Păcatul...

Când noi ne aducem aminte de păcatele noastre, Dumnezeu le uită. Ioan Gura de Aur

Ce  mai  este  păcatul  în  ziua de  azi?  Puţini  dintre  noi dau importanţă păcatului pe care bunicii noştri îl socoteau capital. Se întâmplă aşa pentru că vremurile au evoluat şi generaţiile odată cu ele.  Tinerii aproape că nu au auzit de păcat. Ce este de fapt păcatul?  Din punct de vedere religios este un act, cuvânt, gând contrar dogmelor religioase considerate drept voința lui Dumnezeu. Mai poate fi interpretat ca un act, fapt, cuvânt sau gând  care  duc  la  rătăcire,  adică  pierderea  căii  adevărate  a   vieţii, înstrăinarea de Dumnezeu. Din punct de vedere social şi moral este o greşeală cu aceleaşi semnificaţii precum păcatul în concepţie religioasă.

În vremurilor noastre păcatul îşi pierde semnificaţia devenind un lucru fără importanţă sau, social vorbind, el devine acel reper moral greu de respectat. Condiţiile vieţii actuale, mediul social care impune agresivitate şi perseverenţă maximă în a dobândi poziţii în care să poţi supravieţui, familiile dezlânate încă dintru început, exacerbarea ”controlată” a dezordinii vieţii în toate planurile ei, duc de multe ori la imposibilitatea respectării principiilor morale şi religioase. Cei conştienţi de semnificaţia păcatului ştiu că de cele mai multe ori eşti obligat să înfăptuieşti un păcat mai mic pentru a-l evita pe cel mai mare sau, unul mai mare pentru a-l evita pe cel capital. Sunt păcate şi păcate.

În condiţiile în care educaţia religioasă şi cea morală este din ce în ce mai slabă şi adesea ineficientă datorită conjuncturilor modernităţii, păcatul nu mai are aceeaşi conotaţie ancestrală. În faţa atâtor tentaţii şi ispite, pe care cei mai mulţi le consideră ca făcând firesc parte din viaţă, păcatul este un nonsens. S-au dus vremurile în care orice pas greşit era înfierat şi ameninţat cu pedeapsa divină. În această lume în care viaţa reprezintă altceva decât a merge la lucru şi la biserica, avem nevoie de echilibru. Iar acest echilibru nu se realizează decât săvârşind păcate mai mari sau mai mici. Cum vom fi pedepsiţi? În lipsa unei educaţii religioase, cred că cei mai mulţi ”păcătoşi” sunt total dezinteresaţi de acest aspect. Atâta timp cât neîmplinirea este o stare generală la nivelul întregii vieţi personale, păcatul nu este un motiv major de preocupare. Între cele două mari stări afective ce ne domină existenta, durerea şi plăcerea, nu avem decât a face păcate pentru a ne afla echilibrul.

Cum ai putea să te înfrânezi de la a întinde mâna să iei acel strop de bine care îţi iese în cale ispititor, atunci când viaţa este un iad. Cum ai putea să laşi pe altul să treacă înaintea ta, să te laşi călcat în picioare ştiind că viaţa ta şi a familie tale depinde de acea poziţie pe care ar trebui să o cedezi. Cum ai putea să nu îţi echilibrezi viaţa afectivă ce riscă să se dezintegreze spulberată de mediul familial ostil fără să faci un mic compromis în afara lui. Cum poţi azi, când există atâtea tentaţii, să rezişti eroic slăbiciunii de a te lăsa purtat spre acea Fata Morgana a plăcerii? Cât de convins trebuie să fii de imoralitate şi de încălcarea normelor creştine în lipsa unei educaţii etice şi religioase? Toată existenţa actuală este o trăire în păcat. Păcatul ca faptă şi mai ales ca gând face parte din noi, iar o evitare totală a lui ar fi imposibilă. Neprihănirea într-o societate modernă este o noţiune aproape fără sens. Cu toţii suntem mânjiţi de ”mizeria” păcatului salvator. Prin urmare viaţa actuală presupune un compromis între a face păcate mici ca soluţii salvatoare ale situaţiilor existenţiale sau a săvârşi păcate de neiertat.

Înfrânarea, trăirea cu tânjirea permanentă a unui bine mult visat, nu face altceva decât să distrugă personalitatea şi să creeze monştri umani. Omenirea a săvârşit păcate dintotdeauna, indiferent cât de aspre au fost pedepsele promise de dogmele religioase sau de cele morale. Natura umană nu se poate echilibra decât prin păcat. Însă modul cum săvârşim păcatul ar trebui împrospătat conform vremurilor actuale. Greşelile mici acceptate de conştiinţă pot aduce un bine personal şi în acelaşi timp pot duce la evitarea celor mai multe dintre păcatele capitale. 

Precum cutremurele dese şi mici ca intensitate, seisme care risipesc tensiunea acumulată a pământului,  tot aşa păcatele mici trebuie săvârşite pentru ca existenţa să se desfăşoare fără cutremure majore. Cu discreţie şi decenţă, fără tam-tam şi rănirea semenilor, cu modestie şi cu teamă de un dezechilibru accentuat al vieţii, păcatul trebuie săvârşit.