Pagini

duminică, 19 august 2012

Există fericire...

În goana nebună a timpului sunt şi momente, ce-i drept extrem de rare, când timpul se opreşte în loc. Sunt acele clipe unice, mult aşteptate, nebănuit de sublime care vin tiptil sau feeric, se aşază  în mijlocul simţirii, vibrează pe corzile inimii şi stârnesc acea simfonie a bucuriei şi speranţei împlinite. Peisajul din jur se schimbă aşa cum primăvara metamorfozează cenuşiul şi goliciunea iernii în podoabe florale prinse buchet în frunzişul de abia născut. Sufletul tresaltă de bucuria împlinirii, iar paşii neatingând pământul au aripi crescute din inimi. Momentele sunt la fel de rare şi adânci precum descoperirea unei comori îndelung căutate. Spiritul, adormit în uitare, răstignit pe crucea obişnuinţei înţepenite,  se redescoperă pe sine, află cu uimire că amintirile prăfuite, acum pot prinde din nou viaţă.

Uneori nu ştii ce gust are bucuria şi temător atingi cu îngrijorare, fără să te laşi purtat de valul simţirii, doar gândul îmbujorat de candoare în dansul ameţitor al îngerilor. Ei de fapt te poartă spre acea bucurie, ei au brodat calea spre Dumnezeu şi spre Dumnezeul-Om. Cel din urmă este creaţia ce cuprinde în ea tot universul de simţire, de sentimente, de căutări, de descoperire şi înţelegere a ceea ce este dincolo de trup. Iar când timpul se opreşte în loc toate astea se reflectă în lumina divină dezvăluind adâncul cel mai profund al unui ”sine” de dincolo de ”eu”.

Acolo stau laolaltă adevărurile nedate luminii, închise în dorinţe nevinovate sau poate vinovate de faptul că existăm şi avem un lut ce trebuie să poarte sufletul şi spiritul. Amândouă precum nişte fecioare nevinovate tânjesc să cunoască viaţa, să guste fiorul bucuriei împlinite, să cânte în corul sufletelor dornice de a cunoaşte zborul în înaltul Cerului, acea bucurie fără de păcat trăită cu simplitatea cugetului curat şi senin.

Suntem creaţi cu trup şi suflet. Trupul îşi cere hrana pentru a putea duce mai departe sufletul, însa sufletul nu adastă decât la masa spiritului. Numai prin el sufletul rămâne curat indiferent de nevoile ruşinoase ale trupului. Bucuria de a redescoperi plăcerea uitată în colţuri de dezamăgire este viaţa însăşi. Aşa cum trecem prin focul prăbuşirii în deznădejde, al tristeţii ucigătoare, a incontestabilei morţi a sufletului nemângâiat, tot aşa avem dreptul la bucurie şi fericire smerită.
Iar când timpul se opreşte în loc şi ne topim în clipa ce pare că a înghiţit tot timpul, nu mai există nimic altceva. În zborul ei cuprinde tot necuprinsul. Deşteaptă energii nebănuite şi aproprie orizontul ce părea de neatins, aprinde stelele fără ”lumina” nopţii, realitatea îmbracă veşmântul plutirii în vis, iar visul se trezeşte la realitate. Viul este mai viu, culoarea ternă capătă strălucirea privirii îndrăgostite, lumina explodează în ghirlande dumnezeieşti.

Bucuria este legătura cu divinitatea. Numai prin energii neînţelese şi nebănuite sufletul poate simţi adevărata starea de beatitudine înălţătoare. Nu orice simţire ce pare a fi bucurie este vibraţia stârnitoare de frison emoţional sacru. Trupul se bucură omeneşte, iar sufletul prin spirit. Insă dacă trupul ştie că dincolo de el este Dumnezeu şi ceea ce simte este simţire scrisă de destin, atunci fericirea există cu adevărat.  Gustul şi savoarea ei sunt mai presus de orice altă simţire. Plăcerea nu are chipul unei târâtoare băloase plină de pofte nesătule, nu este precum hulpavul ce nu se satură nicicând, ci este încântarea spiritului curat şi binevoit cu lumină căutătoare de împlinire.

Nimic nu împlineşte mai tare ca bucuria de a fi om, de a simţi şi trăi omeneşte, de a te topi în acele simţiri şi adevăruri pe care le-ai tânjit de-a lungul vieţii şi care, în clipa uitată de timp, se împlinesc.
Multe sunt bucuriile viului vieţii. Însă cei mai mulţi dintre noi trecem nepăsători pe lângă ele, neavând ochi şi suflet decât pentru plăceri ce rânjesc vulgar stârnind în noi zvârcoliri ale cărnii mai presus de cele ale spiritului.

joi, 9 august 2012

Raţiuni în pozitiv şi negativ...

Uneori facem lucruri fără să fim acolo. Le înfăptuim mecanic în virtutea datoriei sau a obligaţiei de care depindem. Suntem acolo cu trupul, cu fapta, cu raţiunea, cu dorinţa de a nu încălca moralitatea, însă inima şi sufletul sunt în cu totul altă parte. Cele două planuri ne separă împărţindu-ne materialităţii şi spiritualităţii, raţiunii de a exista şi raţiunii inimii. Fiecare dintre cele două jumătăţi ale întregului mai mereu au nevoi diferite, poate contradictorii, trăind astfel într-o continuă luptă interioară în care nu există învingători, există mai degrabă un soi de armistiţiu in care unul cedează tacit în favoarea celuilalt. Se creează un echilibru, dar care niciodată nu va împlini îndeajuns ceea ce dorim cu adevărat. Întotdeauna va exista o justiţie personală care va înclina balanţa doar atât cât să nu se instaleze un dezechilibru total.

Toată existenţa jonglăm cu grijă  printre cele două raţiuni, raţiunea rece, dură, aspră de a împlini destine şi raţiunea caldă, blândă, diafană  a inimii şi a sufletului. Cel mai adesea nu ne aparţinem. Suntem doar ”drumuri” pe care ceilalţi păşesc încrezători pentru a ajunge la ei înşişi fără să se întrebe care le este propria menire. Suntem îndatoraţi sorţii şi niciodată ea nu ne este datoare. Mai mult decât atât plătim dublu, fără zgârcenie, oferind cu dărnicie din bogăţia trupului şi a minţii, ştergând pe furiş lacrimile inimii şi ale sufletului. Acolo în adâncul de nepătruns al tainicei dorinţe, sufletul se îneacă în marea suferinţei.

Sunt momente de totală rătăcire când ne vindem într-un mod faustian sufletul diavolului pentru o clipă de plăcere. Ne lăsăm ciopârţiţi, cu bucăţi de suflet smulse din noi pentru ca trupul şi fapta noastră să fie dăruită celorlalţi, însă fără nicio urmă de convingere a datoriei făcute. Doar cu mulţumirea că mai trece un ceas, un an, o viaţă. Oare aceasta sa fie bucuria? Să asistăm neputincioşi cum viaţa se scurge pe lângă noi fără să fi gustat din dulcele ei păcat? Oare vom fi iertaţi de justiţia divină pentru faptul că n-am avut îndrăzneala să fim fericiţi? Multe întrebări, acelaşi răspuns…

Oare este o greşeală sau un dat pe care îl respingem în virtutea moralei? Refuzăm cu obstinaţie să culegem rodul acestui dat, fructele se strică în pomul vieţii fără să avem curajul să întindem mână să le luăm. Fără să le simţim gustul, fără să ne lăsăm purtaţi de senzaţia de savoare şi parfum dumnezeiesc al rodului dat în pârgul vieţii, nu vom putea da socoteală ”dincolo”. Ce vom spune când vom fi întrebaţi? Ai păcătuit… Nu Doamne, n-am avut curaj, mi-a fost teamă de pedeapsa ta… Dar daca va spune… Te pedepsesc pentru ca ţi-am dăruit o viata si n-ai ştiut s-o trăieşti… ai desconsiderat darul meu, ţi-ai bătut joc de creaţia mea, de tot sufletul pe care l-am zidit în tine în speranţa că spiritul se va bucura de păcatele lumii.

Destinul nu ni-l alegem, el ne alege pe noi. Calea de urmat se pare că este scrisă în stele, însă pe lângă ea se pot construi cu inteligenţă şi raţiune drumuri paralele. Alegerea depinde de noi.