Alegerea...

Renunţarea este detaşarea de obiectul unei alegeri. Iar alegerea este actul de vointa prin care ne exprimăm libertatea de a decide, determinat fiind de propria conştiinţă. Alegerea sau liberul arbitru sunt definitorii pentru conştiinţa umana, atribut pe care îl avem dăruit prin Creaţie, dar pe care cel mai adesea nu ştim să-l folosim. Alegerea presupune a fi conştient de obiectul alegerii. Desigur, doar alegerea bazată pe discernământ poate fi numită alegere. Nu poţi spune că alegerea îţi aparţine atunci când nu cunoşti sau eşti constrâns de raţiuni care nu-ţi aparţin. Atunci nu va mai fi vorba de alegerea ta, ci de alegerea celorlalţi, alegerea ta bazându-se pe idei preconcepute împrumutate din mediul înconjurător. Fără o experienţă personală nu poate fi vorba de o alegere în sensul concret al acţiunii. Alegerea se poate concretiza ca act constient doar atunci când ai trait plenar o experinta, ai gustat toate aspectele ce decurg din acea experienta, te-ai transpus cu totul în situaţia şi în starea respectivă. Ai contemplat din afara şi din interiorul experienţei trăite. De abia dupa ce ai înţeles bine simţirea şi felul în care eşti protagonistul acelei experienţe, o poti refuza considerand-o inferioară in raport cu înţelegerea ta superioară a lucrurilor, alegând în felul acesta detaşarea. Nu poti contesta un lucru sau un sentiment dacă nu ai avut parte de trăirea proprie acelei stări de fapt. Nu poti înţelege complexitatea formelor specifice fiecărei experienţe decât trăind acea experienţa. Când respingi un lucru sau o simtire pe care n-o cunosti netrăind-o personal, denota faptul ca acea simţire îţi inspiră teamă, determinandu-te să fugi de ceva ce nu cunoşti. Pentru a masca slabiciunea te ascunzi în spatele unor motivaţii ce par superioare din punct de vedere al nivelului ”experienţă trăită”.

Adesea avem tendinţa să contestăm ceea ce nu cunoaştem, în baza unor idei greşite, creionate teoretic de experienţele altora sau de propria percepţie adesea bazată doar pe presupuneri. Experienţele celor din jur nu au relevanţă decât în mică măsură, fiecare trăind evenimentul în felul personal în funcţie de propria structura emoţionala.

Renuntarea la o stare sau la ceva ce nu ai cunoscut decât teoretic este un nonsens. Pe de o parte fuga de realitate sau de propriile nevoi instinctuale, iar pe de altă parte structura interioară incompatibilă cu simţirea pe care o respingi, te determină să conteşti o stare pe care nu o cunoşti. În concepţie proprie, a fi puternic înseamnă a nu te lăsa dominat sau înrobit de idei, sentimente sau stări pe care le consideri dezechilibrante. Este teama de a deveni vulnerabil în fata propriei conştiinte de sine unde imaginea ta este a unui om puternic neinrobit de natura umana. De ce ne sperie o stare sau un sentiment de care ne ascundem în spatele unor motivaţii ce par superioare nevoii instinctuale umane? În realitate, ori nu ştim despre ce este vorba, ori intervine reacţia inversă. Din prea multă dorinţă neîmplinită contestăm orice stare de fericire sau bucurie ca fiind doar slăbiciune omenească. Prin urmare nu este vorba de renunţare detaşată, senină, ci de inhibare a pornirilor fireşti.

Inhibarea nu este acelaşi lucru cu renunţarea. Inhibarea este fuga de propria simţire, iar cea de a doua este infruntarea propriei realităti în cunoştinţă de cauza, susţinută de o experienţă avută, adică  abordarea unei atitudini superioare autentice, nu contrafăcute.

Acceptarea unei stări de lucruri sau a simţirii, învingând teama inspirată de dogme sau falsă moralitate, s-ar putea constitui în tratamentul sufletului aflat într-o suferinţă inconştientă.