Singurătate împlinitoare...

Când îţi ajungi ţie însuţi, în propria singurătate, unde nu încape nimic altceva decât tu şi acel ceva împlinitor, atunci poţi spune că eşti deasupra lumii.

Lumea rămâne undeva într-un plan îndepărtat cu ale ei meschinării şi metehne fireşti pentru cei mai mulţi, nefireşti pentru cei puţini. Cert este că în acea lume avem loc cu toţii, iar cei pe care lumea nu-i mai încape pot urca pe o scară abstractă dincolo de ea. Nu-i uşor, dar nici greu atunci când ceva te strânge obligând spiritul să acceadă spre înălţimi spirituale. Simţi că nu mai aparţii lumii deşi lumea este a ta. O accepţi şi încerci să o înţelegi, însă doar cu jumătate din tine, cealaltă jumătate evadând tiptil în lumea ta proprie.

În faţa unei interogaţii intime cu sinele vei recunoaşte: „cel mai singur mă simt printre oameni”. Lumea îţi pare străină şi lipsită de sens, nu i te mai potriveşti şi nu încapi în tiparele ei. Plăcerile şi bucuriile celorlalţi îşi par nonsensuri şi deşertăciune. Te minunezi cum pot ei afla ceva împlinitor în hărmălaia creată de aglomeraţie, trupuri şi spirite încinse de pofte lumeşti, dialoguri haotice fără vreun sens, lipsite de substanţă şi culoare.  Priveşti cu milă, dar şi cu interes tumultul haotic în care se scaldă zi de zi această lume străină. Rămâi mut în faţa dorinţelor ei absurde, alienate de gusturi deformate şi cultivate înadins, însuşite ca pe o religie în care pierderea de sine este jertfită pe altarul satisfacţiei trupeşti, adică îndestularea burţii şi a simţurilor.

Când lumea se îndepărtează de tine şi te priveşte ciudat, cu privirea încrâncenată de neînţelegere a ceea ce eşti pentru ei, atunci ştii că ea, lumea, a rămas în urma ta. Cu greu va înţelege că singurătatea, acea stare împlinitoare pentru unii, de neînţeles pentru cei mai mulţi, nu este precum o pustietate în care nu înfloreşte nimic. Este acel loc unde spiritul se uneşte cu Creatorul.

Nietszche spunea că în om se află îmbinate creatura şi Creatorul. Din păcate pe măsură ce vremurile îmbătrânesc, Creatorul dispare tot mai mult din om precum disiparea unui gaz eteric în aer. Rămâne doar creatura care în lipsa Creatorului nu este altceva decât creaţia brută, necioplită, nemodelată, neconturată de spiritul creator al Artistului.

Creatura fără slefuirea Creatorului, nu se va putea pierde niciodată în singurătate, nu se va putea împlini în propria solitudine. Creatura va simţi tot timpul nevoia mulţimii şi materialităţii ei cu care să-şi umple pustiul lăsat de lipsa Creatorului. Însă acolo unde Creatorul face parte din tine, modelând sculptural viul din tine, singurătatea este o stare de bucurie şi înălţare spirituală.