La început a fost iubirea...

 La începuturile Creaţiei, sufletul a fost suflarea prin care divinitatea a dat viaţă lutului. Mai târziu, când a ales cunoaşterea binelui şi a răului în locul iubirii absolute, omul a descoperit sentimentele. Poate părea desuet, însă nu se spune în van că în lipsa iubirii se naşte nimicul. Cea dintâi emoţie care l-a copleşit pe om a fost dragostea. Fără ca dragostea să-i cuprindă sufletul şi mintea, el ar fi rămas nesimţitor cum era înainte de a gusta din pomul cunoaşterii şi n-ar fi cunoscut simţirea omenescă -  bucuria, fericirea, bunătatea, dăruirea, dar nici ura, teama, durerea, suferinţa, dezamăgirea.

La început a fost Cuvântul şi Iubirea, iar mai târziu dragostea. Când a pierdut Raiul, omul nu cunoştea dragostea, dar într-o zi a simţit un fior care îi incălzeşte inima. Totul în jur i se părea altfel. Cerul mai senin, deşi norii alegau duşi de vânt. Natura mai vie chiar dacă toamna o cernise în culori cenuşii. Paşii îi păreau o plutire pe urcuşul bolovănit. A simţit cum emoţia îi răscoleşte gândurile şi inima. Nu ştia ce i se întâmplă. Însă a simţit că în el este o forţă care îi schimbă întru totul viaţa. Aşa a înţeles omul într-o bună zi că s-a îndrăgostit.

A aflat ce-i iubirea şi a fost foarte fericit. Dar nu s-a oprit aici. Dacă n-ar fi cunoscut dragostea, n-ar fi cunoscut nici celelalte sentimente. Îndrăgostindu-se a cunoscut bucuria şi fericirea, bunătatea şi înţelegerea, sacrificiul şi dorul. A învăţat generozitatea dăruind, a învăţat compasiunea alinând suferinţa, s-a descoperit pe sine  devenind poet, muzician sau scriitor. A învăţat cu blândeţe să redea lumina din ochii iubirii, alungând tristeţea. A aflat ce-i binele dăruind din binele lui.

Când a pierdut dragostea, restul sentimentelor au venit rând pe rând să distrugă ce construise iubirea. A cunoscut teama de a nu pierde dragostea, ascuţindu-şi armele cu care îşi va apăra starea de bine. A învăţat să-i fie dor, să se topească în iubire, dar a învăţat şi să arunce iubirea la gunoi, desconsiderând dăruirea. A gelozit pentru că se temea să nu piardă binele şi sublimul pe care îl simţea primind dragoste. Când a fost părăsit, rănile sufletului i-au sângerat cumplit. A cunoscut neputinţa de a smulge dragostea celuilalt. A aruncat cu noroi şi a târât în mocirlă iubirea. A devenit trist şi dezamăgit şi s-a răzbunat. A învăţat să urască pentru că nu mai era iubit. A învăţat să părăsească, să alunge din calea lui iubirea rămânând pustiu şi rece. Aşa a aflat ce-i deşertăciunea din el şi singurătatea. A aflat ce-i răul dăruind din răul lui.

A păşit mai departe, căutând din nou dragostea, dar a aflat regretul şi disperarea. Resentimentele l-au copleşit, i-au rănit sufletul şi i-au umplut inima de lacrimi.

A căutat dragostea în om, dar toţi oamenii erau pustiiţi de simţire. Ce nu era în el, nu mai era nici în ceilalţi. Atunci a iubit animalele sau neînsufleţitul material pe care le poţi iubi fără să dăruieşti prea mult, în schimb pustiul din tine se poate umple cu satisfacţia seacă a împlinirii.

Dragostea cu sora ei spirituală Iubirea, sunt cele două simţiri fără de care celelalte sentimente nu pot exista. Sentimentele se trezesc la viaţă de abia după ce înveţi să iubeşti. Nu poţi urâ dacă nu ai cunoscut mai întâi iubirea. Nu poţi fi îndurerat şi trist, dezamăgit şi neîmplinit dacă nu făcut o pasiune îndrăgostindu-te. Nu poţi fi gelos sau muşcat de invidie dacă cineva nu ameninţă să-ţi ia dragostea. Nu poţi cunoaşte frica de rău dacă nu ai cunoscut mai înainte binele. Dintru început este iubirea, dar când iubirea se stinge...