează himeric cu mintea în locul unuia dintre parteneri, speranţa defunctă sfîşiindu-i devastatoar sufletul la gândul că o astfel de situaţie pare imposibilă. În superficialitatea şi dorinţa lui nebună de a avea un partener nu gândeşte că acea jumătate al unui alt întreg nu se potriveste decât acelui întreg şi că ceea ce văd din afara vitrinei nu este decât o iluzie. Ceea ce văd în spatele vitrinei, prăjitura mult poftită, este produsul unui lung proces al timpului, timp care a şlefuit prin frământări devastatoare, prin renunţări, prin umilinţe poate, prin „lupte” de culise, prin modelări brutale sau delicate ale personalităţilor celor doi, şi nicidecum un ideal mult visat care poate fi gustat în forma finită. 

Cel incapabil de a se fi transpus într-o relaţie, nu a fost în stare să lupte sau să-şi asume o astfel de relaţie, iar acum îşi doreşte una pe care o poate lua gata construită ca şi cum ai întinde măna şi ai rupe o floare din grădină. Dincolo de frumuseţea florii, dincolo de frumuseţea spirituală şi ceea ce se vede în imaginea din vitrină, sunt răni dureroase ale timpului, sunt cicatrici, sunt ani nesfârşiţi de indoială şi renunţare, de suflet sfâşiat de neîmplinire. Zidirea de acum are la temelie, lacrimi, muncă, efort fizic intens, asumarea unor responsabilităţi dincolo de puteri, dialoguri contradictorii interminabile, agonie şi extaz, căderi în abisuri şi clipe înălţătoare, renunţarea la plăceri materiale, descoperind şi inventând în celălalt spiritualitate şi calităţi care au păstrat echilibrul relaţiei. Ori cine vine din vis şi crede că ceea ce vede este şi a fost din totdeauna, se înşeală amarnic. Spiritualitatea se construieşte cu multă trudă şi înţelepciune. Un cuplu care a trecut îndelung prin focul facerii, ambii parteneri murind şi înviind de nenumărate ori din propria cenuşă trecuţi prin probleme existenţiale, nepotriviri de caracter, incompatibilităţi, distruşi uneori, fiecare zăcând pe propriul pat al suferinţei interioare, şi care acum sunt altceva decât au fost, nu pot fi aşa decât sacrificându-se împreună. Însă cel ce priveşte din afară trebuie să ştie să privească dincolo de aparenţe. Nu întotdeauna ceea ce se vede este adevărat. În spatele unei uniuni ideale se pot ascunde mulţi monştri care nu-şi arată agresivitatea decât dincolo de spaţiul public, în intimitatea mult râvnită de cel ce îşi doreşte cu jind o astfel de intimitate. Atunci când îţi doreşti omul nu poţi lua numai partea din el care te împlineşte, trebuie să-ţi asumi şi defectele lui, bolile lui, bătrâneţea lui sau caracterul imposibil. 

Cine îşi doreşte modelul lor, trebuie să lupte, trebuie să renunţe la plăcerile proprii şi de foarte multe ori să-şi ardă sinele, să accepte cu râvnă soarta muncind, istovind, creând din nou timpul ce i-a fost dat, luând-o cu obstinaţie de fiecare dată de la capăt. Numai urmărind un scop bine stabilit încă de la începutul deschiderii vieţii, poţi accede la acea viaţă. Altfel timpul nu iartă pe nimeni. A-l lăsa să zboare gândind că este vreme pentru toate, este o mare greşeală. Nimic din ceea ce n-am trăit nu se întoarce, sau nu va mai avea acceaşi savoare a timpului potrivit trăirii. 

Viaţa se trăieşte cu multe sacrificii. Cine nu se sacrifica pe sine la începuturile timpului ce i-a fost dăruit, în timpul maturităţii nu va avea liniştea şi tihna văzută la alţii. Un „ideal” luat de-a gata, fără a fi martorul şi rastignitul întregii deveniri, nu va avea nicicând dulceaţa percepută ca fiind rezultatul sacrificiului şi al Golgotei exstenţiale.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu