Nostalgii de toamna...

Seară de septembrie înmiresmată cu aromele blânde ale toamnei. Pe faleza Cazinoului din Constanţa doar câteva perechi înlănţuite în primăvara dragostei îşi purtau agale paşii şi emoţiile.  Învăluiţi de şoaptele mării şi lumina timidă a lunii păreau pierduţi în lumea lor. Imensitatea întunecată a mării părea presărată cu sclipiri de argint. Luna cu voalul ei de lumină tulbure se strecura timidă în jocul apei făcând paşi scânteietori de dans. Marea era liniştită, melancolică şi fremătătoare sub argintiul mângâietor al astrului nocturn.

Toamna, marea pare că îşi aşează apele într-o binemeritată odihnă după o vară fierbinte. Parfumul de abis răscolit îţi pătrunde în adâncul sufletului, stârnind nostalgii dulci. Dragostea se aşează şi ea în jar mocnit şi se colorează în culorile calde ale toamnei.

Paşii te poartă fără să vrei spre impunătoarea şi fascinanta clădire a Cazinoului, acum adormită în uitare. În lumina alb-opalină a lunii părea uitată acolo de vreme şi numai spiritul ei o învăluia într-un nor de amintire. Pare aproape de necrezut că a fost cândva vie, inundată de lumină. Nostalgia stârneşte imagini incredibile. Imaginaţia poate readuce trecutul în prezent. Într-o contemplare acompaniată de un pianissimo al valurilor ce se loveau de stânci, în jur se contura forfota trăsurilor şi rochiilor elegante, ample şi foşnitoare ale domniţelor ce îşi purtau paşii cu graţie  la promenadă însoţite la braţ de domni gentili. Perechi de îndrăgostiţi îşi pecetluiau sărutul şi declaraţiile de iubire sub complicitatea mării. Şoaptele valurilor, se confundau cu şoaptele cuvintelor de dragoste rostite din depărtările ce păreau mai aproape ca niciodată. Vântul cu parfum de toamnă dănţuia în părul lor ca o blândă dezmierdare venită din depărtări. Neastâmpărul candid al valurilor era acompaniat de armonia valsului unui acordeon singuratic şi trist. Acordurile lui pluteau mai intens sau mai pierdut pe aripa vântului cald dinspre larg. Faleza părea a fi un sanctuar al dragostei unde fiecare pereche venea să depună ofrande ale simţirii.

Închizi ochii şi vremurile de glorie ale Cazinoului te cuprind cu totul. Păcat că timpul este ireversibil şi nu ne poate mărturisi nimic din ceea ce a fost. În urma lui nu rămân decât amintirile şi nostalgiile noastre adunate în istorii apuse.

Trezit din visare nu rămâi decât tu cu marea sărutată sub clar de lună, martora timpului trecut, semeaţă, încătuşată în muţenia mărturisirii a ceea ce a fost. Bucuria prezentului în paşi melancolici la întâlnirea cu marea păstrează ceva din trecutul cu aromă de istorie. Emoţia devine tulburătoare atunci când  paşii lui Eminescu  pot fi paşii tăi, când dragostea mărturisită Veronicăi la mal de mare sub clar de lună poate fi a oricărui trecător prin prezentul ce va sfârşi în amintiri. Pătruns de spiritul acelor vremi ceva în tine refuză prezentul, rămânând suspendat în trecut.