Pagini

sâmbătă, 16 iunie 2012

Alegerea în dragoste...

Este o mare greşeală să ne îndrăgostim la întâmplare. Maturitatea şi implicit raţiunea ar trebui să ofere posibilitatea evaluării sentimentului care riscă să te prindă în mrejele lui. Întotdeauna înainte de a te lăsa purtat de valul simţirii, care a fost poate îndelung aşteptat, este bine să estimezi situaţia şi partenerul căruia te pregăteşti să-i dăruieşti tot ceea ce reprezinţi tu, suflet, trup, spirit. În dragoste există un ideal, un model propriu construit de cele mai multe ori artificial, fără a fi luată în calcul potrivirea noastră cu modelul respectiv. În zadar ne vom dori un partener mult superior ca intelect, spiritualitate, inteligenţă, dacă noi nu putem oferi nimic sau aproape nimic din toate astea.

Este trist că adesea ne lăsăm păcăliţi de propriile sentimente şi facem pasiuni pentru oameni pe care i-am visat a ne fie alături fără a lua în calcul şi dacă ei sunt dispuşi să facă acelaşi lucru. După ce eşti deja prins în beţia sentimentului, investind în el toată dăruirea de sine, constaţi că partenerul bate în retragere. După o perioadă de tatonare reciprocă, el constată că nu există potrivirea la care se aştepta. Diferenţele semnificative între el şi tine îl îndepărtează, el căutând un partener compatibil. Ţi se spune limpede sau ţi se sugerează că nu i te potriveşti, lucru care de altfel trebuia constatat încă de la începutul apropierii, până ce sentimentul să se aprindă în totalitate. Şi cu toată suferinţa să încerci să te rupi, să înţelegi că partenerul ales este mult peste ceea ce eşti tu de fapt.

Nu ne potrivim!... Nu avem ce discuta!... Nu avem valori comune!... Nu avem subiecte comune de dialog!… Într-o relaţie în care dorim să primeze intelectul şi apoi partea fizică a ei, nu este suficientă numai potrivirea trupească, ori cea în care partenerul este ”de casă”. Celălalt are nevoie în primul rând de dialog, un dialog elevat care să stârnească în el tulburarea spiritului şi mai apoi instinctul sexual. Nu este suficient să ne întâlnim şi să fim pe aceeaşi lungime de undă numai în pat sau la treburile casnice. Celălalt doreşte să se regăsească în noi precum piesa de puzzle lipsă, împlinind în acest fel nevoia lui de a afla un corespondent pe măsura lui.

Nepotrivirea dintre parteneri, mai ales din punct de vedere intelectual şi în aceeaşi măsură, afectiv, este adesea motivul principal pentru care relaţiile se destramă într-un mod dramatic. Apropierea de început, iluzorie, orbitoare, ameţitoare, simţire care susţine că dragostea poate suplini orice diferenţă de caracter şi intelect, este total înşelătoare. Mai devreme sau mai târziu, dar de regulă neaşteptat de repede, realitatea diferenţei dintre cei doi va ieşi la iveală, demonstrând că dragostea dintre cei doi fără suport spiritual şi intelectual asemănător, este greu de păstrat.

”Unde dragoste nu e, nimic nu e…” Binecunoscutul citat poartă în semnificaţia lui doar o mică parte de adevăr.  Dragostea în complexitatea ei, ca simplă simţire nu este îndeajuns. Cu toată lipsa de raţiune a sentimentelor, dragostea la omul matur, cu conştiinţa limpede, ar trebui să survină ca o încununare a compatibilităţii dintre cei doi. O simplă beţie sentimentală stârnită de nevoia de partener ideal, mai devreme sau mai târziu se va destrăma, lăsând în urmă o limpede suferinţă. Drama personală în zadar este pusă pe seama celuilalt care n-a răspuns cu acelaşi sentiment, dorinţa fulminantă şi nonşalanţa cu care ne aruncăm în sentiment, aparţinându-ne pe deplin.

În astfel de situaţii, pentru a evita suferinţa ulterioară acuzând destinul potrivnic este bine să nu ne lăsăm purtaţi de sentiment până nu apreciem valoarea noastră în raport cu valoarea celuilalt. Întradevăr  pare  un târg pragmatic, însă pentru a evita suferinţa sfâşietoare atunci când celălalt îţi spune că totul s-a terminat, este bine să fim atenţi până unde mergem cu simţirea.

sâmbătă, 9 iunie 2012

Momente unice...

Când drumul vieţii este unul firesc, există acele momente unice, irepetabile, cu o profundă încărcătură emoţională, absolute în felul lor. Toate au trăsătura incontestabilă a ”primului” şi ”incomparabilului”, nelăsând loc ”repetabilului”.

Prima dragoste, primul sărut, uniunea tainică a primei căsătorii, cel dintâi prunc, cununia primului copil, primul nepot. Natura acestor evenimente derulate într-o ordine firească sunt tocmai esenţa vieţii, ele rămânând în amintire şi în trecerea irepetabilă, roditoare a omului prin viaţă, precum treptele care au zidit viaţa, dând sens menirii noastră pe pământ. Fără aceste ”arderi” trecute, pozitive, încărcate de binele divin, viaţa aproape că nu are sens, ea devenind anostă şi lipsită de culoare.
Prima dragoste este şi primul început. Viaţa capătă sensul şi ascensiunea drumului de urmat. Deşteptaţi din copilăria trecătoare se întâmplă să privim întâia dată cu inima. Aflăm că fluturaşii neliniştiţi ce se zbat în suflet şi văpaia interioară se numeşte dragoste. Lumea noastră începe şi se termină acolo unde sentimentele se contopesc unul în celălalt. Dragostea are culoarea diafană a curcubeului. Nu simţim altceva decât candoarea învăluitoare a dorinţei ce duce la cel drag, iar în minte nu ai decât fluturi de gând curat.

… Şi totul se stinge în primul sărut. Vâlvătaia se aprinde în inimi şi se stinge pe buze cu cel dintâi  sărut. Furat sau dăruit cu pasiune, rămâne precum pătrunderea pe un tărâm magic, unde pluteşti pe nori, pământul alunecându-ţi de sub picioare.

Din sărut în sărut ajungi la maturitate, dragostea are un alt sens, focul de paie s-a domolit, profunzimea sentimentului te aduce în faţa altarului unde sărutul de altă dată se preschimbă în uniune tainică a cununiei. Dragostea este sfinţită în faţa divinităţii şi pecetluită să rămână precum a fost la început. În sânul ei se naşte primul copil. Venirea pe lume a întâiului prunc este minunea binecuvântată ce urma să vină ca un dar dumnezeiesc. Emoţiile cu care este primită vestea şi mai apoi venirea lui pe lume sunt de nedescris. Simţi cum rostul tău pe pământ a fost împlinit, continuarea vieţii triumfă ducând mai departe sufletul şi spiritul creaţiei divine. Zămislirea vieţii este un miracol care se împlineşte odată cu primul născut. El este cel ce va păstra în el amprenta părinţilor lui şi va duce mai departe inegalabila minune a creaţiei.

Devenim părinţi, apoi ne pregătim să devenim bunici. Distanţa dintre ”sfinţirea” noastră ca părinţi şi binecuvântarea de a fi bunici, pare de-a dreptul una îndepărtată în timp. Însă anii trec pe negândite. Primul născut, un prunc altădată, acum s-a îndrăgostit cu temei. Alături de aleasa lui pornesc pe aceeaşi cale a firescului destin. La scurtă vreme primim vestea că vom fi bunici. Lunile ce urmează sunt clipe de însorită aşteptare şi înţeleaptă reflecţie.  Vine pe lume primul nepot. Odată cu el trepidăm de emoţie aşa cum s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă când, a venit pe lume părintele lui. Retrăim la o altă dimensiune tulburătoarele emoţii şi dragostea ce se pregăteşte să întâmpine cu braţe şi inimi larg deschise ceea ce se naşte din copilul nostru.

 Diferenţa dintre părinte şi bunic este dată de profunzimea simţirii şi înţelepciunea anilor trecuţi. Copilul este cadoul, este rostul vieţii, este motivaţia de a fi, însă pruncul pruncului nostru este darul divin care desăvârşeşte viaţa. Mulţumirea de a fi încheiat un ciclu complet al existenţei trebuie să fie deplină, iar bucuria de a ţine în braţe ceva ce s-a zămislit din tine, prin tine, te face să te topeşti de emoţie şi bucurie dumnezeiască.

Existenţa începe cu naşterea şi se încheie cu moartea. Viaţa începe cu prima dragoste şi se încheie cu primul prunc născut din cel căruia i-ai dat viaţă şi substanţa prin trup, suflet şi spirit. Restul este doar repetarea infinită a existenţei pe pământ.