Desigur, cu toţii
ştim ce este o curvă. Definiţia ei este una simplă. Femeia desfrânată care se
oferă bărbaţilor pe bani sau, femeia adulteră care îşi înşeală partenerul de
viata. Atât şi nimic mai mult. În primul caz curva este un obiect pe care
bărbaţii îl folosesc contra cost pentru satisfacerea nevoilor primare, gen
foame sau sete. In cel de al doilea caz, concepția generală se reduce la femeia
care seduce bărbaţii doamnelor caste şi serioase. Le suceşte minţile, le
cheltuie banii, îi îndepărtează de familie. În multe dintre situaţii această
stare de fapt este adevărată. Însă sunt şi situaţii când lucrurile nu stau aşa.
"Curva" este altceva decât ne grabim noi să catalogăm, aruncând cu
pietrele neînţelegerii. Poate fi acea femeie care împlineşte bărbatul dezamăgit
de consoarta care nu ştie, nu poate sau nu vrea să-i ofere ceea ce bărbatul
aşteaptă de la partenera oficială. Desigur, când în viaţa unui bărbat intervine
o "curvă" cei mai mulţi dintre noi gândim doar la fizicul relaţiei
dintre cei doi. "Curva" îi oferă în pat ceea ce nevasta nu este
capabilă sau nu vrea să-i ofere din pudoare sau convingere înapoiată. Aceste
aspect al chestiunii este în multe cazuri adevărat. Însă pe lângă acest aspect
sunt multe alte nuanţe ale problemei care ne scapă voit din vedere.
Fiecare dintre jumătățile
din cuplu, femei sau bărbaţi, au nevoile lor mai mult sau mai puţin morale sau
nobile. Unii au nevoie de sex nelimitat şi în afara convenţionalului, alţii vor
dialog elevat ce depăşeşte sfera banalităţii, mulţi alţii vor ceva în plus faţă
de ceea ce au acasă: mai multă dragoste, un partener mai îngrijit, unul mai
slab, unul mai inteligent, mai atent la nevoile celuilalt, fiecare simţind un
gol interior ce trebuie umplut cu altceva. Cum? Printr-o altă femeie sau
bărbat. Desigur, trebuie să recunoaştem depăşind vechile dogme că nu numai
bărbatul are nevoile lui şi dreptul de a avea amantă, ci şi femeia. Natura
umană este comună femeii şi bărbatului şi cere satisfacerea aceloraşi
necesităţi de natură fiziologica sau spirituală, numai că femeia este obişnuită să
nu-şi recunoască sau să-şi inhibe propriile dorinţe acordând bărbatului mult
mai multă înţelegere.
Prin urmare ”curva”
feminină sau masculină nu este doar obiectul de satisfacere sexuală, aşa cum
suntem tentaţi să gândim, ci poate fi acel partener aşteptat o viaţă.
Este drept că din
toate timpurile problema s-a pus numai într-un singur sens: numai bărbaţii au
nevoi, femeile fiind cele care trebuie să împlinească aceste nevoi. Dar dacă
judecăm raţional femeia care răspunde nevoilor unui bărbat fără să fie plătită
de acesta, atunci și ea la rândul ei îşi împlineşte nevoia de un partener
conform idealului ei. Adică află acel corespondent în care se regăseşte.
Sunt rare situaţiile
în care cei doi parteneri dintr-o relaţie oficială se potrivesc de la început, relaţia păstrând prospeţimea până la final. Realitatea a demonstrat că fără o
evoluţie în acelaşi ritm a celor doi, inevitabil apar discrepanţe relaţionale
acestea ducând la tensiuni şi distanţări ale partenerilor. Nevoia unei compensări
se simte imediat ce se instalează singurătatea. In acest moment inervine
"curva" care umple golurile lăsate de cealaltă femeie sau... bărbat.
Desigur concepţia
generală despre extrarelaţii în cuplu este una denigratoare, nefăcându-se
diferenţa între prostituţie şi nevoile pe care fiecare le simte în funcţie de idealul
lui personal. De multe ori, deși este greu de recunoscut, o astfel de
extrarelație consumată cu discreție și decență, poate salva relația oficială.
Cel ”plecat” de acasă se regăsește
într-o altă relație, în felul acesta echilibrându-se și revenind acasă conștient
de responsabilitatea pe care o are față de familie. Probabil aceste imagini par
pure utopii, experiența cuplurilor demonstrând cu totul alte manifestări atunci
când unul dintre parteneri alunecă în afara cuplului. Fiecare are partea lui de
adevăr și dreptul să judece așa cum consideră de drept. Însă dacă aceste
relații din afara cuplului ar fi tratate precum o terapie de cuplu, cu o
anumită înțelegere și bun simț al partenerului plecat înspre un altul, multe
din cupluri ar avea sanșa unei supraviețuiri mai îndelungate în timp.
Morala, dogmele
religioase, conduita socială și familială din totdeauna au sugrumat nevoile
survenite la nivelul cuplului. Conform acestor impuneri prefabricate orice dezamăgire
legată de partener survenită în timp, trebuie inhibată și purtată cu stoicism
până dincolo de frustrare. Astfel, sintagma impusă de biserică ”până când
moartea ne va despărți”, la un moment dat nu face altceva decât să unească la
nivel formal. În aceste condiții se simte nevoia unei idei salvatoare. Iar
rezolvarea ar fi divorțul sau o evadare discretă în afara cuplului. Cea de a
doua variantă pentru cei mai mulți dintre parteneri este de neacceptat, dar între
a sfărâma o familie cu copii și bunuri dobândite printr-un efort comun și a
rămâne împreună acceptându-i celuilalt mici bucurii, cred că cea de a doua
variantă este de preferat. Evident, toate acestea cu condiția ca și cel căruia
i se acceptă evadarea să fie suficient de rațional și reasponsabil pentru actele
sale. Iar cel care rămâne acasă să învețe ceva din această experiență încercând
să răspundă nevoilor partenerului.
Ideea expusă aici
este una îndrăzneaţă şi total în afara normelor impuse de societate, însă dacă
dorinţele secrete ar fi recunoscute cu sinceritate, mulţi dintre cei aflaţi în
impas relaţional, ar considera că o mică evadare în afara cuplului ar fi
benefică. În felul acesta sentimentele care au unit cuplul ar putea fi testate.
Cel care pleacă spre o altă relaţie în scurt timp se va regăsi în vechea sau
noua relaţie. În acest fel cele două căi pe care poate păşi i se deschid foarte
limpede. Se poate întoarce sau poate păşi mai departe acolo un idealul lui se
potriveşte mai bine.
Sigur că este greu să
gândești așa. Când iubești nu poți concepe să acorzi libertăți de acest fel. În
dragoste, egoismul impune un sentiment reciproc cu o intensitate egală, pe timp
nelimitat sau atâta timp cât durează din partea unuia dintre parteneri. Când se
instalează indiferența sau sentimentul se stinge, fiecare visează la o altă
dragoste, dar nici unul dintre parteneri nu are curajul să recunoască sincer
ce-și dorește. Preferă o resemnare sau o conviețuire chinuitoare fără să acorde
celuilalt libertatea de a alege ce-și dorește. Este greu să fii de acord cu o
evadare temporară a partenerului pentru a-și limpezi sentimentele și a se
regăsi pe sine. Însă dacă iubești cu adevărat, dovada cea mai concludentă prin
care îi poți dovedi acest lucru, este libertatea pe care i-o poți acorda pentru
a se descoperi pe sine prin tine.
Chiar dacă nu vrem să
recunoaştem ştim cu toţii că fiecare are nevoie de o compensare a dezamăgirior
survenite de-a lungul timpului în relaţie. Un corespondent pe măsura idealului
interior al fiecăruia se găseşte cu greu şi aproape niciodată în aceeaşi
persoană. De aceea ”amantul/amanta” întruchipează fiinţa care împlineşte.