Sufletul - tărâm glacial...

Lumea pare lipsită de sentimente. În mulțimea de chipuri rareori vezi o lumină reflectată de un surâs sau o licărire a privirii alimentată de pacea interioară sau de un motiv nevăzut. Apatia pare că devine o stare generală ce stinge orice urmă de entuziasm. Se spune că omul nu poate trăi multă vreme nefericit. 

Dacă nu are motive de bucurie, le inventează, își află o motivație care să-l facă mai mult sau mai puțin fericit. Caută în jur, în natură, în el însuși ceva ce-l va ține pe linia de plutire. Cu toate astea  parcă nu mai suntem capabili să simțim. Ceva s-a uscat în noi, ne transformam pe zi ce trece într-un ținut arid lipsit de luxuriantul emoțional. Sensibilitățile noastre s-au tocit sau nu mai există stimuli emoționali care să ne stârnească bucurii sau fericire? Paradoxal, dorința de fericire este din ce în ce mai mare, însă cu greu ajungem la cele mai slabe stări de bucurie. Aproape că orice zâmbet moare înainte de a se naște. Privirea trece alunecător peste orice sclipire de frumos. Este oarbă, nu mai poate pătrunde dincolo de superficial. Nimic nu  pare să mai declanșeze vibrații ale sensibilității. Totul în jur este tern. Viața și nevoile ei imediate, lupta pentru supraviețuire, cotidianul metalic, societatea rigidă, politicile bolovănoase și incerte, au abrutizat tot ce era frumos în om. Au instalat în suflete un ținut glacial și rezervat.

Facem totul în grabă. Trăim ca și cum timpul s-ar epuiza la un moment dat și n-ar mai rămâne suficient pentru ce aveam de făcut. Lucrăm în grabă, facem greșeli din grabă, drumurile sunt tot o alergătură, relaționăm superficial cu ochii pe ceas, ne distrăm în pripă ca și cum am fura acele clipe timpului și mai grav de atât iubim sau ne îndrăgostim pe jumătate. Nu mai avem timp nici pentru iubire, nu mai avem vreme să o lăsăm să înflorească și să ne bucurăm plenar de frumusețea ei. Ne întâlnim doar în răstimpuri, în cea mai mare grabă, facem amor pe jumătate  și desigur doar cu jumătăți de senzații.  Gândul este la lumea nebună de afară și nu acolo în intimitatea ființei noastre. Nu știm cum să intrăm mai repede din nou în cursa pentru cucerirea, a ce sau… a cui? Ne pedepsim singuri neacordându-ne răgazul de a ne bucura și a fi fericiți. Nu știm să ne detașăm preț de un răgaz de toată nebunia din jur și să luăm o pauză ca și cum ne-am arunca într-un val emoțional. Să uităm de timp, de probleme, de necazuri, de lipsa banilor, de temnița pe care am ales-o în deplină libertate de gândire. Și motive sunt slavă Domnului la tot pasul, dar privirea nu le mai vede, sufletul nu le mai simte. Pe dinăuntru sentimentele au împietrit.

În lumea asta înghețată, preocupată doar de hrană și plăceri  explozive uităm de bucuriile mici mult mai substanțiale puse alături una câte una. În lumea asta construită din sentimente ciuntite, de alergătura fără noimă după fericire, se poate și altfel. Se poate trăi plenar orice bucurie, orice senzație, orice emoție, năpădiți de viul vieții. Cei care trăiesc astfel sunt privilegiați față de cei care nu știu sau nu se mai pot dărui absolut unei senzații.  Dar ei sunt condamnați să-și ascundă simțirea într-o lume în care ceilalți nu simt ca ei. Este jenant să-ți arăți sentimentele. Poți fi calificat drept slab sau labil emoțional. Manifestări ale bucuriei și fericirii, admirația pentru frumos, cuvintele blânde, tonalitățile calme apanaje ale serenității sunt luate drept nebunie.

În vremurile acestea tulburi și adesea haotice a-ți manifesta sentimentele devine riscant. Dacă vei trăi plenar bucuria sau fericirea în public vei fi privit de ceilalți cu ochii îngustați de neacceptare. Trăirea ta nu are ce căuta într-o lume dominată de materialism, într-un cotidian în care lumea se zbate să supraviețuiască. Unul ca tine care se bucură de un răsărit de soare sau un apus mistuit de flăcări  stins în apele mării, pare nebun sau labil emoțional. Să trăiești emoția dragostei fără să-ți ascunzi pasiunea, să fii impresionat de frumusețe, de bunătate, de natură, iar este o adevărată nebunie. Oamenii puternici nu se vor lăsa dominați de stări destabilizatoare. Ei își doresc să fie vii, dar se tem de o anume față a fericirii. Iar în cazul acesta fericirea, fericirea este de-a dreptul utopie. În curând oamenii vor învăța despre fericire ca despre o noțiune istorică. A fost odată… 

Femeia este diamantul de pe inelul Creației...

După ce am citit  Gradina lui Epicur a lui Anatole France mi-am dat seama câtă dreptate avea vorbind despre femeie. Vedea cu totul altfel femeia, o așeza acolo unde îi era locul și nu acolo unde timpul, creștinismul și bărbatul au așezat-o. Vezi, puțini se gândesc să așeze lucrurile și altfel decât așa cum le apar în dreptul privirii, perspectivă pe care o au fără a încerca să schimbe lumina sau unghiul din care privesc acel lucru. Mulți dintre noi am descoperi alte fațete ale aceluiași adevăr. Sau, adevărul pe care îl consideram autentic își poate schimba trăsăturile reflectând o cu totul altă reprezentare a lui. 

Creștinismul, spunea Anatole France, a făcut mult pentru iubire și din iubire. Și tot din prea multă iubire femeia  a devenit un păcat. Înfricoșată de frumusețea femeii, biserica  a făcut din ea un demon. Femeia nu trebuia să domine lumea masculină prin frumusețe, prin farmec feminin, prin iubire sau prin inteligență. Restul a fost simplu. Femeii i s-au ”dăruit” în numele iubirii toate vinovățiile care o făceau nedemnă de a fi egala bărbatului. Femeia trebuia să fie păcătoasă și vicleană, amăgitoare și irațională.

Ea devine astfel întruchiparea răului în viața bărbatului, acel rău de care bărbatul nu se poate lepăda. Femeia seamănă groază  la tot  pasul, însă cei care au stigmatizat-o nu s-au gândit că tocmai asta o face puternică și de temut.

Femeia nu a fost tot timpul așa. Femeile începuturilor omenirii, femeile din epoca cavernelor nu aveau aceeași trecere precum femeia zilelor noastre. A fost nevoie de civilizație și de religie pentru ca femeia să devină taină și păcat. Anatol France spunea că civilizația i-a dat vălurile, iar religia ne-a dat scrupulele. Două lucruri care au transformat femeia în taină și păcat. Femeia este cauza tuturor relelor. Femeia seamănă dorință și spaimă, ea stârnește nebunia iubirii, este necontenit în mintea și visurile bărbatului, este jertfa și pierzania lui, este declanșatoare de conflicte și războaie. Este perfidă, este ademenitoare, este seducătoare, este misterul de nepătruns pentru bărbat.

Lumea masculină uită un lucru. Bărbatul nepăcătos este legat de femeia păcătoasă pentru că s-a născut dintr-un trup de femeie. Și dacă Isus s-a născut dintr-o femeie care n-a cunoscut  păcatul, iar ea, această femeie fiind simbolul tuturor femeilor creștine, atunci femeia mamă, femeia soție, femeia iubită, femeia prietenă, femeia soră cum să fie păcătoasă? De ce este păcătoasă?  Pentru că dă viață din iubire? Femeia își dăruiește trupul cu toată iubirea de care e capabilă pentru ca acolo în trupul ei să se zămislească viața.

S-a creat o imagine falsă asupra femeii care este tratată precum blestemul masculin. Iar el bărbatul este atât de inocent și nevinovat încât având puterea din toate timpurile la îndemână a făcut din femeie un demon. Nu se pomenește nimic de slăbiciunea masculină și de puterea de a nu se lăsa pradă devoratoarelor feminine. Seducția și intriga nu ar fi cauze declanșatoare de dezastre masculine dacă bărbații nu s-ar lăsa seduși sau luați de valul persuasiunii feminine. Nimeni nu-i împiedică să fie raționali și să gândească cu capul crescut pe umeri. Biserica condusă din toate timpurile de bărbați, desigur a căutat să îndepărteze femeia din preajma și dintr-o potențială poziție de egalitate cu bărbatul în conducerea acesteia. Desigur, femeia nu avea ce căuta acolo. Hristos fusese bărbat, iar Dumnezeu, în mintea noastră este tot bărbat. De când lumea și pământul bărbatul a avut întâietate și poziție primordială, dispunând de poziția femeii așa cum a dorit. Și cea mai bună metodă de a o ”elimina” ca eventuală concurentă, era stigmatizarea.

Privită dintr-o perspectivă negativă femeia a devenit înzecit mai puternică și de temut. Femeia domină prin negativismul ei cultivat de însuși cei care au dorit să o marginalizeze. Însă umbra femeii care planează precum un nor distructiv asupra lumii masculine este doar o aparență. În realitate lucrurile stau cu totul altfel. Femeia iubește creștinismul în egală măsură sau chiar mai mult decât bărbatul. Ea este un model de pioșenie și smerenie, este supusă și ascultătoare, temătoare și iubitoare și nicidecum simbolul păcatului.

Dincolo de toate astea exista și păreri uimitoare despre femeie. Una dintre aceste opinii m-a făcut să mă simt femeia fără vina de a fi femeie. N-am fost niciodată de acord cu locul pe care îl are femeia în creștinism, am refuzat cu încăpățânare să asociez femeia cu păcatul, cu faptul că nu este demnă să fie alături bărbatului fără să fie purtătoarea păcatului originar. Femeia l-a ademenit pe bărbat să guste din cunoaștere, l-a îndemnat să-și bucure sufletul cu darurile vieții. Ce a fost rău în asta? Și de ce femeia să poarte stigmatul păcatului și nu împreună să împartă acest păcat? Opinia despre care vorbeam era a unui reprezentant al lumii masculine. El spunea că... Femeia este diamantul de pe inelul Creației. Oare câți bărbați gândesc așa?

Recviem...

Ascult recviemul lui Mozart…

http://www.youtube.com/watch?v=Zi8vJ_lMxQI

”Messa” cu acordurile ei te trezesc din moarte. Este atât de răscolitoare încât fiecare notă a corului îți pătrunde până în străfundurile ființei tale. Gravitatea și armonia vocilor te emoționează până la lacrimi. Nu-mi pot stăpâni tremurul interior. Și plutești… te ridici undeva deasupra lumii, deasupra dorințelor, deasupra nevoilor, deasupra răutății, urii, lăsând pe pământ micimea și disperarea căutărilor deșarte. Dincolo de moarte este doar iubire. Dincolo de viață este numai moarte.

Înfiorare și absolut, durere și lumină… calea spre eliberare de tine, acolo în împărăția cerului fără de întemnițare în sclavia trupului. ”Lacrimosa…”  Lacrimi și suspin stârnite din durere de moarte întru înălțare spre dincolo de sufletele înrobite de păcat.   

Cu ochii închiși ești una cu muzica, ești o voce, ești o notă, ești un acord al armoniei vibrante. Acordurile sunt cutremurătoare, emoțiile frisonante, tulburătoare, defuncta ființă trecută în moartea sufletului și în nepăsare învie în spirit. Pustiul nu este un loc al îngropăciunii, este locul care înflorește în Lumina Recviemului. Incredibil, o asemenea creație precum muzica lui Mozart este mai mult decât acorduri muzicale. Este ceva ce umple golul din tine cu o substanță fără conținut, dar care îți întregește trăirea cu simțire pură.

Ascult muzica de dincolo de om cu întreaga mea prezență materială și imaterială. Nu mai știu dacă sunt eu sau un gând ce seamănă cu mine. Vocile din cor ajung până la Cer prin mine. Simt cu fiecare sunet este precum un crâmpei luminos desprins dintr-un rug de durere care se înalță precum o torță spre a ajunge acolo unde torța se unește cu Lumina Cerului. Iar la final nu mai ești decât materie topită în acorduri grave de rugă funebră. Moarte și Înviere…

Până când moartea ne va despărți…

Vine o vârstă când ești atât de îndrăgostit încât simți nevoia să-ți iei partenerul de mână și să te oprești în fața ofițerului stării civile. Mai devreme sau mai târziu, mai tineri sau mai copți, întâlnim  acea persoană pe care o dorim alături pentru tot restul vieții. Suntem nerăbdători să fim o familie, să arătăm lumii că am intrat în rândul ei fără să gândim prea mult ce urmează după.  Desigur, impulsul este stârnit de sentiment. Dacă n-am fi îndrăgostiți, mă întreb oare câți dintre noi și-ar dori în acel moment să se căsătorească și desigur, să rămână împreună ”până când moartea ne va despărți”.

Suntem convinși prin educație că dragostea trebuie să fie condiția primă atunci când doi oameni își leagă destinele pe veci. Așadar cei mai mulți dintre noi se căsătoresc din dragoste. Firesc, nu? Altfel ar fi imposibil să-ți legi viața de un om pe care nu-l iubești. Nici în cel mai îndepărtat gând nu germinează ideea de a te căsători cu cineva fără să fii îndrăgostit lulea.  Nu acceptăm nici măcar o dragoste sedimentată în timp, un sentiment care s-a maturizat, a căpătat reflexia rațiunii pentru că avem tendința ca o dată ușor treziți din beția conștiinței să nu mai fim tentați să facem pasul.

Tentația de a-ți lega viața de un om vine de fapt dintr-un impuls, adesea, bazat doar pe o beție de moment. Nu este nicio noutate pentru nimeni că dragostea nu ține o veșnicie. Este suficient să țină câteva luni pentru a săvârși unul dintre cele mai importante lucruri din viața unui om. Alteori ține câțiva ani, adică tot insuficient pentru a-ți garanta durabilitatea relației în timp. Extrem de rar, așa precum o excepție sfidătoare a efemerității sentimentului ea poate dura o viață întreagă, însă cei care au parte de o dragoste vie pot fi considerați aleși ai sorții.

Pentru cei mai mulți aflați  la vârsta arderilor interioare, dorința de a se căsători devine scopul vieții lor. Sunt câteva dogme impuse de societate și de familie pe care le moștenim precum principii imuabile. Născându-ne și dezvoltându-ne într-o familie, ni se inoculează prin educație aceleași principii ce par dăltuite în viața noastră. Să ne căsătorim indiscutabil din dragoste, să facem copii, să-i creștem și să-i educăm, să rămânem împreună până când moartea ne va despărți. Nu este nimic rău în asta. Sintagma desuetă inventată de societatea socialistă ”familia - celula de bază a societății”, încă are rezonanță reflexivă în mintea oamenilor.

Deși pare absurd și paradoxal, tot ce distruge relația dintre doi oameni la un moment dat, în sens volatil, este tocmai dragostea care i-a unit. Sentimentul în imaterialitatea lui se evaporă în neant. Rareori li se spune tinerilor că familia trebuie să fie relația dintre doi oameni bazată în primul rând pe prietenie precum o altă formă de iubire, toleranță și înțelegere, nu pe atracție fatală.  Familia este locul în care ”se zidește o casă” în care se nasc urmașii. Familia este mediul prolific în care membrii ei se dezvoltă într-o atmosferă calmă,  caldă, morală și afectivă. El și ea, responsabili și angajați, deși sună pragmatic și revoltător, sunt de fapt membri unui contract pe care l-au parafat prin certificatul de căsătorie. Când semnează acest ”contract” ei ar trebui să știe deja clauzele contractului. Ei ar trebui să știe că dragostea se stinge foarte repede și de abia din momentul acela se trezesc la realitate. O realitate care li se revelează înțelegând cu claritate la ce s-au înhămat și cu cine au ales să fie alături. Prin urmare, deși este greu de recunoscut, dragostea fără maturitate, plutirea pe nori fără să simți din când în când pământul, lipsa de discernământ a ceea ce urmează, atracția carnală fără unire spirituală, în scurt timp va distruge relația.

Deși idealul ar fi o căsătorie și o dragoste absolută în același timp, durabilă în același cuplu, realitatea a demonstrat că lucrul acesta este aproape imposibil. Nu ne rămân decât două soluții… ne mulțumim cu o căsătorie din dragoste în care ne jucăm rolul până la capăt sau… ne căsătorim din prietenie autentică și responsabilă și trăim o mare dragoste în afara cuplului.

Am făcut dragoste cu luna...

Soare torid și atmosferă neobișnuit de încinsă pentru o zi de iunie. Explozie de fructe roșii dulci și amare, pietroase și mărunt mărgelate. Cireșele amare încă aveau culoarea tinereții, însă promiteau în câteva zile maturitatea vișiniului putred și încântarea gustului cu amăruiul dulceag al fructului sălbatic. În rest verde în tot cuprinsul privirii și al simțirii. Iarba mătăsoasă și vie, zâmbitoare în lumina incandescentă a soarelui de amiază.

Un nuc imens garnisit cu fructe gemene își revărsa coroana în liniște și tihnă deasupra pajiștii. Pe înserat când soarele se strecura agale printre ramurile nucului am simțit chemarea ierbii. Se răcorise și în aer plutea umezeala și mirosul de fân proaspăt cosit. Desculță am pășit minute în șir într-un necontenit dans prin iarba mătăsoasă și fragedă. I-am simțit catifelarea și moliciunea lăsându-se strivită sub tălpile mele avide de covorul natural al pământului. Era atât de primitoare și de candidă încât simțeai răcoarea ca pe o mângâiere suavă până în suflet. Tălpile mi se afundau adânc în firele întrețesute într-un alint al mamei naturi. Farmecul ei m-a vrăjit cu totul uitând de clapele timpului.

Pe nesimțite înserarea picurase cenușiu în lumina zilei. Aproape că nu mai vedeam unde pășesc. Soarele era adormit demult după dealul înnegurat în tihna serii. Doar o pamblică de lumină palidă se așternuse precum o cale lactee pe iarba înrourată a serii. Stropii de roua îmi botezau tălpile și-mi răcoreau inima. M-am oprit cu greu din dansul erotic cu natura. Am urcat apoi  în mansarda ce dădea spre dealul împădurit răzleț și am privit pe fereastră. De după culmea molatecă a dealului luna aproape împlinită se arăta semeață înveșmântată în voalurile fumegânde ale nopții. Greierii adunați în concert își murmurau simfonia. Din când în când se auzea pierdut strigătul unei păsări ce parcă  își spunea rugăciunea înainte de culcare. Apoi, deodată, spectacolul nocturn a amuțit. În liniștea asurzitoare de câteva clipe am avut surpriza unei vizite  neașteptate. Mi-a intrat tiptil pe fereastră  așezându-și discret și suav lumina palidă pe așternutul nerăvășit. Mi-a mângâiat trupul și mi-a sărutat buzele. Amețită de plăcere, cu ochii închiși m-am lăsat  cuprinsă de privirea brațelor ei. Preț de câteva clipiri de timp am făcut dragoste cu luna. Încântătoare minute de amor ceresc! M-a părăsit apoi strecurându-și delicat raza spre dincolo de fereastră. O ultimă sărutare de lumină melancolică și s-a dus... N-am avut vreme să răpesc o sclipire de lumină drept amintire. În trecerea ei a luat tot alaiul argintiu în urmă lăsând  doar întunericul smolit al nopții. M-am cufundat în liniștea camerei și am adormit cu gândul la tine... în locul lunii puteai fi tu...

Poveste adevărată...

Fiecare dintre noi a fost îndrăgostit în școala generală de un coleg de clasă sau de școală. Emilia, fosta mea colega de ciclu gimnazial cu care m-am întâlnit de curând mi-a povestit o întâmplare pe cât de romantică pe atât de fascinantă. O parte a poveștii o știam încă de când eram colege, iar restul l-am aflat de la ea.

Mi-amintesc că eram prin clasa a 5-a și ea era îndrăgostită în taină de un băiat din clasa a 7-a. Îi atrăsese atenția felul lui de a fi. Era genul de băiat mai retras care nu se amesteca cu restul colegilor. Era mai tot timpul singur preocupat ori de o carte, ori de vreo temă școlară. Pe chip îi înflorea acea seriozitate  nepotrivită vârstei care pe chipul unui copil dădea înfățișării un aer de ușoară tristețe. Emilia a realizat reflexia seriozității lui mult mai târziu, după mulți ani în care imaginea lui nu a părăsit-o aproape niciodată. Aerul preocupat îl maturiza, uitând parcă de copilărie și adolescență. De câte ori îl zărea de la distanță sau îl întâlnea, emoția o sufoca, iar inima era gată să-i explodeze. Încerca din răsputeri să-și stăpânească emoțiile copleșitoare, însă rațiunea nu o asculta.  Se intersectau pe holul școlii, se priveau în ochi, apoi treceau mai departe luând parcă fiecare cu el imaginea celuilalt. Emilia îmi povestea cum clipele acelea erau atât de prețioase pentru ea încât simțea îmbrățișarea privirii lui ca pe o îmbrățișare adevărată. Îi simțea privirea cum o cuprindea și-i răscolea sufletul. Așa s-a întâmplat ani la rând, ca într-un ritual. Au urmat anii de liceu petrecuți în incinta aceleiași instituții. Se întâlneau și acum, dar ceva mai rar. Însă emoțiile erau la fel de puternice.

După fiecare întâlnire Emilia își jura că data viitoare își va lua inima în dinți, îl va opri și va inventa un pretext care să stârnească un dialog. Și, poate într-un târziu va îndrăzni să-i mărturisească ce simte. Era teribil de îndrăgostită de Mihai, sentiment care a mocnit de-a lungul anilor în tăcerea nemărturisirii. Când Mihai a absolvit liceul drumurile lor s-au despărțit definitiv. Fiecare și-a urmat cursul vieții. Emilia a terminat și ea liceul, a făcut o facultate, s-a căsătorit și s-a așezat la casa ei. Apoi au trecut anii… mulți…vreo 25, ani în care când și când amintirile îi reveneau cu aceeași intensitate ca atunci când se întâlnea cu Mihai pe holurile școlii.

Într-o dimineață Emilia a plecat către serviciu. Nu  prea se simțea bine.  Vremea tulbure a începutului de toamnă îi crea o stare de ușoară astenie. Aștepta autobuzul pierdută în gânduri. Apoi ca din întâmplare a simțit că trebuie să privească în spate. Ceva o îndemna să-și întoarcă privirea către acolo. S-a întors și a privit înainte. Imaginea aceea aproape că a paralizat-o instantaneu. Către ea se îndrepta Mihai. Nu mai era băiatul în ai cărui ochi privise adânc de atâtea ori. Acum era bărbatul ușor grizonat și cu aceeași seriozitate matură pe chip. În clipa aceea n-a știut ce să facă. Să se întoarcă să fugă… să-și ascundă chipul în șalul care îi aluneca de pe umeri… sau să se îndrepte spre el cu brațele deschise? N-a avut vreme să-și limpezească gândurile pentru că în secunda următoare s-a simțit cuprinsă de două brațe puternice, brațele pe care le-a visat și le-a tânjit o viață întreagă. Când l-a văzut îndreptându-se către ea, toate amintirile, unele uitate de mult, i-au năvălit în minte. Senzații depuse în uitare au cuprins-o într-un frison răscolitor, așa cum se întâmpla atunci când se întâlneau pe holurile școlii. Era atât de emoționată încât nu mai simțea pământul și nici atmosfera din jur. Nu simțea decât îmbrățișarea lui fără cuvinte. A plâns zece minute la pieptul lui. Când și-a ridicat privirea a văzut că și ochii lui Mihai erau lacrimi. I-a mărturisit că o iubește încă din clasa a 5-a, dar n-a avut niciodată curajul să-i facă această mărturisire. Își amintea cum treceau unul pe lângă altul și de fiecare dată avea pregătite câteva cuvinte pe care urma să i le adreseze ei, însă de fiecare dată cuvintele i se opreau pe buze. Era și el căsătorit și acum locuia, culmea ironiei, în același bloc cu Emilia, dar la câteva scări distanță. Mihai îi povestise Emiliei cum în toți anii aceștia gândul lui cel mai adânc a fost tot timpul la ea și s-a rugat din tot sufletul să o întâlnească. Amândoi trăiseră o viață de om cu dragostea secretă pentru celălalt. Am întrebat-o pe Emilia ce va urma acum… Nu știa ce va urma… însă în ochii și în tăcerea ei se simțea acea vie speranță…

Matrimoniale...

Dintr-o curiozitate firească am intrat pe unul dintre site-urile de matrimoniale. Mi-am creat un cont cu date reale și poză actuală. Apoi, câteva zile la rând, am accesat diverse profile care mi s-au părut mai interesante și mai aproape de ceea ce mi-aș fi dorit eu dacă aș fi fost în căutarea unui partener. Am vizitat în jur de 20-30 de profile, unele cu poze, altele fără, cu descrieri atrăgătoare sau simpliste. Este drept că bărbații prezenți acolo fiind de toate categoriile și nivelurile, descrierea făcută reflecta într-o anumită măsură omul sau nivelul lui din spatele descrierii făcute.

Impresia pe care am avut-o mereu despre un astfel de loc a fost aceea a unei piețe în care fiecare își etalează pe tarabă marfa pe care o are. Mai mult de atât gândeam că la prețuri bune găsești sensibilitate, onestitate, curățenie morală, înțelegere, istețime, inteligență, bunătate, modestie, respect, calități cu nemiluita, așa încât doamnele dornice de un partener au de unde alege. De defecte se amintește, așa, în treacăt, parcă cu tendința de a spune… ”defectele n-ai decât să le descoperi singură, după…”. Nu se pomenește aproape nimic de gelozie, prostie, lene, obtuzitate, încăpățânare, dezordine, aventuri, femei etc. Rar despre tutun, iar alcool, mai deloc… Aproape toți sunt fumători ocazionali, iar de alcool nici să nu audă.

O bună parte dintre profile nu au poze. Sunt absolut de acord cu alegerea unora de a nu-și etala imaginea, însă mă gândesc că dacă aleg să fie ”anonimi” vizual, atunci au altceva mai interesant de expus acolo. Câteva cuvinte care să impresioneze, niște preocupări interesante, dragoste de spiritualitate… sau ceva care să compenseze lipsa pozei.

După tatonări și de o parte și de alta au început să curgă mesajele. Am postat și eu câteva mesaje la acele profile care mi s-au părut mai interesante și apoi am așteptat. Mesajele mele au fost ceva mai consistente, adică au fost formate din cinci-șase fraze care surprindeau un aspect interesant al profilului lor. O mică compunere dacă vreți, ce depășea cumva sfera banalității. Dintre cele cinci mesaje trimise de mine, răspuns n-a venit decât de la unul.

În schimb am primit cu nemiluita mesaje gen: ”Bună… ce faci?” , ”Bună… singurică?”, ”bn vreau să te cunosc”, ”Îmi place de tine, ești draguță, vrei să ne cunoaștem?”, ”0726xxxxxx, dă-mi un beep și te sun eu”, ”vreau sa te cunosc” sau pur și simplu ”Ce program ai azi?”

Din zecile de mesaje primite, un singur mesaj mi-a atras atenția care vorbea despre viață și singurătate, în cuvinte simple, dar din care emana o fărâmă din sufletul acelui om. A fost singurul mesaj la care am răspuns în câteva cuvinte ce ar fi dat curs unui dialog.

Dragi bărbați pentru că sunt femeie îmi permit să vă dau câteva sfaturi în legătură cu abordarea femeilor pe aceste site-uri. Evident, dacă doriți să aveți succes. Nu spun că femeile știu cum să se comporte într-un astfel de loc. Cu siguranță multe dintre ele au nevoie de aceleași reguli de bun simț, însă probabil venite din partea unui bărbat.

Regula de bun simț nr.1

Postați o poză… de preferință actuală și în detaliu. Nu se știe care dintre femei prefera modelul vostru de frumusețe masculina.

Regula de bun simț nr.2

Informațiile despre voi să fie cât mai reale. Descrieți-vă în cuvinte simple, fără exagerări sau minciuni.

Regula de bun simț nr.3

Încercați să inițiați un dialog altfel decat ”Bună… ce faci?” , ”Bună… singurică?”, ”bn vreau să te cunosc”, ”Îmi place de tine, ești draguță, vrei să ne cunoaștem?”, ”0726xxxxxx, dă-mi un beep și te sun eu”, ”vreau sa te cunosc” sau pur și simplu ”Ce program ai azi?”

Regula de bun simț nr.4

Nu postați în primul mesaj către ea ”Inginer x ani, frumos, inteligent, sensibil, mașină ultimul tip, cu casa in construcție”. Asta sună a marfă de calitate, cu defecte ascunse.

Regula de bun simț nr.5

Compuneți primul mesaj din câteva propoziții simple pe marginea unui element din descrierea ei. Dacă spune acolo că îi plac animalele, spuneți-i ceva frumos despre căței, dacă îi place să citească vorbiți-i despre literatură și despre cărțile, dacă este credincioasă și vă doriți o asemenea femeie, scrieți câteva cuvinte despre Dumnezeu, dacă îi place să gătească, vorbiți-i despre ce v-ar plăcea să vă gătească când veți ajunge să vă cunoașteți. Capitolul acesta ține foarte mult de imaginație și de... răbdare.

Regula de bun simț nr.6

Când abordați o femeie, nu vă gândiți din prima cum ar fi cu ea în pat. Ei nici prin cap nu-i trece asta, cel puțin celor care vor o relație de lungă durată. Femeia vrea să te cunoască ca minte și suflet și apoi în pat.

Regula de bun simț nr.7

Nu fugiți atunci când găsiți un mesaj mai elaborat din partea unei femei. Încercați să răspundeți cu cuvintele voastre, chiar dacă nu sunteți intelectuali sau poeți. Sunt femei intelectule care caută bărbați simpli. Important este doar să acceptați diferența. În pat nu se mai văd diferențele. Tocmai acolo este poate partea voastra tare.

Regula de bun simț nr.8

Învățați să inițiați un dialog cu o femeie. Cei mai mulți nu știu cum să abordeze o femeie. Ea nu va răspunde decât rareori la mesaje scurte și directe. Și un lucru foarte important... nu vorbiți în primele dialoguri despre sex.

Regula de bun simț nr.9

Exagerați puțin cu politețea... dacă asta nu face parte din caracterul vostru... Un nobil ”sărut-mâna, doamnă” face mult  mai mult decât un ”bună” sărăcăcios.

Regula de bun simț nr.10

Cu femeile trebuie să aveți răbdare... și țineți cont că nu orice NU al femeii este nu. De foarte multe ori vrea să insistați.

Aroganța sau... distanță...

Aroganța poate fi definită ca o atitudine disprețuitoare, sfidătoare, obraznică față de cei din jur. Dar poți fi catalogat drept arogant și dacă încerci să pui o anumită distanță între tine și restul sau între tine și o anumită persoană. Atitudinea firească pe care o impui uneori poate părea pentru ceilalți un semn de dispreț și aroganță. Unii dintre cei care se simt priviți din înaltul sfidător al atitudinii și nu de la o distanța ce-ti permite să respiri liber, își arogă dreptul de a te critica. Cum îți poți permite să ieși din înghesuiala celor mulți care împărtășesc același mod de gândire… Cum îndrăznești să te detașezi de opinii sau să barezi anumite îndrăzneli ce s-ar putea întinde precum virusul…  

Românul aparținător turmei nu va înțelege niciodată o astfel de atitudine. Românul iubește cumetriile și amestecul în treburile celuilalt mai mult decât propriile preocupări. Adică o atitudine firească de detașare din partea unui semen pare cu totul ieșită din normalitatea lui scălâmbă. Românul trebuie să știe tot ce mișcă chiar și în intimitatea cea mai adâncă a cuiva. Îți sunt monitorizate gesturile cu ochiul critic al celui atotcunoscător. Cuvintele îți sunt măsurate, răstălmăcite, despuiate de orice nuanță pentru că în mod sigur ascund ceva. Iar tăcerea poate fi cea mai sfidătoare dintre atitudini, cea mai periculoasă pentru că ascunde toate gândurile la care turma nu poate ajunge. Gloata sau turma n-are aer dacă nu-ți disecă sufletul și nu încearcă să afle ce gândești. Și ferească Sfântul să nu gândești ca turma.

Greșeala...

Orice întâmplare este o experiență, iar viața este un șir de experiențe. Din fiecare moment al întâmplării ar trebui să învățăm ceva și la o următoare conjunctură să aplicăm cele învățate. În felul acesta am fi mult mai atenți la impulsurile de moment și poate am asculta mai atent rațiunea decât sufletul. Facem greșeli, mai mari sau mai mici, suntem făcuți din greșeli pe care apoi, cei conștienți de gravitatea lor, încercăm să le reparăm.  Lecția nu are greutate decât dacă va fi resimțită pe propria piele.  Desigur, orice greșeală indiferent de efectul ei are un preț. Uneori pierdem tot ceea ce am construit, alteori pierderile sunt mai mici, însă inevitabil provoacă răni superficiale sau profunde în noi sau în ceilalți.  Prețul este deseori nejustificat de mare pentru greșeala făcută, dar el trebuie asumat. Tocmai în povara lui va sta grija de a nu mai greși. Se pare însă că de cele mai multe ori nu învățăm nimic din durerosul regret ce însoțește eșecul intenției. Ne vindecăm repede de greșeală prin uitare și greșim din nou.

Sunt oameni care greșeșc la tot pasul fără să le pese de urmele pe care le lasă în jur. Se hrănesc cu propriile erori pavându-și drumul spre ceea ce ei consideră  realizări. Faptele care ies de sub lumina moralității și al bunelor intenții pot fi numite gereșeli intenționate.  Pentru cei care se pretează la astfel de greșeli, rezultatul faptelor reprezintă cheia succesului. Efectul produs asupra celorlalți le este indiferent, importantă fiind doar propria satisfacție de a atinge țelul propus. Oamenii aceștia nu știu ce-i iertarea și nici greșeala omenească fără de voie. Pentru ei greșeala nu este o abatere de la normalitate, ci o modalitate de a obține ce și-au dorit.

Cred că multora dintre noi li s-a întâmplat ca o bună și lăudabilă intenție să se transforme într-o greșeală. Sigur că pleci în intenție cu o serie de rațiuni la care ai reflectat, însă oricâtă luciditate ar exista, fiecare acțiune are și o notă de neprevăzut. Construiești în minte un anumit fir al întâmplării. Deși există și gânduri reziduale  pe care întenționat nu le asculți, mintea ta este cuprinsă doar de momentul final al victoriei. Refuzi orice eșec stânjenitor și neplăcut. În general pierderile ca rezultat al erorilor umane sunt foarte rar luate în calcul. Mintea nu acceptă decât reușite.

Conștientizarea greșelii devine momentul cel mai copleșitor. Atunci realizezi diferența dintre ceea ce ți-ai imaginat a fi și planul realității. Întâmplarea îți dă o palmă peste ceafă și te trezește din scenariul imaginat. Intenția se transformă într-o dezamăgire, iar sufletul îți este cuprins de regret. Acesta este momentul cel mai copleșitor al conștientizării greșelii. Sentimentul care te macină în acel moment este al ireversibilității timpului. Dacă ai putea da timpul înapoi cu siguranță ai acționa altfel. Desigur, reluarea faptei nu presupune evitarea unei noi greșeli. Atâta timp cât rațiunea este influențată de emoție și de alți factori independenți de voința proprie, desigur că greșelile pândesc la tot pasul. Dar oare dacă timpul ar fi reversibil, cum ar arăta viața noastră? Oare dacă ni s-ar oferi posibilitatea  să reluăm viața de la început sau de la un la un moment dat, oare câte greșeli am mai face?

Clopot funebru...

Bang... bang... bang... bang... bang... se aude un nesfarşit dangăt de clopot. Se vaită trist şi grav a moarte. Cineva a plecat "dincolo" lăsând aici viaţa... sau poate moartea. Din depărtare, din zarea pierdută printre pomii împodobiţi cu fructele verii, clopotul glăsuieşte cu lacrimi de fier. 

Cineva a plecat dintre noi luând cu el totul... viaţa, amintirile, fericirea, tristeţea, dezamăgirile, speranţele şi chinul de a fi. In muzica lui, clopotul ne anunţă cu glas jeluit că viaţa se sfârşeşte in moarte. Dangătul funebru ne aminteşte că suntem efemeri şi viaţa este o trecere de o clipă între naştere şi moarte. 

Ce este omul în ultima lui suflare? Nimic... doar dangăt de clopot ce vesteşte pământului că va primi darul pe care l-a zămislit odată. Acum îl va primi înapoi despuiat de toate veşmintele sufleteşti. De toate averile, de toate mândriile, de toate urile, de toate vanitaţile, de toate... va rămâne gol şi va lăsa un gol...

Bang... bang... bang... bang... vibrează în aer sunet de nefiinţă. Parfumul de tămâie şi lumina de priveghi ajunge până la noi. Cineva şi-a împlinit menirea şi a plecat pe drumul ce nu are decât un sens... ireversibil. Atmosfera, în dangăt de clopot îndoliat devine tristă şi grea, inlăcrimată şi funebră. Limba de clopot loveşte scurt şi rar dând răgaz clopotului să-şi glăsuiască pustiul cu limbă de moarte. Sfârşitul vestit este al fiecăruia dintre noi.

Bang... bang... bang... tot mai pierdut, aşa cum viul celui dus se stinge în amintire. Clopotul a amuţit. Tăcerea de plumb a morţii descrie cuvinte ce nu pot fi rostite. Nu se aude decât bang... bang... bang... în sufletul celui rămas.

Tainele din adâncul privirii...

Există un limbaj neconvențional al lucrurilor, al întâmplărilor, al vieții. Dincolo de acțiune sau dincolo de om, de atitudine, de cuvinte, de gest se ascunde o  rațiune ce a înfățișat  privirii celorlalți imaginea de un anumit fel. Rareori expresia de a fi are nuanțele naturale ale vieții, lăsând libere emoțiile sincere. Teama de refuz, de a nu fi primite cum se cuvine, de a fi interpretate greșit, din lipsă de moralitate sau din lașitate, toate acestea fac din atitudine, dar mai ales din privire poarta unei ascunzători tainice a propriilor sentimente.

Se spune că există miracole ascunse în lucruri simple, neesențiale, nerelevante, departe de a avea vreo semnificație aparte. Lumea în care trăim nu are numai imaginea pe care o expune primei priviri. Adesea sub o imagine superficială se află un lucru incredibil, o minune. Trebuie doar să ”vezi” nu numai să privești, însă puțini știu să vadă sau să asculte mesajul, ori să descifreze limbajul abstract al faptei ori al felul de a fi. Contactul cu lumea exterioară se face prin intermediul privirii, iar natura sensibilă a lumii va lua contact cu tine prin cuvinte, prin limbajul abstract al gesturilor și al reflexiilor din privirea ta.

În privirea unui om, pătrunzând adâncul din ochii lui, aproape că te vei pierde într-o lume numai de el știută. O lume a sufletului lui în care adună tot felul de valori sau nonvalori, crize, depresii, bucurii, fericire, iubire, ură, revoltă, dezamăgiri, împliniri. Privirea mărturisește tot tumultul și zbuciumul sufletesc, dând cale emoției să răzbească spre lumină prin privire.

Cine nu s-a tăiat în lama ascuțită a unei priviri metalice ce te întâmpina cu disprețul rece al sentimentului de desconsiderare? Cine nu s-a izbit de o privire plină de otrava urii? Cine nu a fost mângâiat de lumina unor ochi blânzi îndulciți cu un surâs suav? Însă dincolo de răutate, ură ori bunătate se află omul, sentimentele lui, travaliul vieții lui și tot de a adunat precum comori ori poveri de suflet. Cel în care răutatea și ura și-au făcut culcuș, cu siguranță nu este cel care vrea să pară lumii. Este greu de spus și cu atât mai mult de dovedit dacă oamenii se nasc cu răutatea în ei precum se nasc cu toate organele la locul lor.  Răul este doar lipsa binelui, pierderea lui prin soartă, alegeri greșite, dezamăgiri, relații nepotrivite, insatisfacții, lipsa iubirii.

În gestul unui om sau în atitudinea lui există un limbaj, un mesaj pe care vrea sau nu să-l transmită în mod direct celor din jur. Însă dacă știi să accepți cu toleranță o anumită atitudine vei vedea că omul plin de ură este adesea de compătimit și de înțeles. Soarta nu i-a oferit ceea ce el aștepta de la ea. Se crede un neîndreptățit al destinului. Urăște adesea în jur ceea ce-și dorește să fie, să aibă, să devină, urăște omul care nu-i satisface nevoile sau cu care se compară, dar pe care nu-l poate ajunge sau depăși. Urăște pe cel care are mai mult decât el, avere, inteligență, poziție socială sau orice altceva. Îi simți valul de otravă care țâșnește prin ochi, cuvintele sunt precum săgeți otrăvite, gesturile ferme, agresive, războinice, gata de atac verbal permanent. Un munte de nemulțumire și insatisfacție duce în sufletul său mult prea strimt și neîncăpător pentru cantitatea de neîmplinire acumulată în timp. Sub masca unui zâmbet chinuit ce crește apoi în râs isteric, îl vezi cum încearcă din răsputeri să pară agreabil cu cei din jur, însă aerul viciat din sufletul lui împrăștie miesme greu de suportat. De fapt el se urăște pe sine și soarta sa de a nu fi fost alesul ei. Deși înghite propria otravă cu gândul la cei pe care îi invidiază în secretul cel mai tainic al său, consideră că aceștia au tot ce își doresc pe când el, cel mai îndreptățit poate, a fost fără noroc.

Ce mai faci?

Sensul banalei întrebări nu are același înțeles pentru toți. De multe ori genul acesta de adresare stereotipă devine iritantă pentru  adresant. Unii o lansează din pură politețe, așa precum o formulă de salut, alții pentru a iniția un dialog. Pentru cei mai mulți dintre noi, „ce faci?” sau „ce mai faci?” este întrebarea cu care afli în câteva cuvinte cum îi merge interlocutorului. Desigur, nu poți întreba direct „Ce mai faci?” pe cineva pe care nu-l cunoști dinainte. Acest „mai” din întrebare presupune o cunoștință mai veche.

„Ce mai faci?” nu are întotdeauna același sens. Unii dintre „curioși” nu întreabă din pură întâmplare sau pentru a iniția o conversație, ci pur și simplu au nevoie de un model. Ei simt că ție îți merge bine fără să exprimi în cuvinte  starea ta de spirit. Te văd mulțumit, împlinit, liniștit, împăcat cu propriile dorințe și atunci încearcă să afle, mânat de propria insatisfacție, ce faci tu de îți este așa de bine. Cum ai reușit să atingi acea fericire pe care și ei o tânjesc. Se gândesc probabil ca ai o rețetă magică pe care o păstrezi secretă pentru a nu dezvălui misterul elixirului minune. În sinea lor există un semn de întrebare și o nedumerire cum alții reușesc și el nu, deși se străduiesc să afle rețeta sau metoda matematică a fericirii. Își imaginează că greșesc undeva și de aceea nu reușesc să atingă binele personal. Adesea se cred bătuți de soartă, fără noroc, fără șansa de a cunoaște bucuria vieții.

„Ce mai faci?” rostită din adâncul sufletului, încheiată cu un ușor oftat, așteaptă răspunsuri fundamentale care ar putea deveni cheia propriei fericiri. Răspunsul este simplu. Bucuriile sunt la îndemâna oricui, numai să știi să întinzi mâna să le culegi. Binele personal este unic, cu trăsături particulare și cu ceva ce nu se potrivește oricui. Prin urmare mulțumirea, satisfacția personală ține de propria persoană și dacă nimic nu te satisface și nu ajungi să guști zilnic câteva momente de fericire, sufletul tău refuză bucuria, tânjind o fericire de poveste care nu exista decât în himere.

Iertarea...

S-au scris munți de cărți despre iertare. Iertarea creștinească, iertarea păcatelor, iertarea născută din bunătate și înțelegere dăruită celui ce ți-a greșit, dar și iertarea de sine.

Greșelile fac parte din viața noastră. Săvârșite intenționat sau involuntar se răsfrâng asupra existenței și asupra celor din jur provocându-le cel mai adesea răni sufletești. Se spune că a greși este omenește, iar a ierta este virtutea ce conferă omului noblețe și înțelepciune. Răutatea sau dorința exagerată te îndeamnă precum un diavol să rănești, să strivești încrederea sau să sfărâmi binele ce stă în calea orgoliului ori a nevoii instinctuale de a-ți satisface poftele.  Dintre toate acestea greșeala îndreptată împotriva celor dragi este cea mai de neiertat dintre greșeli. Când te rănește omul iubit, rana este infinit mai adâncă și mai usturătoare decât rana provocată de orice întâmplare nefericită. Și evident, mult mai greu de vindecat prin iertare. Orice tulburare  a dragostei, săvârșită cu voie sau fără voie, este precum furtuna ce răvășește ordinea cosmică a binelui divin.

Desigur, oricât de trează  ar fi conștiința, nu este nevoie decât de o clipă de rătăcire pentru  a pierde contactul cu realitatea și a o interpreta conform modului propriu de gândire. Este suficient cât să se tulbure ordinea firească a lucrurilor răvășind tot ce stă în calea binelui – oameni, lucruri, stări, sentimente.   Din grabă, din prea multă dorință egoistă, din lipsă de răbdare și maturitate, greșeala se naște precum o furtună ce orbește cugetul. Până să discearnă limpede între bine și rău, mintea îndeamnă la săvârșirea regretabilului act și nimic nu mai poate întoarce timpul înapoi. Greșeala s-a rostogolit către celălalt rănindu-l profund sau superficial.

După o vreme sau uneori imediat, acolo unde există conștiință și simț al realității, apare regretul celor întâmplate. Greșeala este conștientizată ea devenind o povară de nedescris. Ceva în interiorul tău se răsucește zi și noapte sfredelind conștiința, regretând amar cele întâmplate. Din păcate nu folosește la nimic zbuciumul interior atâta timp cât înainte de a săvârși greșeala rațiunea era orbită de impulsuri omenești.

Apoi intervin orgoliile. Puțini sunt cei care știu și vor să recunoască că au greșit. Cum la fel de rari sunt cei care știu să spună “Iartă-mă!”. Este greu să te privești din afară recunoscând că ai greșit, să-ți întorci spășit fața și gândul către cel pe care l-ai rănit. Când conștientizezi greșeala durerea pe care o simți este înzecit mai mare decât cea pe care o simte cel pe care l-ai rănit.

Îți tremură sufletul de neputință și regret, însă nu mai este nimic de făcut decât să aștepți în tăcere să fii iertat. Într-un târziu poate vine și iertarea. Prin cuvinte sau prin gest ți se spune sau ți se sugerează că ești iertat. Momentul acela pentru cine este cu adevărat împovărat de greșeală este precum o alinare divină, precum o eliberare din ghearele unei stări devastatoare. Dacă până atunci povara sufletească te apăsa cumplit, iertarea vine ca o ușurare. Simți cum dragostea celuilalt te pătrunde în fiecare celulă, îți revine pofta de viață și mulțumești Cerului că ai parte de iertare.

Cei care au parte de iertare, vor ierta mai ușor la rândul lor. Știu bine ce înseamnă să trăiești zi și noapte cu vinovăția în tine. Este precum un monstru ce se lăfăie în întuneric în sufletul tău.

Dacă ar fi numai iertarea din partea celui căruia i-ai greșit, totul ar fi aproape precum un târg de genul eu “eu te lovesc, tu mă ierți”, însă nu întotdeauna lucrurile stau așa. Iertarea are și o față intimă, adică iertarea de sine. Oricât de sinceră și deplină ar fi iertarea din partea celui atins de greșeala ta, tu cel care ai greșit nu-ți poți ierta niciodată faptul că ai rănit pe cineva drag. Vinovăția rămâne ca un stigmat ce nu se stinge decât cu greu sau niciodată. Eul acela care a săvârșit greșeala nu se va putea ierta pe sine. Știind că întotdeauna rănile lasă cicatrici care amintesc  mereu de ceea ce a fost, peste incident nu se poate lăsa uitarea.  Chiar dacă celălalt a uitat sau a trecut demult peste răutatea ta născută din dorință exagerată, în tine încă se zvârcolește propria neiertare. Dintre cele două iertări, neiertarea de sine pentru propriile fapte este cea mai cruntă. Apăsarea ei este mult mai împovărătoare decât neiertarea din partea celui iubit. Când în tine există dragoste și iubire de oameni, bunătate, înțelegere, toleranță, o greșeală săvârșită rănind iubirea înaintea omului pe care îl iubești, este o povară greu de dus. Toate astea au și o parte buna, experiențele sunt lecții de iubire și numai greșind și primind iertarea poți învăța ce este cu adevărat iubirea și poți ierta la rândul tău cu mult mai multă seninătate și înțelegere.

Ce este o curvă...

Desigur, cu toţii ştim ce este o curvă. Definiţia ei este una simplă. Femeia desfrânată care se oferă bărbaţilor pe bani sau, femeia adulteră care îşi înşeală partenerul de viata. Atât şi nimic mai mult. În primul caz curva este un obiect pe care bărbaţii îl folosesc contra cost pentru satisfacerea nevoilor primare, gen foame sau sete. In cel de al doilea caz, concepția generală se reduce la femeia care seduce bărbaţii doamnelor caste şi serioase. Le suceşte minţile, le cheltuie banii, îi îndepărtează de familie. În multe dintre situaţii această stare de fapt este adevărată. Însă sunt şi situaţii când lucrurile nu stau aşa. "Curva" este altceva decât ne grabim noi să catalogăm, aruncând cu pietrele neînţelegerii. Poate fi acea femeie care împlineşte bărbatul dezamăgit de consoarta care nu ştie, nu poate sau nu vrea să-i ofere ceea ce bărbatul aşteaptă de la partenera oficială. Desigur, când în viaţa unui bărbat intervine o "curvă" cei mai mulţi dintre noi gândim doar la fizicul relaţiei dintre cei doi. "Curva" îi oferă în pat ceea ce nevasta nu este capabilă sau nu vrea să-i ofere din pudoare sau convingere înapoiată. Aceste aspect al chestiunii este în multe cazuri adevărat. Însă pe lângă acest aspect sunt multe alte nuanţe ale problemei care ne scapă voit din vedere.

Fiecare dintre jumătățile din cuplu, femei sau bărbaţi, au nevoile lor mai mult sau mai puţin morale sau nobile. Unii au nevoie de sex nelimitat şi în afara convenţionalului, alţii vor dialog elevat ce depăşeşte sfera banalităţii, mulţi alţii vor ceva în plus faţă de ceea ce au acasă: mai multă dragoste, un partener mai îngrijit, unul mai slab, unul mai inteligent, mai atent la nevoile celuilalt, fiecare simţind un gol interior ce trebuie umplut cu altceva. Cum? Printr-o altă femeie sau bărbat. Desigur, trebuie să recunoaştem depăşind vechile dogme că nu numai bărbatul are nevoile lui şi dreptul de a avea amantă, ci şi femeia. Natura umană este comună femeii şi bărbatului şi cere satisfacerea aceloraşi necesităţi de natură fiziologica sau spirituală, numai că femeia este obişnuită să nu-şi recunoască sau să-şi inhibe propriile dorinţe acordând bărbatului mult mai multă înţelegere.

Prin urmare ”curva” feminină sau masculină nu este doar obiectul de satisfacere sexuală, aşa cum suntem tentaţi să gândim, ci poate fi acel partener aşteptat o viaţă.

Este drept că din toate timpurile problema s-a pus numai într-un singur sens: numai bărbaţii au nevoi, femeile fiind cele care trebuie să împlinească aceste nevoi. Dar dacă judecăm raţional femeia care răspunde nevoilor unui bărbat fără să fie plătită de acesta, atunci și ea la rândul ei îşi împlineşte nevoia de un partener conform idealului ei. Adică află acel corespondent în care se regăseşte.

Sunt rare situaţiile în care cei doi parteneri dintr-o relaţie oficială se potrivesc de la început, relaţia păstrând prospeţimea până la final. Realitatea a demonstrat că fără o evoluţie în acelaşi ritm a celor doi, inevitabil apar discrepanţe relaţionale acestea ducând la tensiuni şi distanţări ale partenerilor. Nevoia unei compensări se simte imediat ce se instalează singurătatea. In acest moment inervine "curva" care umple golurile lăsate de cealaltă femeie sau... bărbat.

Desigur concepţia generală despre extrarelaţii în cuplu este una denigratoare, nefăcându-se diferenţa între prostituţie şi nevoile pe care fiecare le simte în funcţie de idealul lui personal. De multe ori, deși este greu de recunoscut, o astfel de extrarelație consumată cu discreție și decență, poate salva relația oficială. Cel ”plecat” de acasă  se regăsește într-o altă relație, în felul acesta echilibrându-se și revenind acasă conștient de responsabilitatea pe care o are față de familie. Probabil aceste imagini par pure utopii, experiența cuplurilor demonstrând cu totul alte manifestări atunci când unul dintre parteneri alunecă în afara cuplului. Fiecare are partea lui de adevăr și dreptul să judece așa cum consideră de drept. Însă dacă aceste relații din afara cuplului ar fi tratate precum o terapie de cuplu, cu o anumită înțelegere și bun simț al partenerului plecat înspre un altul, multe din cupluri ar avea sanșa unei supraviețuiri mai îndelungate în timp.

Morala, dogmele religioase, conduita socială și familială din totdeauna au sugrumat nevoile survenite la nivelul cuplului. Conform acestor impuneri prefabricate orice dezamăgire legată de partener survenită în timp, trebuie inhibată și purtată cu stoicism până dincolo de frustrare. Astfel, sintagma impusă de biserică ”până când moartea ne va despărți”, la un moment dat nu face altceva decât să unească la nivel formal. În aceste condiții se simte nevoia unei idei salvatoare. Iar rezolvarea ar fi divorțul sau o evadare discretă în afara cuplului. Cea de a doua variantă pentru cei mai mulți dintre parteneri este de neacceptat, dar între a sfărâma o familie cu copii și bunuri dobândite printr-un efort comun și a rămâne împreună acceptându-i celuilalt mici bucurii, cred că cea de a doua variantă este de preferat. Evident, toate acestea cu condiția ca și cel căruia i se acceptă evadarea să fie suficient de rațional și reasponsabil pentru actele sale. Iar cel care rămâne acasă să învețe ceva din această experiență încercând să răspundă nevoilor partenerului.

Ideea expusă aici este una îndrăzneaţă şi total în afara normelor impuse de societate, însă dacă dorinţele secrete ar fi recunoscute cu sinceritate, mulţi dintre cei aflaţi în impas relaţional, ar considera că o mică evadare în afara cuplului ar fi benefică. În felul acesta sentimentele care au unit cuplul ar putea fi testate. Cel care pleacă spre o altă relaţie în scurt timp se va regăsi în vechea sau noua relaţie. În acest fel cele două căi pe care poate păşi i se deschid foarte limpede. Se poate întoarce sau poate păşi mai departe acolo un idealul lui se potriveşte mai bine.

Sigur că este greu să gândești așa. Când iubești nu poți concepe să acorzi libertăți de acest fel. În dragoste, egoismul impune un sentiment reciproc cu o intensitate egală, pe timp nelimitat sau atâta timp cât durează din partea unuia dintre parteneri. Când se instalează indiferența sau sentimentul se stinge, fiecare visează la o altă dragoste, dar nici unul dintre parteneri nu are curajul să recunoască sincer ce-și dorește. Preferă o resemnare sau o conviețuire chinuitoare fără să acorde celuilalt libertatea de a alege ce-și dorește. Este greu să fii de acord cu o evadare temporară a partenerului pentru a-și limpezi sentimentele și a se regăsi pe sine. Însă dacă iubești cu adevărat, dovada cea mai concludentă prin care îi poți dovedi acest lucru, este libertatea pe care i-o poți acorda pentru a se descoperi pe sine prin tine.

Chiar dacă nu vrem să recunoaştem ştim cu toţii că fiecare are nevoie de o compensare a dezamăgirior survenite de-a lungul timpului în relaţie. Un corespondent pe măsura idealului interior al fiecăruia se găseşte cu greu şi aproape niciodată în aceeaşi persoană. De aceea ”amantul/amanta” întruchipează fiinţa care împlineşte.